Se afișează postările cu eticheta Est. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Est. Afișați toate postările

duminică, 9 noiembrie 2014

Așa de cald

Am refăcut, modificat în mare parte ceea ce-am scris as'noapte. Poate o fi puțin mai reușită acum. Poate nu o mai şterg. Poate...




Era o zi de noiembrie, mă plimbam prin cartierul meu vechi, cu casele lui mici, de la începutul secolului trecut. Strada era pustie deși nu se înserase încă și ascultam cu plăcere zgomotul propriilor pași, priveam aburul răsuflării mele în aerul așa de rece, tăios. "E aproape iarnă", mi-am zis, " a venit frigul mai repede decât în alți ani, aerul miroase a ninsoare și lumina e ciudată, atât de ciudată". Mi-am amintit apoi cum, pe când eram mică, mergeam într-o noapte friguroasă de iarnă într-o vizită cu mama și tata, tata mă ducea în cârcă parcă, "tata e un balaur, scoate fum", parcă așa am zis, "și eu, și eu sunt" am zis văzând aburii proprii - și ne-am amuzat cu toții. Orașul meu nordic, îndepărtat, aerul lui rece, oamenii mergând alene, fără grabă, pe străzi, pădurea de conifere, parcul...M-am pierdut printre amintiri, printre gânduri, am pierdut șirul pașilor. 
- Cum de ești aici? m-a întrebat subit. Te tot văd pe aici, e ciudat, a zis. 
- Mă tot vezi? am întrebat și m-am oprit să îl privesc. Nu știu de unde a apărut, nu am observat nici când, nici cum, nici de unde. Un bărbat înalt, cu mustață, ochi mari și rotunzi, de-o culoare ciudată, deschisă, ștearsă. Înalt și slab, cu un palton, cu fular, cu pălărie. Ba chiar și cu un baston, deși tânăr încă. Părea că strălucește cumva, luminat de o emoție dogoritoare pe dinăuntru.
- Eu...Eu, am continuat, nu te-am mai întâlnit până acum, deși rătăcesc pe aici de ceva vreme, în fiecare zi. Ca să răspund, nu știu nici eu precis, umblu. E curios, curios că nu ne-am mai întâlnit. Tu de ce ești aici? l-am întrebat și m-am mirat de familiaritatea cu care ne vorbeam.
- Te cunosc, știi, te cunosc, te cunosc de multă vreme, așa îmi pare, mi-a zis cu entuziasm.
Am zâmbit. 
- Sigur, a continuat, sunt vechiul tău prieten, mă mir că m-ai uitat, mă mir că nu m-ai mai văzut, de asemenea.
Am tresărit. Îi cunoșteam vocea, într-adevăr, o mai auzisem, ca prin vis mi-o aminteam, apoi ceva din privire... Era însă atât de slab. Și, într-o clipă, când întreg chipul i s-a liniștit brusc, am văzut în el omul de odinioară. 
- Ce lucru curios că nu ne-am mai întâlnit până acum, am zis. Dar te cunosc, sigur că da, te recunosc. Îmi pare rău, nu știu cum de nu te-am obervat până acum niciodată. Drag prieten, dă-mi voie...dă-mi voie să te invit undeva. Vino cu mine, am un loc pe aici pe aproape, o odaie, acolo am un samovar, o să bem ceai și-o să depănăm amintiri și-o să ne lămurim, cum de nu te-am recunoscut și cum de ne-am întâlnit tocmai aici, tocmai azi. Și nu doar asta, sigur că da, nu doar asta.
- Bine, sunt de acord.
Am plecat atunci spre odaia mea modestă din strada Mânăstirii numărul 14, acolo îmi duc existența solitară zi de zi. Am tăcut amândoi aproape tot drumul până acolo. Aproape.
- Dragul meu, spune-mi, te rog, ceva.
- De ce să spun, e nevoie?
- Nu, doar așa, ca să te aud, vreau să te aud.
A zâmbit dar nu a mai spus nimic. Am zâmbit și eu, amintindu-mi alte zile. Am mers mai departe. Cerul era roșu, un apus rar, lumina tot mai slabă, am mers pe câteva străzi vechi și am admirat împreună, în tăcere, pereții decolorați, scorojiți, ferestrele cu perdele prăfuite, copacii înalți.
