Se afișează postările cu eticheta calatorie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta calatorie. Afișați toate postările

sâmbătă, 26 iulie 2014

Munții

În noaptea asta aș pleca să colind munții.
Prin munți e liniștea, acolo vine liniștea uneori, am prins asemenea liniște cândva - era iarnă, bătea vântul, era totul plin de zăpadă, cerul era foarte senin, ne ardea soarele. Ne-am oprit să privim spre o vale - atunci a tăcut totul, au tăcut toate, peste întreg pământul s-a lăsat liniștea, nemărginită, netulburată, preț de câteva clipe, preț de câteva minute, cine mai știe, liniștea.
Pajiști, pajiști pline de ierburi și flori, pe ici și colo, ascunși, fragii.
Copacii și crestele și potecile.
La Lucina sus pe platou fug caii uneori, alteori umblă încetișor, rup firele de iarbă și de cimbrișor, molcom, cu simplitate. Zilele astea trebuie să fie înflorită sunătoarea, trebuie să fie peste tot plin de afine. Peste nu mult timp or să cosească ierburile, florile, tot aerul o să fie plin de parfum, vine vremea fânului.
Mi-e dor de munți, aș vrea să urc și să urc și să urc, să merg trei nopți și trei zile prin codri, pe creste, pe pajiști, să fac un efort atât de mare, să ajung la epuizare, să piară atunci din mine toate neliniștile, toate incertitudinile, toate apele tulburi, toate frământările. Să rămână doar liniștea. 

duminică, 6 iulie 2014

Unde

În seara asta aș pleca într-o călătorie, nu am mai făcut asta de ceva zile.

Unde șade inspirația mea, șade adânc în mine, șade turcește și uneori bate din picioare, bate din aripi, întinde mâinile spre mine, mă privește în ochi, vorbește, tace.
Ia-o în ușor, nu mai fi așa de serioasă, scrie.
Ascultă The Doors.
Când eram mică voiam să mă fac scriitoare, printre altele, am vrut multă vreme să mă fac arheolog, să sap în pământ, în burta istoriei, să dezgrop lumi. Mai apoi a început să îmi placă să sap în mine, în vise, în adâncuri. Îmi amintesc ani de fascinație pentru vise, simboluri, procese ascunse, dicționarul meu de căpătâi cel de simboluri. Am un tip de personalitate curios, zice-se, mă fascinează adâncurile mele și-ale omenirii, din rândurile celor ca mine se nasc profeții zice Jung, nebuni cu o viziune, cu presimțiri, cu priviri intense, dornici să citească în suflete, in văzduh, în semne, în vise. În oameni.
În mine e deschisă o poartă, e deschisă de-o vreme, de-acolo vin lucruri, în ultima vreme au legătură cu lumea de-afară și senzațiile, vin și simboluri, vin de toate.
Înăuntru inspirația șade turcește.
Dacă aș fi altcineva aș pleca la drum în noapte, în noapte mi-aș întâlni sinele, l-aș întreba: "Încotro?". Ar zice siropos "spre tine", "unde e asta" aș zice, "e pe undeva în lume, șade turcește poate, tace, vorbește, ascultă, ascunde, se-ascunde", și-apoi ar spune "atenție, atenție, vine spre tine, vine apocalipsa, vine", "când și de ce?" aș zice, "ascultă, ar spune, după apocalipsă vine o lume", "ascultă", ar zice, "vocea profetului în deșert, nu se știe cine, vine spre tine", "am înnebunit" aș zice, "nu știu" ar spune, "poate că da".

Unde să mai călatoresc? Undeva adânc în mine, ce-o fi pe acolo, umbre, lumini, insule, e muzică, sunt amintiri, sunt cuvinte, sunt odăi, păduri, vise, năluci, iar umbre, sunt ape și ogoare, iepuri, cicluri solare și ale lunii, maree și pești și sfere și scoici și lumini multicolore, merg toate în călatorie, încotro, unde?

miercuri, 11 iunie 2014

Călătoare

Nu știu de unde să încep, nu știu încotro să o apuc, ascult riders on the storm la nesfârșit.

