Se afișează postările cu eticheta amintiri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta amintiri. Afișați toate postările

vineri, 5 septembrie 2014

Începutul zilei

M-am trezit mult mai devreme azi, la 7 și jumătate, deși as'noapte nu m-a lăsat să dorm o oarece insomnie. La ora asta mi-am băut deja de ceva vreme cafeaua și încerc să îmi dau seama de ce-ar trebui să mă apuc mai întâi, stau în fotoliu și-mi vine doar să scriu. Nu știu.
Ascult muzică între timp. Am dat peste cântecul ăsta. Îmi amintește de copilărie, eram foarte mică pe vremea când a apărut, mi-a plăcut foarte mult pe atunci și la fel de mult îmi place și acum. Are ceva, un ceva ce mi-a plăcut dintotdeauna, inclusiv în versuri.
Îmi amintește și de diminețile în care mă trezeam devreme ca să plec la școală, de bucătărie, de scaunul pe care mă așezam aproape întotdeauna înfrigurată, întotdeauna mi-e frig când mă trezesc foarte devreme, încercam să îmi încălzesc mâinile și picioarele atunci, îmi beam apoi ceaiul, mâncam o felie sau două de pâine cu ceva. Îmi amintesc lumina becului, niște reflexii în geamul din bucătărie, aragazul. Plecam spre școala cu ochii încă umflați și uscați de somn, îmi amintesc aleile și ghiozdanul pe spate, semi-întunericul, aerul. Mi se întâmplă adesea atunci când mă întorc în Suceava în vreun sezon oarecare să recunosc mirosul aerului - iată aerul unei zile de vară din liceu, al unei zile de toamnă, mirosul pădurii, mirosul unei zile de iarnă, al ploii, căldurii, zilelor de școală...mirosul unei zile oarecare din trecut, incredibil de familiar, conștientizat brusc. Nu știu cum aș putea să descriu mai bine cum e.
Mi-aș mai bea încă o dată cafeaua, ca să mă mai pot bucura încă o dată de începutul zilei.

vineri, 25 iulie 2014

Rădăcini

Când eram prin liceu, aveam vreo 16-17 ani cred, a murit bunicul. Era vară. În toamnă a murit și ultima bunică, apoi un unchi. Pe la 14 ani murise bunica, mama mamei - cum mi s-a răsturnat lumea atunci, ce tristeți lungi, îndelungi, nesfârșite apoi. Nu-mi amintesc acum mare lucru din anul cel cu multe morți, motive de tristețe doar, încă un an de tristeți, tristețea cea mare din vară, din toamnă apoi, din iarnă, din anul următor cu siguranță. Și nu numai. 
Aveam pe atunci camera mea, acasa la mine. Îmi amintesc lungi ore petrecute desenând într-un caiet cu foi cam gălbui, la masa din camera mea, la lumina unei veioze cu abajur roșu. Fusesem la București, acolo eram când am aflat că a murit bunicul, fusese o vizită frumoasă, senină, până atunci. Am făcut și fotografii, din câte țin minte. Printre ele una la Hanul cu Tei, în curte. Am început să desenez, nepricepută dar cu mare migală, curtea interioară a hanului. Mă ajuta cumva să desenez. Mi-am petrecut așa îndelungi ore, seri, zile. Pe fundal, nu mai știu din ce motive, pentru că mi le cumpărase tata probabil, mi-am pus și-am ascultat și tot ascultat și ascultat trei CD-uri cu Maria Tănase. De-atunci, de când am ascultat melodiile ei stând la mine în odaie și desenând ca să îmi ostoiesc tristețile, am îndrăgit nespus muzica Mariei Tănase. 
Cu Maria Tănase a început dragul meu mare și nespus pentru tot ce e țărănesc. Cu ea și cu bunicii, cu moartea lor, cu pierderea lor și a ceea ce era un colț de rai pentru mine, a lumii lor - o casă, o curte, sentimentul că pot oricând ieși din casă, că-s liberă să ies, fără să cer voie de la mama sau să dau înștiințare că ies din apartament, aerul, serile liniștite, băile în butoiul cu apă de ploaie sau picioarele spălate în ligheanul cu apă încălzită la soare, băile în șură sau în casă în vană, fructele, căpșunile ca fragii, mâncate cu smântână și cu mămăligă, roșiile și mărarul și tot ce mai era în grădină și toate plantele din care mă străduiam să fac leacuri, după-amiezile petrecute de una singură în curte, fierbând leacuri pe plită, în capace de tablă și recipiente de medicamente, ascultând guguștiucii, mirosul de cartofi fierți în coajă cu urzici, trenurile trecând pe linie, sigiliile culese de pe linie, trenul de Mosciva și locomotiva cu abur, gara, toloaca, grădina și cele două grădinițe, măturatul curții, via, pompa de apă, lăcrămioarele, pătura pe care ședeam în iarbă, în curte, șura, șepticul jucat cu bunicul, piesele de domino cu care deveneam arhitect, sobele, răcoarea din camera de dormit, mobila toată, tvr-ul noaptea la televizorul alb-negru, sforăitul bunicilor, cele patru odăi, cămara, sala sau holul, nu mai știu cum îi zicea bunica, gangul, florile din gang, brazii din grădiniță, coacăzele, florile din grădinițe, menta, porțile, portițele, gardurile, câinii, trandafirii, merii, perjul, turtele coapte pe plită, chișleacul, cartofii copți în rolă, ceaiul aproape roșu de tei, ceainicul roșu și cănile în care îl beam, cafeaua cu lapte, pernele și plapumile și cuverturile, mașina de cusut, merele și gutuile pe dulap, prăjiturile, mălaiul, pâinea, borșurile, ouăle prăjite de bunic, bunica gătindu-mi ceva bun, neapărat, de fiecare dată când veneam, scaunul bunicului, cu trei picioare, bastonul lui și plimbările lui pe timp de noapte, ochii lui albaștri, ochii albaștri ai bunicii, serile în care jucau table, mirosul casei, ușile, covoarele de pe jos, carpetele de pe pereții bucătăriei în care domeau bunicii, paturile lor separate, bătrânești, o rochie în dungi a bunicii, dulapurile, fotografiile vechi scoase rar din adâncul unuia dintre ele, iarba din curte, aleile ducând de colo-colo, geamurile, veceul de peste drum de cotețul găinilor, găinile, cușca câinelui, grajdul si porcul, lemnele, dulapul masiv din bucătăria de vară, găurit de cari, mirosul din casă, hainele dintr-un cuier, apa Sucevei, lunca și melcii, cochiliile mici, lutul gri, pietrele, focul în grădină, verile, iernile, sărbătorile cu mătușile, unchii, verii, verișoarele, părinții, frații, bunicii, mesele mari, veselia, jocurile, toate...și-atâtea și-atâtea altele.
M-am întristat.