- Aici locuiesc.
Am deschis poarta grea din fier forjat. Spre fundul curții lungi era intrarea în casa lungă, tip vagon. Unul din vecinii mei spărgea lemne în curte, un om negricios și masiv, în haine albastre de muncitor, cu o căciulă neagră pe cap. M-am uitat prelung la el, le spărgea cu un târnăcop. 
- Bună ziua! am spus încetișor.
- Bună ziua, nu vă uitați așa, merge chiar mai bine decât cu toporul, îmi spuse vecinul meu și zâmbi arătându-și dinții foarte mari, galbeni.  
Am intrat în casă, miroasea a umezeală și a mucegai.
- Îmi cer scuze, proprietăreasa e o bătrână mică și uscățivă si neputincioasă, cu cele câteva ruble pe care le câștigă de la chiriași și cu puterile ei mici, puține, știi, nu poate mai mult. Podelele scârțâie îngrozitor, pereții sunt plini de igrasie, mucegaiuri, ferestrele sunt murdare de abia mai pătrunde lumina prin ele și tocurile roase de cari. Noroc de sobe...avem niște sobe, ceva strașnic! Îmi place foarte mult aici, totuși, în casa asta atât de veche. Dar să nu te plictisesc, să nu...eu locuiesc la etaj, e ultima odaie pe dreapta, e destul de mare și luminoasă, o să vezi, e bine înăuntru.
- Ruble zici?
- Ruble, ce altceva ar putea să câștige o asemenea proprietăreasă, nu? Într-așa o casă, sigur că da, ruble.
- Desigur. Prea bine.
Am urcat cu grijă pe scările în spirală și, deși urcam, se făcea tot mai întuneric. Lemnul lor vechi trosnea grozav, vioi, violent. M-am întrebat cum le pot răbda ceilalți chiriași, cei de la parter. Nu eram stânjenită - în schimb totul avea un aer tainic, solemn.
- Mi-am adus aminte un vechi vers, drag prieten, spune așa "caută nadirul, sudul, cercul, acolo sunt zorii", un vers ciudat, ermetic.
- Într-adevăr.
- Îl leg de întunericul de pe trepte, nu știu de ce.
- Curios.
Am străbătut tot culoarul, numărându-mi pașii pe podeaua abia luminată în ultimele minute ale zilei. Pașii doisprezece, ușile șapte, după ele camere mici, înghesuite, cu câte o fereastră. Am intrat în odaia mea și era rece înăuntru, atât de rece. Am atârnat paltoanele și fularele noastre și pălăria lui în cuier. L-am poftit să se așeze în fotoliu, un fotoliu mare acoperit cu o pătură groasă, albastră, în care mă înfășor în fiecare noapte.
- O să pun samovarul, să fierbem apa pentru ceai. Ar trebui să fac și focul în sobă.
- Ar fi atât de bine. Dă-mi voie să te ajut.
- Prea bine.
Am făcut focul împreună și i-am privit mâinile mari, mi le-am amintit. S-a așezat înapoi în fotoliu lui, eu mi-am tras un scaun și m-am așezat în fața lui, a scos din buzunar o pipă. A căutat agitat chibriturile prin buzunare. A ridicat privirea spre mine, s-a oprit și m-a întrebat:
- Pot să?...
- Sigur. Mai țin minte, parcă și altă dată, altundeva, fumai.
- Așa este, așa-i. E un obicei la care nu pot renunța.
- Și totuși...
- Ai rămas aceeași. În seara asta, în seara asta cred că avem nume rusești, nu-i așa?
- Trebuie să avem.
Am rămas apoi o vreme în tăcere, privindu-ne. 
- Anastasia Filipovna, Nastasia Filipovna, fierbe apa în samovar. Aș vrea două cuburi de zahăr. Nastea...
Glasul lui, altfel grav, sobru, se îmblânzi, îndulci brusc. Se înduioșase și strălucea iar, străbătut de emoții.
I-am pregătit ceaiul. I-am întins ceașca frumoasă, albastră, pe care o păstrez în mod obișnuit într-un dulap mic cu vitrină, în așteptarea musafirilor.
