Senin în Brașov

Răducul de dimineață.

Bucurii

Sunt acasă la Suceava, mama și tata dorm deja, nu pot aprinde niciun bec pentru că îi deranjez. Aș aprinde unul ca sa mai citesc ceva, nu de alta dar de mă dat pe net m-am plictisit. Și m-am gândit - ce să mai fac atunci?  Zic hai să scriu. Văd eu ce, pe măsură ce scriu. Că somn nu mi-e și nu vreau să mă culc, deși mâine o să mă trezească mama mai devreme ca sa facem cozonacii. Cum îi facem - mama îmi pune la dispoziție ingredientele și îmi amintește ce și cum trebuie să fac cu ele, pentru ca uit - deși de ceva vreme o ajut pe mama la cozonaci și i-am făcut de mai multe ori împreună. Apoi încep să fac aluatul, sub atenta supraveghere a mamei, care roiește în jurul meu și îmi dă indicații precise pentru orice. Am mai mârâit și am mai zis eu câte ceva în semn de protest față de așa o strictă supraveghere - dar nu tare mult și mârâitul se reduce de la o sesiune de cozonaci la alta. Și-apoi nici nu e bine să mă supăr sau să mă enervez și, mai ales, nu e bine să vociferez deasupra ligheanului - că se supără cozonacii! De când mă știu, in Joia Mare, mama începe munca pentru cozonaci dis de dimineață. Toată copilăria și adolescența m-am trezit în ziua asta pe când mama frământa sau pusese deja la crescut aluatul. De multe ori, primul lucru pe care mi-l spunea când ajungeam buimacă de somn în bucătărie era ăsta - să nu fac gălăgie, pentru ca se supără cozonacii. Și eu încerc să păzesc cu strășnicie regula asta. Bun...Mă străduiesc deci să-mi înving orice orgolii și până la urma ajungem să legăm aluatul și încep să îl frământ. Și-l frământ mult și bine. Treaba e grea dar îmi place grozav de mult să o fac și să fac ceva împreună cu mama, mă umplu de bucurie și până la urmă îmi vine să cânt chiar - semnul cel mai clar, în cazul meu, că sunt pe culmile veseliei, fericirii chiar. De Crăciun, anul ce-a trecut, i-am cântat - nu prea tare, desigur - aluatului cântecul ăsta. Și-am făcut răni la degete de la frământat. Le-am luat ca insemne de glorie. Bun. și dupa ce termin de frământat aluatul se cam termină partea mea de muncă. Îl lăsăm să crească, mama pregătește umplutura, când a crescut aluatul îl împarte, îl intinde, îl umple, pune hârtie de copt în tăvi, pune cozonacii în tăvi, îi unge pe desupra cu ce trebuie și-i bagă la cuptor. Si-apoi așteptăm. Și cât se coc miroase-n casă ca-ntr-un colț de rai.  Minunat. Abia aștept să vină ziua de mâine.

Multe lucruri sunt bune și frumoase în trecutul meu recent și-n prezent. Dea Domnu' să fie și-n viitor.

Am fost cu Radu meu la munte. Am ajuns cu el undeva pe-o coastă de munte, la altitudine mare. Și mi-am dat seama la un moment dat că nu se mai auzea nimic în afară de pașii noștri prin zăpađă - se oprise cu totul vântul. I-am atras atenția lui Radu,  ne-am oprit și s-a lăsat liniștea. Nu se mai auzea nici măcar o pasăre. Înălțimea la care ne aflam, priveliștea, aerul, tot albul zăpezii din jur, noi doi împreună acolo. Și-apoi liniștea. Nu pot descrie liniștea.  Cum poți să descrii liniștea, de altfel? A încăput enrom de multă bucurie și pace în liniștea aia, acolo, împreună cu Radu.

Momentele astea așa de pline de bucurie, de bune, mă fac să-mi doresc o viață fără de sfârșit, veșnică.

A trecut mai mult de-o oră de când scriu. Gata, mă culc, noapte buna!

Bărbosul meu, în imagini

Căutând aseară niște fotografii între 'jdemiile noastre de fotografii - pentru o prietenă a unei prietene ce vrea sa decoreze o ceainărie din Sibiu -  am găsit niște mai vechi și minunate fotografii cu Radu meu. Mă uit la ele și mă mir și mă minunez ce bărbos minunat am drept soț - din obișnuință (și uneori din spirit criticos-cicălitor) mi se mai întâmplă să nu observ.
Și-apoi, că tot caut zilele astea printre fotografiile noastre, mi-am dat seama și ce fotografii minunate făcea el pe vremuri, când nu era așa de ocupat cu treburile lui de manager-de-produs-în-IT/telecomunicații-care-se-plimbă-prin-lume-în-călătorii-de-afaceri-așa-ca-în-filme. Trebuie să mă apuc din nou să mai pun pe-aici fotografii făcute de el...
Până una alta, iată-l pe bărbosul meu, în câteva fotografii mai vechi de-ale mele:

Călătorie

Un portret al meu, făcut de Radu meu duminică, la o nuntă la care am fost fotografi. 
L-am albăstrit, fiindcă sunt aproape sigură că lui așa i-ar fi placut să îl facă, de-l prelucra singur. 


Mi l-aș răpi de unde e acum și-aș fugi cu el în lume un pic.

Pasteluri de iarnă

Câteva fotografii făcute de Radu în februarie anul trecut în timpul unei plimbări a noastre, cu parazăpezi, pe un viscol grozav, în parcul Tineretului. Nu sunt prelucrate, sunt ne- sau de-focalizate. Îmi amintesc de o carte cu pasteluri ale lui Alecsandri din biblioteca de-acasă de la Suceava.


El doarme acum...

Prima iarnă

Mă uit la fotografiile făcute pe vremuri de al meu soț (încă mă miră numele ăsta al lui). Le am acum la îndemână pe unele făcute în prima noastră iarnă. El nu prea arată lumii fotografiile lui - dar o să le tot pun eu pe aici, fiindcă-s prea frumoase ca să zacă prin sertare digitale, neprivite.