Vreau să visez, să umblu fără minte prin noapte.

Aș vrea să zac pe bancheta unei mașini gonind fără oprire, mi-aș pune ochelarii de soare, din când în când m-aș uita la mine în oglinda retrovizoare, ar fugi pe lângă mine câmpurile, rapița, păpușoiul, satele, soarele, din când în când am intra în ceață, în ploaie, în lapoviță și ninsoare.
Aș coborî într-un oraș oarecare, acolo aș pleca într-o nesfârșită plimbare, aș căuta centrul, străzile ar fi un labirint, aș urmări umbrele, pisicile, cotloanele, curțile interioare.
M-aș opri pe o terasă, aș comanda o băutură răcoritoare, m-aș îmbăta îngrozitor, m-aș duce de-a dura la vale.
Aș ajunge în câmp. Acolo aș umbla cu țeasta descoperită sub soare, pielea mi s-ar înroși foarte tare, aș transpira și când aș ajunge, într-un târziu, în câmpul de grâu copt aș desena spirale.
Mi-ar fi cald, nespus de cald, aș întrezări fete morgane, mi-ar șiroi sudoarea pe frunte, pe spinare, pe șale, m-aș bronza în conturul maieului alb, pe obraji și pe degetele de la picioare.
La apus soarele ar fi uriaș și roșu, ar adia brusc un vânt plin de răcoare, copacii s-ar balansa fericiți și frunzele ar intona imnul înainte de culcare.
În amurg aș intra în codrul cel mare, de prin tufișuri m-ar pândi creaturi cu priviri strălucitoare, frunze mi-ar foșni putrede pe sub picioare, m-aș înțepa în spini, aș sorbi cu buzele însângerate și crăpate din ascunse izvoare.
Aș vâna căprioare.
Aș înjgheba un foc și-aș frige câteva ciuperci și aș jupui sălbatice căprioare, le-aș descărna și dezosa și ciopârți nemilos cu mațele strigând de nerăbdare.
Cu burta plină m-aș întinde sub cer, m-aș scărpina și-aș căsca până la epuizare, licuricii ar roi undeva departe, aș folosi piei de căprioare drept învelitoare.
Pământul ar mirosi a sânge și-a cruzime față de animale.
Dimineața m-aș trezi cu cearcăne și cu o mare mirare, căci voi fi visat un cerb cuprins de disperare.
Aș porni la drum cuprinsă de blazare, picioarele mi-ar fi foarte murdare, hainele împuțite și traista plină de carne.
În primul sat m-aș angaja văcar, aș pleca în zori și m-aș întoarce pe înserate, aș mânca mămăligă cu lapte, brânză, urdă, ceapă, de sărbători sarmale. Aș dormi în pod prin fân și-aș asculta noaptea, iubindu-se, nenumărate rozătoare.
Într-o zi aș pleca departe, aș uita de tot, de toate.
Aș naviga nesfârșit și liber, fără minte și fără simțire, printre ochi și priviri, mâini și burți și picioare, blocuri, trăsuri și camioane, autostrăzi, himere, concasoare. 