vineri, 2 mai 2014

Cu trenul

Mi-am amintit ieri de trenuri. 

Cand eram mică, țineam foarte mult la o locomotivă cu aburi garată în depoul din satul bunicilor și mă pasiona un tren internațional verde, care trecea o data sau de două ori pe zi pe linia ferată apropiată de casa bunicilor, cu mare viteză, șuierând într-un anume fel. Era trenul de Moscova. Oriunde aș fi fost și orice aș fi făcut, când auzeam trenul de Moscova apropiindu-se fugeam cu sufletul la gură în grădină sau la o poartă din curte ca să îl pot vedea și să îi pot face cu mâna.

Până acum vreo 4 luni, cea mai mare parte a calatoriilor mele prin lume au fost făcute cu trenul. Aproape nouă ani am mers în fiecare lună cu trenul până la Suceava și înapoi, câte 7 ore dus și 7 ore întors.

Deseori, visele mele sunt și ele pline de trenuri - trenuri pe care le pierd, trenuri ce mă duc în locuri necunoscute, în locuri noi și ciudate, trenuri ce mă duc la bunici, în locuri de mult timp pierdute.

Mi-am amintit azi dimineață de-un fragment dintr-o carte pe care-am citit-o acum mai multă vreme, o carte ce mi-a placut mult-mult - Zenobia lui Gellu Naum. Din toata cartea, fragmentul de mai jos mi-a rămas cel mai clar în minte și mi-a plăcut cel mai mult - aș vrea să fug și eu așa cu trenul uneori, să iau primul tren spre nicăieri anume, să cobor, să descopăr, să simt toată poezia din jur, să mă bucur, să fiu așa de liberă.


