Se afișează postările cu eticheta 1938. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 1938. Afișați toate postările

vineri, 26 septembrie 2014

Nelly şi Ellynée

Nelly şi Ellynée,
întâlnite în rătăcirile mele prin presa anilor 1937-1938.
Vremuri stranii. 


vineri, 19 septembrie 2014

1938

De ceva vreme o oarece parte din mine trăieşte în anul 1938, într-un început de toamnă.



L-am primit în sufragerie.
Arăta puțin ridicol în costumul prea larg.
I-am strâns mâna la intrare, era slabă și totuși moale, pielea fină, caldă, uscată. I-am prins mâna cu ambele palme, am încercat să îl reasigur de toată prietenia.
- Îmi pare bine să te văd după atâta vreme, știi.
Mi-a zâmbit larg, deschis. S-a scuzat apoi pentru costumul prăfuit. L-am poftit să intre mai grabnic, să se așeze oriunde poftește. A ales un scaun dintr-un colț al camerei. Nu i-am spus nimic, mi-am tras și eu un scaun lângă al lui, am adus și o măsuță veche, din altă cameră. S-a oferit să mă ajute, l-am refuzat.
- Cu ce să te servesc? Cafea, vin, tărie? Sau apă, simplă? Nu mai țin minte ce bei de obicei.
- Mi-e indiferent, mi-a spus atunci, privindu-mă cu o umbră de tristețe.
Am umplut o carafă cu vin, am adus-o, am pus alături de ea paharele. A luat paharul lui, l-am umplut pe jumătate, l-a privit îndelung în timp ce îl ținea în mâna sprijinită pe picior, fără să spună nimic.
- De unde vii? l-am întrebat într-un târziu. 
- Am fost la moșie, spuse, și ridică într-un final paharul de vin. Bău din el, dintr-o dată, mai mult de jumătate.
- Ce mai face boierul?
- E ocupat toată ziua, umblă de colo-colo prin grădină, recită poezii. Se încuie în birou din când în când. Seara stă pe prispa conacului, fumează şi citeşte. Bea coniac şi îi tremură mâinile tot mai slabe.
- Să înțeleg că v-ați certat iar?
- Nu, am refuzat să îi fac pe plac.
- Spune-mi, te rog, ce mai e nou. A trecut atât de mult timp...
- A trecut. Nu știu, mai nimic. Țăranii robotind, ca de obicei. Sunt atât de mulți și acum, lucrând pământurile  moşiei. Salută politicos când treci pe lângă ei pe câmpuri, îşi scot căciula, femeile vorbesc fără să-şi ridice privirea, "ziua bună, boierule". Sunt aspri şi zdraveni şi totuşi par atât de fragili şi de lipsiţi de apărare, cu straiele lor sărmane de zi cu zi, încovoiaţi sub soarele puternic, albul cămăşilor strălucind...Nu ştiu cum să îi descriu mai bine. Am colindat toate câmpurile. M-am întors mereu la conac. Ai spune că, dincolo de automobilul din curte şi de alte câteva obiecte, nimic nu s-a schimbat, pluteşte în aer un miros vechi de secole, luminile şi umbrele sunt aceleaşi, aceleaşi sunetele paşilor pe podele, prin curte, aceiaşi oamenii, aceleaşi gesturile, acelaşi cursul zilelor.
- La fel, mereu la fel.
- Da, aşa e.
- Pe ea ai văzut-o?
- Da, a sosit la mijlocul lui iulie.
- Şi cum a fost?
- O aşteptare nesfârşită. M-a lăsat să stau pe lângă ea. Mi-o amintesc cel mai clar cum stătea lungită în hamac, legânându-se, întoarsă spre mine, cu bărbia sprijinită pe mâna cu care se ţinea de marginea hamacului, privindu-mă în timp ce îi vorbeam. Nu mi-a spus nimic de fapt, ştii, mi-a povestit câte ceva din când în când. O joacă, atât. Eu bănuitor, chinuit, ea zâmbind.
- Şi nu...nu s-a întâmplat nimic?
- Nimic. Stătea uneori atât de aproape de mine...Nu am îndrăznit, ştii. În fiecare zi. Nimic. Obsedant. Au trecut zilele pe nesimţite, eu biet animal umblând pe câmpuri, rătăcit, tânjind. M-a ars soarele, mi-am întărit tot trupul tot umblând şi umblând, mi-am umplut mintea cu toate peisajele moşiei, cu ţăranii...Am obosit până la urmă.
Îşi acoperi jumătate din faţă cu palma. Mă privi puţin cu ochiul descoperit, îl închise apoi. Nu am ştiut ce să îi spun.
- Pe aici ce s-a mai întâmplat? spuse după câteva minute de tăcere. Boierul nu cumpără ziare, nu ascultă radioul. Nu mai ştiu nimic. Am coborât din tren şi m-am tot uitat în jur prin gară şi apoi, pe străzi, căutând să îmi dau seama ce e nou, ce e nou în oameni, cum s-a schimbat oraşul. Şi apoi, de câteva zile...dar spune-mi tu, mai bine.
- Suntem tensionaţi cu toţii. Ne cutremurăm din te miri ce. Citesc zilnic ziarele şi mă fascinează cazurile tot mai numeroase de sinucideri. Gazetarii se străduiesc să ofere descrieri cât mai plastice, cum au făcut-o, de ce, în ce circumstanţe. Când umblu prin oraş simt un şuvoi negru curgând prin noi toţi, umflat, tot mai umflat, aşteptând să se reverse. Dame cochete, domni cu pălării şi baston, tineri cu ochi şi trupuri arzând, muncitori jerpeliţi, toţi sunt la fel.  Noaptea oraşul petrece sălbatic, se descătuşează energiile. Îi vezi către zori desfiguraţi, obosiţi, tărându-şi trupurile, epuizate. Par mai liniştiţi, apoi totul o ia de la început. Polemicile sunt tot mai aprinse. Grupurile tot mai strânse. Îi vezi uneori stând şi discutând, sunt fascinaţi, au descoperit Omul, fiinţa mesianică. Dogoresc şi duhnesc, plini de emoţie. Mă înspăimânt.
- Şi eu.
Bău şi restul de vin, dintr-o dată.
- Aş vrea să plecăm, ştii, aş vrea să plecăm dar nu ştiu unde. O să ne ajungă inevitabil şi pe noi.
- Ştiu.
Se ridică brusc.
- Trebuie să plec.
- Îmi pare rău.
- O să revin.
- Bine, te mai aştept. Ştii, poate ar trebui să îi scrii măcar, să îi spui.
- Inutil. Aş vrea să plec, nu mai pot zăbovi. O să încerc să nu...Dar nu, nu ştiu ce o să fac.
Nu termină însă propoziţia. Nu am înţeles, nu am mai întrebat însă.
I-am strâns iarăşi mâna. A ieşit grăbit, i-am ascultat paşii pe scări. L-am privit plecând pe fereastră. Îi cunosc atât de bine mersul, ritmul paşilor. Uneori îmi dau seama cum se simte doar privindu-l mergând.
Păcat.