marți, 6 mai 2014

Balcic

De vineri până sâmbătă am fost în Balcic. De mai multă vreme îmi doream să ajungem acolo. A fost nemaipomenit de frumos însă mult diferit de așteptările mele.
Nu prea mă pricep eu, însă încerc să îl descriu.
Când am ajuns era ceață, o ceață densă, acoperind dealurile înalte. Tot orașelul e construit pe dealuri abrupte, verzi, pline de vegetație, unele curmate printr-o prăpastie, mărginite de pereți din calcar alb. Presărate peste tot pe dealurile abrupte sunt case, vile, uneori izolate, înconjurate de vegetație, alteori înghesuite unele în altele. Străzi în pantă, unele pietruite, trepte. Sunt și case și clădiri vechi, unele de tip turcesc, având catul de sus ieșit în afară, albe sau cu zidurile din piatră. La intrarea în Balcic sunt blocuri urăte, pe măsură ce cobori spre mare începe zona vilelor și a clădirilor mai vechi. Jos de tot, lângă mare, sunt iar vile dar și hoteluri mari - mai ales hoteluri - apoi, la marginea mării, terase-restaurante, separate de hoteluri de-o alee cu chioșcuri și tarabe cu suveniruri, magneți, pălării, vederi. Balcicul are și un mic port, cu o macara sau două, o zonă pentru vase pescărești, mai mari și mai mici, apoi o zonă pentru câteva yachturi și mici bărci pescărești și pescari cu rutina lor tihnită, bărci plutind repejor spre port în timp ce deasupra lor zboară agitați nuștiucâți pescăruși. Sunt multe diguri pe care stau oameni și privesc spre larg sau pescuiesc în tihnă, mișcându-se încet, rar, lin, așteptând. Marea era calmă, liniștită, limpede, aproape lipsită de valuri și mai mult gri, reflectând norii și ceața. Meduze plutind la marginea digurilor. Miros de pește și de scoici putrezite din loc în loc. O clădire mare, o fabrică probabil, dărăpănată, un hotel imens și urât în construcție. Două clădiri vechi, părăsite, pustii, aproape de mare, pe una e scris cu chirilice "taverna". Câteva petice mici de plajă, pe-unul din ele scoici micuțe al căror sidef e colorat, pătat în violet - nenumărate nuanțe de violet și, pe ici pe colo, indigo. Micul castel al reginei Maria, o casă născocită de o femeie, grija și atenția ei pentru a alege, ordona, colecționa obiecte și frumos. Grădina lui amenajată cu aceeași grijă, un spațiu plin de semnificații, oglindire atent gândită a unei lumi interioare, totul atent ales și așezat. Foișorul îmbrăcat în iederă, două cascade, capela micuță cu ziduri din piatră, băncile - o bancă micuță din piatră în mijlocul unui urcuș greu, o bancă din lemn, cioplită, din drag pentru măestria meșterilor țărani, o bancă din lemn și metal, cu linii moderne, ale vremurilor ei. O parte de grădină, cea mai frumoasă, amenajată deasupra "cuibului singuratic" al reginei, e terasată, cu plante crescând aproape sălbatic pe zidurile ce mărginesc o potecă șerpuită pe-abruptul dealului. Presărate prin gradină, vile cu ziduri albe sau din piatră  și acoperișuri cu olane cărămizii, cu ferestre nu prea mari, cu ramele din lemn brun-închis, delimitând mici ochiuri, pătrățele din sticlă - construite și ele cu respect pentru arhitectura veche a locului, nemaipomenit de frumoase și de armonioase în mijlocul belșugului de vegetație. Apoi grădina botanică, ce cuprinde tot fostul domeniu regal, atât de parfumată - am mirosit liliac, bujori, lămâiță, salvie, mai multe soiuri de lavandă, mentă parcă, rozmarin, tarhon. Erau și cireși înfloriți, covoare de flori mici si colorate, nenumărate neamuri de cactuși, trandafiri așteptând să le vină vremea să înflorească - și multe altele, dar atât am reținut. Am degustat vin. Am mâncat: guvizi prăjiți, o supă extraordinară de pește, o salată cu roșii, vinete și ardei copți, lipie cu brânză, napolitane cu halva. Am dormit într-o cameră mirosind a umezeală și poate mucegai, cu tapet roșu-burgund pe un perete. La micul dejun, nimic remarcabil afară de napolitane; am băut două cafele. Mi-a părut rău când am plecat. Ne-am promis că ne întoarcem. 



Aș fi pus aici și fotografii -  însă le las acum, le postez poate mai tărziu,  singure, ca să-și spună povestea singure.