- Egor Ivanov, poftim ceașa dumitale. Te așteaptă de atât de mult timp.
- Mulțmesc, Anastasia Ivanovna.
- Cu drag, Ivan Ivanâci.
- Mașa mea, Mașenka!
- Andrei Efimîci...
- Ekaterina Ivanovna!
- Makar Devușkin, blând, bun și sărman. Makar Devușkin...Egor Ivanovici, Evgheni Dimitrov, Ivan Ilici!
Am zâmbit amândoi și am tăcut. Mi-am turnat și eu o ceașcă de ceai. S-a lăsat întunericul, am aprins o lampă pe masa de lângă fereastră. M-am așezat înapoi pe scaunul meu și am început să îl privesc, în tăcere. Slăbise atât de mult. Și urmele unei tristeți adânci, altădată invizibile, îi brăzdau acum fața, linii adânci pe frunte, pe obraji, avea cearcăne și-apoi ceva din forma ochilor...O vreme privi în pământ sorbind din când în când din ceașca lui. Ridică apoi ochii și-i căută pe ai mei. Începu să vorbească.
- Îmi amintesc scrisorile tale, știi, scrisul drept, literele nici prea mari nici prea mici, ovale, grosimea literelor scrise mereu cu același stilou, cerneala albastră, patimile, efuziunile, argumentele, poeziile adunate de ici de colo, poeziile tale, impresiile și toate gândurile și plicurile groase, timbrele. Nimeni nu mi-a mai scris așa, Nastea, nimeni, spuse, și-i vocea lui gravă se înmuie din nou și tremură puțin. Probabil...de aceea nici nu te-am uitat, te-am recunoscut în orașul ăsta ciudat, pe sțrăzile încurcate, pe care umblu zilnic, umblu ca un bezmetic.
- Ivan Ivanâci, eu una îmi amintesc mai ales de ochii tăi în timp ce îmi spuneai o poveste. Îmi amintesc poveștile tale, Ivan Ivanâci, de parcă ar fi fost ieri, de parcă aș fi fost cu tine în ele.
- Poate că ai și fost.
- Ei, eu știu? Nu știu, totul e prea ciudat. Mai țin minte, de asemenea, plimbările noastre nocturne, așa de multe și așa de frumoase, îmi arătai orașul atunci, uneori te țineam de braț, îmi permiteai...Îmi strângeai ambele mâini în mâinile tale, de fiecare dată, la despărțire.
- Așa e. Îți plăcea să îmi depăn amintirile, mai ales.
- Mai ales. Și-apoi îmi arătai atât de multe. Ivan Ivanâci, Makar Devușkin, afară cred că s-a întunecat.
- E vremea tocmai potrivită.
- Tocmai potrivită, așa e.
Se ridică atunci din fotoliu, se îndreptă spre fereastra mea, fereastra mea sudică.
- Nastea, afară pare să fie atât de frig în seara asta, totuși.
- Așa pare, așa pare și de aici. S-a încălzit însă la noi, înăuntru. Spune-mi însă, spune-mi, ce căutai atunci când ne-am găsit?
-Nu știu nici eu, Anastasia Filipovna, mi-ar fi foarte greu să îți spun. Poate te căutam pe tine.
- N-aș vrea să devenim prea sentimentali. Deja...deja suntem. Și exaltarea...
- De ce nu? Doar suntem ruși azi, e în firea noastră, nu-i așa? Să fim exaltați, prea sentimentali...
- Așa e dar...nu vreau. Deși eu...știi prea bine doar, tocmai eu! Makar Devușkin, prieten drag, văd că îți termini ceaiul, spune-mi, să îți mai torn o ceașcă?
- Sigur, una nu e niciodată de-ajuns.
M-am ridicat, i-am turnat încă o ceașcă de ceai. Mi-a căutat din nou privirea.