"18. înainte de plecarea în mlaştini obişnuiam să fac plimbări lungi, fără o ţintă precisă. Un fel de impuls greu de definit îmi vestea momentul cînd trebuia să pornesc la drum. Atunci luam primul tren, indiferent de direcţie, sau prima cursă auto, iar cînd ajungeam la zece-cincisprezece kilometri de oraş mă întorceam acasă pe jos.
Vara, cînd oboseam sau cînd arşiţa devenea de nesuferit, mă culcam pe sub salcîmi, în iarbă. De obicei călătoriile mele se încheiau în preajma vreunui loc încărcat de vestigii sau pe fundul vreunei cariere de nisip părăsită, îmi plăcea să privesc faliile secţionale, le citeam ca pe paginile unei cărţi, erau şi oase vechi.
Iarna, pe şosele pustii, vîntul îmi biciuia obrajii, vrăbiile aproape îngheţate mă însoţeau cu ţipete de spaimă, vîram cîteva dintre ele sub palton, stăteau cuminţi acolo pînă se încălzeau, apoi îşi reluau zborul şi zarva lăsînd altora locul.
Aşa se face că, pe cînd locuiam la Măria, am simţit impulsul acela şi i-am spus Zenobiei că trebuie să plec, nu ştiam unde; era spre miezul nopţii, ea mi-a pus într-un sac de sport al Măriei ceva de mîncare, un pumn de tutun, o cutie de chibrituri şi un şpaclu mic, pătat de vopsele.
La gară, primul tren pleca spre Bărăgan. Am luat bilet dus-întors pînă unde îmi permiteau puţinii bani pe care îi aveam în buzunar, nu mai ştiu pînă la ce staţie, şi m-am urcat într-un vagon de clasa a treia.
Cît a ţinut drumul, puţinii călători vorbeau pe şoptite vrînd parcă să nu tulbure noaptea. Mă ghemuisem pe o bancă şi aşteptam să ştiu unde trebuia să cobor. După un ceas, am ştiut şi m-am coborît.
Era o haltă, nu i-am putut citi numele, o gheretă de scînduri cu o lampă afumată, aproape stinsă. Trenul se oprise cîteva clipe, abia am apucat să mă dau jos.
Am bătut în geamul gheretei, cineva dinăuntru a şoptit: „ce doreşti?", am întrebat tot în şoaptă unde e satul, nu i-am spus numele pentru că nu-l ştiam, glasul din gheretă mi-a răspuns: „ţine-o înainte că te duce drumul", se ghicea un drum în beznă, pe lîngă gheretă, am mers un timp de-a lungul lui, pe sub copaci răzleţi, apoi m-am abătut peste ogoare, începuse o burniţă măruntă, auzeam de pe alt drum, poate aproape, poate departe, şoapte de oameni îndemnînd vitele şi scîrţîit de care; era un întuneric ud, am nimerit o potecă, ştiam că pe acolo trebuia să merg, şi ea m-a dus pe uliţele unui sat care mi s-a părut nesfîrşit de lung; izbeam în dreapta şi în stînga, orbeşte, cu sacul de mînă, ca să mă apăr, niciodată nu s-au năpustit asupra mea atîţia cîini tăcuţi şi furioşi, îşi înfigeau colţii în sacul meu, unul a rămas cu dinţii înfipţi în el, învîrteam sacul în aer, cu javră cu tot, ca să-l desprind, eram sigur că oamenii mă priveau din casele întunecate, mi se părea că le aud şoaptele dar n-a ieşit nici unul să alunge haita.
La capătul satului m-am oprit să răsuflu, cîinii rămăseseră în urmă, le auzeam mîrîitul înăbuşit; apoi am tăiat pe o scurtătură, de-a curmezişul unei arături şi m-am oprit lîngă un pîlc de salcîmi. Ştiam că acolo era locul: o groapă, un fel de şanţ adînc şi nu prea lung. Am sărit în groapă, m-am ghemuit pe fundul ei, eram leoarcă de sudoare, burniţa îmi udase hainele, mi se lipeau ochii de somn şi oboseală.
După un timp cerul s-a limpezit; tresăream din cînd în cînd şi mă uitam în sus, stelele scăpărau şi săreau parcă de colo-colo, întreaga boltă se răsucea, tăcută, deasupra mea; am bîjbîit pe fundul gropii pînă ce am găsit, apoi am adormit.
Cînd m-am trezit se luminase de-a binelea. Am pornit înapoi, spre haltă. Cîinii se liniştiseră.
Am străbătut satul fără să văd ţipenie de om, ai fi zis că muriseră toţi. Hainele ude, încinse acum de soare, începuseră să mă frigă. La haltă, am bătut din nou în geam. Lampa se stinsese, cred, singură. Am întrebat la ce oră trece primul tren spre Bucureşti; aceeaşi voce mi-a şoptit că mai am de aşteptat. Soarele devenise explozie galben-roşcată. M-am tras mai la o parte, exista şi acolo un pîlc de salcîmi, m-am culcat la umbra lor.
Acasă i-am dăruit Zenobiei medalionul de piatră lucioasă şlefuit cu vreo trei mii de ani în urmă şi regăsit de mine, pentru ea, în bezna gropii; piatra aceea neagră ea spune că a fost dintotdeauna a ei şi o mai poartă şi acum, din cînd în cînd, prinsă la gît cu o cureluşă subţire."