Visam un Balcic scăldat într-o lumină anume, orbitoare poate, visam la un Balcic întâlnit prin lucrările pictorilor interbelici, Tonitza și altii, și într-un roman citit acum un an sau doi sau trei într-o vară, Pânza de păianjen a Cellei Serghi. Din toate am rămas doar cu vagi amintiri - case mici și albe, mahalale pe dealuri, turci, tătari și țigani, calcare, căldură multă și uscată și o lumină aparte, copleșind totul. Din roman, pe care l-am uitat aproape complet și pe care l-am recitit pe jumătate de duminică până luni, îmi rămăsese în minte doar o vagă amintire a Balcicului, țesută în mine din câteva fragmente. Am rămas cu o vagă amintire a unei zile de plajă acolo, o femeie observând ce e în jur, apoi o mahala undeva sus, case albe și sărăcăcioase, exotismul oamenilor și cele două personaje între care se înfiripă ceva si-apoi o noapte, o furtună, un cort și un sărut, o scenă frumoasă - și atât.

"Mi se părea că abia acum descopăr Balcicul. Parcă eram într-altă lume, pe undeva prin Maroc, aşa cum îl ştiam din desenele lui Ştefan Popescu reproduse într-un album şi din filme. Casele erau adăposturi răzleţe, mai scunde decât un stat de om, şi rudimentare ca nişte desene stângace de copii, adică un fel de cuburi strâmbe, cu două ferăstruici, cu geamul împărţit în patru, o uşă şi un coş. Unele erau din stuf, nespoite, altele spoite galben-violent, altele în roz-ţipător, dar cele mai multe, albe de te dureau ochii. Îţi venea să strigi: „Ajunge, e prea mult alb!” Ferăstruicile, cât un ghiveci de muşcată – floare care aproape nu lipsea în geamurile cârpite sau sparte.
Fiecare din colibe avea câte o vatră strâmbă şi o droaie de copii aproape goi cu picioare ca fusele, cu pântecele umflat.
— Atâţia ochi negri frumoşi şi atâţia dinţi albi ai mai văzut? m-a întrebat Alex.
— Nu. Dar nici atâta mizerie.
— Uite o casă cu lacăt, îmi arătă Alex.
Coliba era ceva mai mare decât cele obişnuite; lacătul – imens. Celelalte nu aveau nici clanţe, nici broaşte, nici lăcat. Înăuntru, unele aveau, ca mobilă, câte o saltea sau două, pe jos; altele, o rogojină. Numai în câteva din ele am văzut divan de acela turcesc, scund şi îngust, de-a lungul pereţilor, cum aveau şi bunicii la Constanţa, şi tingiri de cupru atârnate pe pereţi. Nu era nimeni înăuntru. Toată viaţa era afară. Un tătar bătrân, cu barba albă şi cu turban roşu, lat, aşezat turceşte în faţa cocioabei lui, o fetiţă de vreo cinci ani, cu un copil de câteva luni în braţe, o femeie cu sânul gol, alăptând un plod, un băiat care cânta Cara-câz pe o vioară cu două coarde numai, o fată care venea cu o cobiliţă pe umeri păreau, în cadrul acestui cartier oriental, pânze într-o expoziţie de pictură.
Copiii s-au strâns în jurul nostru, cu mâna întinsă;
— Dai parale. Dai parale.
De ce înaintam, coborând şi urcând, colibele luau înfăţişări de case.
Aveau câte o curte, erau mai apropiate unele de altele, cu număr la poartă, şi drumurile voiau parcă să devină străzi.
Copiii în jurul nostru se înmulţeau:
— Dai parale. Dai parale.
Am făcut imprudenţa la început, când erau mai puţini, să le dau câţiva lei.
— Rău ai făcut, mi-a spus Alex. Să vezi ce o să păţim acum.
De peste tot se adunau, chemaţi parcă de larma unei tobe, copii de toate vârstele. Nu mai puteam înainta. Stăteau în faţa noastră şi se produceau cu tot ce ştiau: fetele dansau, graţioase, ridicau mâinile din coate, pocneau degetele mijlocii cu cele groase, în chip de castaniete, şi toţi, în cor, cântau tărăgănat Cara-câz.