- Vezi tu, Ivan Ivanâci, eu duc aici în cameră o viață foarte modestă și solitară, în fiecare zi, cos batiste, le brodez, mă consolează doar ceaiul, apusurile și aerul curat, poate de-asta ies, știi, umblu, umblu și caut, nu mai știu nici eu... Uneori, uneori ajung așa de departe, deschid atunci ochii mai bine și îmi dau seama că nu știu unde sunt, nu mai cunosc străzile, sunt un om pierdut și singur, drag prieten. M-am retras, sunt un om foarte retras. Ivan Ivanâci, sigur că îmi amintesc plimbările cu tine, te întrebam atunci atât de multe și te lăsam să vorbești, să îmi spui, toate răspunsurile tale, poveștile, le așteptam. Poate că te aștept și acum în fiecare noapte, să te privesc și să îmi spui, să îmi spui orice, să ne sfătuim și să faci focul în sobă, să îți servesc un ceai și să te privesc în timp ce cos.
- Anastasia Ivanovna, eu sunt în seara asta foarte sentimental, poate că nu-mi șade bine dar...Spune-mi, te rog, ce ai mai făcut, ce ai mai făcut în toți anii ăștia, afară de cele ce mi le-ai spus?
- Nu știu, Makar Devușkin, Ivan Ivanâci al meu, totul e neclar. Nu mai știu, ce mai contează? Spune-mi tu, însă, mai bine.
- Ce anume? Ce am mai făcut, unde am mai fost? E o poveste lungă și neinteresantă. Sunt un biet funcționar, desigur, ce altceva aș putea eu să fiu? Sunt un copist, cu un venit atât de modest, locuind în odăițe foarte mici, tot mai mici, scriind poeme ermetice noaptea la lumina unui opaiț, pentru mine, atât. Am pierdut atât de multe nopți împreună cu alți mici funcționari, oameni modeșți si harnici, unii cu soții, case și copii, oameni cu un rost, lipsind totuși nopțile de acasă, rătăciți împreună cu mine. Suntem niște vicioși, cu toții. Din venitul meu modest nu am agonisit mai nimic, Anastasia Devușkina, am risipit tot ce-am putut în nopțile mele pierdute, convins că o să fiu singur până la sfârșitul vieții, un om fără rost. Nu mi-am plâns niciodată de milă însă, așa îmi doresc să fiu.
- Am înțeles. Bătrânul și vechiul meu prieten, noaptea e lungă, vom bea mult ceai.
- E o plăcere, întotdeauna. E ceva aici, apoi, căldura cred sau poate fotoliul sau poate lampa micuță de pe masă, de lângă geam, luminându-ne slab... Nu știu, Nastea, nu mă simt tocmai obișnuit în noaptea asta.
- Am putea să ieșim, să ieșim precum altă dată, să colindăm, o să fiu bucuroasă să îți aud vocea, o să îmi spui poate "Nastea, Nastea, ai văzut omul de colo? Ai văzut ce ochi are? Ai văzut cât e de gras? Ce manta poartă, ce importanță își dă?". "Nu am văzut, Ivan Ivanâci, nu eram atentă, îmi pare rău." O să te miri, ca de obicei, o să mergem mai departe însă. Haide să mergem, o să fiu bucuroasă de compania ta.
- Dar e atât de târziu si de frig.
- Rămâi atunci aici în noaptea asta, o să îți aștern toate cele trebuincioase în patul meu, o să fie cald. Eu o să adorm în fotoliu, nu ar fi prima dată, știi, chiar nu ar fi. O să mai lucrez poate, o să îți veghez somnul o vreme, n-o să mai fiu singură și-o să fie așa de cald.
- Așa de cald.
- Sigur, sigur. Totul e bine, cum nu se poate mai bine așa. Am și ceva de mâncare, câteva blinele, reci, e drept, unt, puțin unt...Mi-a fost poftă. Sigur. Makar Devușkin...
Nu am apucat să îmi termin ideea însă. S-a ridicat.
- Nastea, eu trebuie să plec totuși. 
- Cum, iar, iarăși? l-am întrebat eu speriată.
- Nu te teme, o să mă întorc, sigur că o să mă întorc, la un moment dat.
Mi-am lăsat și eu privirea în jos, spre pământ. El se posomorî.
- Ivan Ivanâci, eu voi fi aici și mâine. Mergi, mergi cu bine, o să mă găsești tot aici sau cine știe...
Se lumină preț de o clipă - apoi redeveni posomorât.
- Nu mai ești sentimental, Ivan Ivanâci.
- Îmi pare rău Anastasia Ivanovna, trebuie însă neapărat să plec.
I-am căutat privirea, și-o feri însă. L-am condus până la ușă.
- Mulțumesc, mi-a spus, fără să mă mai privească, cu căldură însă.
- Multumesc, am spus și eu.
Mi-am reluat locul în fotoliu. Într-un târziu, am adormit.
Nu ne-am mai văzut de atunci.


joi, 30 octombrie 2014

Mă las

Stau în fotoliul meu și ascult niște muzică pe repeat, la nesfârșit, mi s-a pus pata pe piesa asta în noaptea asta. Mă trimite într-un spațiu așa de greu de descris, mult prea greu. Un spațiu în care stau și privesc în gol, privesc în zare, mă adâncesc mai bine în fotoliu, mă las puțin pe spate, închid ochii, nu știu ce văd înăuntru, sunt pe malul mării și e întuneric și abia iese luna din mare, sunt pe marginea unui deal în pădurea de acasa, de lângă bloc, sunt în mașină pe scaunul din dreapta și mergem noaptea prin oraș, sau mergem 500 de km sau mai mult, sunt undeva și mă holbez la cineva, sunt la mine în fotoliu, sunt în balcon privind străduțele din jur, sunt undeva cu picioarele în apă, sunt pe o înălțime de munte și privesc în zare, un spațiul gol spune cântecul, eu știu, nu știu. Aș vrea să cad undeva, undeva cald, undeva moale și cald, aici pe pat, undeva moale și cald, într-o pătură călduroasă poate, aș vrea să cad în brațe și suflet de om, să mă las pe spate și gata, ascultând piesa asta la nesfârșit. Aș putea să îmi petrec zilele așa, încet, privind în gol, privind oameni, scriind ce mi se năzare. Îmi dau seama că nu e un cântec vesel sau altcumva similar cântecul ăsta dar mă relaxează așa de tare acum. Sunt într-o barcă și plutesc, mă leagănă ușurel valurile, mai ating din când în când apa cu degetele, privesc cerul. Mi-e somn, somn. Sunt într-un tren și privesc o pădure prin geam, pe fereastră, trunchiurile copacilor fugind cu viteză, rămânând în urmă, frunzele pe jos, mergem în Siberia unde vom rătăci trei ani pe răcoare, cu bocanci vechi militari și ranițele aproape goale, doar câteva merinde, apoi suflete înfiorate, rătăcind prin taiga, ici-colo colibe în care arde focul și femei și bărbați se dezgolesc și se iubesc precum într-un roman de Andrei Makine, o fi real?, aşa o fi fost?, nu mai știu, parca era ceva, undeva, într-un roman al lui, ierburile înalte și uscate apoi, coniferele, coniferele culcate, Tunguska, doctor Jivago, nu am putut termina niciodată cartea, seri răcoarase petrecute la lumina slabă a unei lămpi cu gaz, șube mirosind a piei de animale, șoșoni, oameni stând față în față la mese, un băiat fugind pe câmp, privind înapoi, o apă, un râu, sărim peste, spune-mi, spune-mi, este adevărat?, oare cine ești tu de mă însoțești prin reveriile mele?, mai văd o fetiță cu ghete înalte și-o rochiță în carouri, o casă din bârne rotunde de lemn, o lumină înăuntru, o ușă se deschide, intrăm, aprilie spulberat, asasinul înspâimântat și iubirea ciudată stârnită într-o clipă, abia mijind, la mese stau oamenii luminați de lămpile cu gaz, fețe înăsprite, ochii lui speriați, tineri, frumoși, trupul cald, o simplă privire, drumul de munte și o caleașcă, se amestecă totul, o cană mare de vin vă rog, o strachină cu mâncare, nopțile ni le petrecem la hanuri, ascultăm povești, adorm și adormim sfârșiti, căzând pe patul moale, sub plapumi, sub pături, mirosind lemnul mobilelor vechi, pânza așternuturilor, căldura, răcoarea, trenul și copacii, frunze pe jos, nu mai știu unde mergem dar mă afund în fotoliul de la care mă dor deja oasele, închid ochii, aiurez și văd și abia mai gândesc, adorm, noapte bună.