— Cara-câz înseamnă fata neagră, mi-a explicat Alex Apoi i-a întrebat pe ei: Dar Ghürlü unde e?
Mai mulţi au întins o mână şi au spus: „Dai parale”, iar cu mâna cealaltă au făcut un semn din care am înţeles că, dacă le dă bani, o aduc pe Ghürlü Alex le-a dat câte un leu. Câţiva băieţi au zbughit-o. Ceilalţi, cu mâinile întinse, vorbeau cu toţii deodată, în limba lor, de data asta părând să aibă drepturi, încruntaţi. Nu înţelegeam decât atât: „Dai parale”.
— Într-o zi mi-au tras treningul de pe mine. Cu ăştia nu-i de glumit! Mi- a atras atenţia Alex.
Am întrebat, amuzată:
— Cine-i Ghürlü?
Alex a răspuns, zâmbind misterios:
— O să vezi.
Mi-a trecut prin minte că Alex ar putea fi îndrăgostit de Ghürlü. Băieţii s-au întors parcă mai mulţi decât plecaseră. Între ei – o fetiţă. Ţinea mâinile la spate, se legăna, puţin stingherită de privirile noastre, lăsa capul în jos, sau îl ridica şi parcă întreba: „Ce doriţi?” Noi tăceam şi o priveam uluiţi. De sub basmaua albastră ieşea o coadă neagră, lucioasă, încolăcită chiar în mijlocul frunţii. Cum de şi-o fi descoperit pieptănătura asta ciudată, care-i venea atât de bine? Ochii lungi de tot, castanii, catifelaţi, albul albăstrui şi trist ca un amurg, privirea lor când resemnată, când uimită. Colţurile ochilor, spre nas,
erau foarte apropiate, iar liniile lor curbe se deschideau exagerat de mult, ridicându-se apoi, ca nişte cozi lungi, pe tâmple. Marginea pleoapelor parcă era desenată cu un vârf de cărbune. Nasul pornea drept în prelungirea frunţii, gura – desăvârşit arcuită – se închidea cu buze pline şi roşii sau se deschidea pentru a ne arăta potcoava albă a dinţilor mărunţi, şi totul era încadrat în ovalul armonios al obrazului.
— Tu nu vrei parale, Ghürlü?
A clătinat capul şi m-a privit cu ochii măriţi, în timp ce-şi strângea şi mai mult mâinile la spate şi se legăna ca o trestie:
— Nu, nu.
— Ghürlü nu ia bani, a surâs Alex.
Ghürlü ne-a dansat şi ea. Parcă era o plantă legănată de vânt. Aş fi vrut, la plecare, s-o iau cu mine. Îmi părea nefiresc s-o las acolo, cum mi-ar fi venit greu, zărind o piatră rară în drum, să trec mai departe, fără s-o ridic. Alex mi-a spus că Ghürlü e orfană şi o creşte tot cartierul. Corul: „Dai parale, dai parale”, a reînceput. Alex a reuşit să-i împrăştie, ameninţându-i cu bătaia, dar, o clipă mai târziu, făceau iar zid înaintea noastră. Gluma se îngroşa. Din pragul unei case, un bătrân, cu Turban alb, a venit cu băţul şi i-a împrăştiat, dar o parte din ei s-au adunat iar, cerc viu în jurul nostru. Atunci i-am făcut să înţeleagă că nu mai avem bani la noi, c-o să le dăm acasă. De data asta ne-au lăsat să mergem mai departe, iar ei au venit după noi, cântând liniştiţi Cara-câz. Între mine şi Alex se legăna cuminte Ghürlü. De după dealurile aurii, în liniştea caldă a serii, se auzeau clopoţei de turmă.
— Luna e sus, păcat, a spus Alex, trebuia să ne fi urcat pe un deal mai înalt, puţin mai înainte, s-o vezi cum răsare de după Capul Caliacrei."


joi, 24 februarie 2011

Călătorie

Un portret al meu, făcut de Radu meu duminică, la o nuntă la care am fost fotografi. 
L-am albăstrit, fiindcă sunt aproape sigură că lui așa i-ar fi placut să îl facă, de-l prelucra singur. 


Mi l-aș răpi de unde e acum și-aș fugi cu el în lume un pic.