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Est și Vest

De multe ori aș vrea să scriu despre anumite subiecte, în mintea mea se deruleaza șirul de idei și-apoi, ca și cum aș fi satisfăcută cu articolul din mintea mea, nu mai simt nevoia să și scriu despre un lucru sau altul. Așa s-a întâmplat și cu o idee de articol despre o diferență importantă între Est și Vest, pe care aș fi vrut să-l scriu la puțin timp după ce Radu meu s-a întors dintr-o călătorie de serviciu în China. Ieri seară însă, citind dintr-un manual de utilizare pentru propria persoană, cum îmi place să-l numesc (anume dintr-o carte ce se numește  "The highly sensitive person - Hot to thrive when the world overwhelms you"), am dat de rezultatul unei cercetări ce-mi confirmă ideile despre deosebirea aceasta importantă între Vest și Est și-am decis că acum e vremea să scriu despre ceea ce mă preocupă. 
Pe scurt, cineva a avut ideea de a studia, în paralel, un număr de copii din China și un număr de copii din Canada, pentru a vedea modul în care sensibilitatea și timiditatea influențează relațiile dintre copiii cu aceste caracteristici și ceilalți copii. Se pare că este un fapt știut de antropologi acela că fiecare cultură are un model ideal dominant al personalității, spre care educatorii (părinți, profesori, ș.a.) ghidează dezvoltarea copiilor. Conformitatea cu acest model este social răsplătită iar abaterea de la model este într-un fel sau altul sancționată. În lumina acestei teorii, cercetătorii respectivi au descoperit că în Canada cea Vestică sensibilitatea si timiditatea erau sancționare de copii, iar cei ce erau posesorii unor astfel de trăsături erau izolați, nu erau preferați pentru relațiile de prietenie și nici pentru joacă. În schimb, în China, cei timizi și sensibili erau preferați pentru legăturile de prietenie și pentru joacă. In China, de altfel, există o relație de sinonimie între ideea de timiditate-comportament reținut și cea de bună creștere iar sensibilitatea este percepută ca fiind calitatea de a avea o bună înțelegere a lucrurilor. Autoarea cărții vorbește aproape continuu despre faptul că în Statele Unite cei hipersensibili au de regulă dificultăți destul de mari în ceea ce privește integrarea lor socială, simțindu-se în cele din urmă anormali, fiind lipsiți de stimă de sine și având șanse mai mici de a reuși să obțină afirmarea și confirmarea în societate. Se realizează un soi de "selecție a personalităților" iar personalitățile apropiate de modelul ideal ajung să predomine și să domine. 
Citind despre studiul ăsta mi-am amintit de impresia lui Radu că cei din China, colegii lui chinezi, sunt în genere timizi și modești, reținuți în a se afirma. Discutând despre lucrul ăsta la întoarcerea lui ne-am amintit despre ceea ce ne transmit cei din Occident în genere, despre cum ni se pare nouă că îi poți recunoaște aproape imediat pe stradă, fiindcă au ceva aparte în felul de-a se purta prin lume, o siguranța de sine, o atitudine plină de sentimentul de demnitate personală. Să însumăm așadar trăsăturile încurajate  întru dezvoltare în Vest: nivel redus al sensibilității (asociat de regulă cu lipsa de empatie), încredere în forțele proprii și în demnitatea personală (asociate de regulă cu nevoia de putere) și, în consecință o atitudine expansivă și îndrăzneață. Așadar, iată o deosebire fundamentală între estici și vestici... 
 Istoria lumii a început să aibă înțelesuri suplimentare în lumina gândurilor ăstora. Mie mi-e destul de clar că în istorie încurajarea dezvoltării cu precădere a unui astfel de tip de personalitate (sau ale anumitor laturi ale personalității) este cât se poate de reală și de eficientă, că societățile alcătuite astfel au fost în genere mai dornice de afirmare și mai competitive, că sunt mai puțin capabile să înțeleagă alte culturi și modele culturale și de ce și acestea sunt valoroase, că expansivitatea și insensibilitatea s-au putut transforma foarte ușor în expansionism, brutalitate și dorința de a impune propriul model cultural. Desigur, au fost și sunt și popoarele orientale agresive și/sau expansive însă nu în stilul și în halul celor din Vest. Exploratori, conquistadori, colonialism, eroi civilizatori, imperii, imperialism, mercantilism, industrializare, capitalism, modernizare, naționalism, iar mult colonialism și imperialism, iar eroi civilizatori, cursa înarmărilor, războaie mondiale, totalitarism, nazism, holocaust. Și altele. Pe cealaltă parte, drept răspuns la capitalism al unora cu vise de putere mai mari decât cele de echitate, egalitate și echilibru, comunism. Care, în loc să fie o desființare a "luptei de clasă", devine în cele mai urâte forme o formă de democid. Sigur, clar, au și esticii păcatele lor, destule...
Mă supără foarte tare, pe lângă altele, formele subtile de agresiune și agresivitate, agresiunile culturale și cucerirea culturală. Când vrei să faci lumea asta a ta fără să faci măcel e suficient de cele mai multe ori să-l faci pe celălalt să fie la fel ca tine, să-l faci să-și deschidă porțile către tine și mesajele tale, să te prezinți cât mai frumos, să-l faci să te admire și să vrea să devină ca tine. Apoi poți să-l și ajuți să devină fix ca tine și împreună să fiți mai puternici și să cuceriți...o bucată mai mare din piață. Si din viața oamenilor. 
Să revin la personalitate... E de-ajuns să vă amintiți ce vi și ni se comunică mereu ca fiind personalitatea ideală. Omul "self-assured", "outgoing" și puternic ce ni se prezintă drept model atât de des devine încet-încet idealul comun al tuturor. De unde vine acest ideal? Din Vest, pe o cale sau alta, corespunzând unui model cultural modern-occidental (fiindcă, undeva-cândva, modernitatea a devenit sinonimă cu occidentul, sau occidentalitatea, dacă există așa un cuvânt). Haidem să fim moderni, să credem în mai mult, mai repede, în progres, în modernizare. Vestul eroilor civilizatori, progres-modernizare-dezvoltare. Schimbare-schimbare-schimbare, trebuie să devenim alții, nu contează ce pierdem pe drum. Nu ne disprețuim noi poporul și istoria fiindcă nu am avut aproape niciodată vreo aroganță și mai ales una expansionistă? Nu admirăm realizările magnifice ale omului Vestic și nu ne dorim să pășim și noi cu aceeași atitudine? Nu am vrut noi (și probabil că am și reușit) să dăm uitării și să vârâm sub preș (după ce a fost făcut praf) felul de a fi al acestui popor și toată cultura noastră tradițională (și omul caracteristic acestuia) fiindcă trebuia să devenim moderni, trebuia să devenim precum măreții occidentali? Modernizare-occidentalizare, asta este poezia pe care trebuie să o știm cu toții. Trebuie să se nască omul nou, omul scăldat în cultura occidentală, omul ce dobândește felul occidental de a fi. Sunt absolut sigură că, de fapt, supunerea noastră față de un astfel de model e un mod in care suntem cuceriți pur și simplu de expansivul, dornicul de putere și de afirmare, prea sigurul pe sine Occident. 
Așa că, brusc, înțeleg mult mai bine de ce mă atrag cu mai mare putere filmele si romanele orientale - rusești, din orientul mijlociu, chinezești, japoneze. Ceva din mine se regăsește în ele mereu. Regretul meu cel mare este însă acela că despre noi înșine, despre rădăcinile noastre, nu știm mai nimic și nu ni se spune mai nimic. Suntem cuceriți și ne transformăm.
Pentru a înțelege diferența foarte mare între expansionismul brut al Vestului și modul în care Estul (cel chinez în mod special) poate fi combativ vă recomand un film - se numește Ip Man 2 (partea aceasta, a doua, poate fi văzută independent de prima fără nicio problemă). Este un film foarte grăitor.
Sigur, modernitatea are și atâtea lucruri bune. Dar eu sunt omul lui "lasă-mă în pace". Nu-mi place să mi se vâre pe gât lucruri, felul de-a fi al altuia, îmi plac oamenii care-și văd de treaba lor și nu-i agresează pe alții și-i lasa sa fie ei înșiși. Sunt o persoană tot mai atrasă și mai fermecată de cultura veche românească, cea a oamenilor simpli dar atât de înțelepți în atât de multe laturi ale vieții lor - și în apărarea ei vreau să vorbesc și să scriu lumii.