sâmbătă, 27 aprilie 2019

Conexiune

Aştept să mi se facă somn în Suceava. Am nevoie să scriu, cred.

Mă întreb dacă o să suprim şi postarea asta, dacă o să o ascund, după ce o public şi o las oleacă pe aici.

Mi-am făcut tot blogul privat pentru vreo săptămână, recent. Nu sunt sigură ce mă motiva mai mult - dorința să dispar simplu sau dorința mică, firavă, ca după ce dispar să încep să scriu (să scriu pururea, conform viciului stupid şi păgubos) în altă parte, la un moment dat, să scriu lucruri pe care nu m-aş ruşina, poate, să le citească lumea, să le arăt lumii chiar. L-am republicat pe ăsta, însă, satisfăcută fiind până la urmă de publicul alcătuit din o prietenă, nişte entități virtuale şi nişte fantezii (plus câțiva scotocitori de gugăl: oameni care caută rețete, tineri bolnavi de cancer şi pe Emil Brumaru).

Mare parte din timp şi din energie mi le-am cheltuit şi le cheltuiesc, în ultima vreme, dincolo de orice ocupație aparentă, încercând să aflu sensurile psihicului propriu - dar şi pe-ale altora, tangent. Încercând să fac nişte ordine în mine, să găsesc resurse, să fac ceva cu mine, să mă descurc. Nu-i ceva neobişnuit mie - dar e cumva mult mai intens. Fac asta şi ziua şi noaptea, fie că-s trează sau dorm. Dorm mult şi adânc şi visez mult şi tulbure.
Mi-e greață aproape, la un moment dat, de atâta substanță psihică, de cât mă scald şi mă scufund în ea şi beau şi respir şi diger şi absorb şi vomit şi excret şi iarăşi mă arunc şi mă scufund şi mă bălăcesc.


Mi se mai face dor de cursurile mele de tango. Mai ales de visul de conexiune şi comunicare tăcută pe care mi-l hrăneau. Ceva fantezie infantilă poate, probabil - nu ştiu.
Aveau ceva aşa de bun, terapeutic. Ore de lucru cu mine în corpul meu.
Îmi amintesc foarte rarele momente în care reuşeam să ajung la o stare în care existam paşnic, fără conflicte, şi relaxată în propriul corp. În care reuşeam să fiu prezentă şi atentă, relaxat, în corpul meu, şi deschisă față de un altul într-o stare calmă şi caldă. Nu prea am reuşit să fac asta cu altcineva afară de profesorul meu - pe care îl simțeam, în momentele astea, deschis la fel ca mine, foarte prezent, ascultându-mă şi primindu-mă corporal şi emoțional, fără să fie în vreun fel invaziv, blând şi fără să mă judece, vorbindu-mi calm şi cald cu gesturile lui, conducându-mă. Rare momente în care simțeam că nervii mei hipersensibili şi ființa mea prea permeabilă mă şi ajută cu ceva - mă ajută să mă deschid şi să ma conectez, tăcut şi adânc satisfăcător, cu o altă ființă umană.
Aveam nevoie de condiții psihice speciale şi de un partener special - din păcate, mai mereu profesorul meu. Momentele miracol, rare, durau puțin. Îmi era foarte greu spre imposibil să îndeplinesc în ființa mea şi în corpul meu toate condițiile de mai sus pentru mai mult timp. Îmi zumzăia mintea de critici la adresa lucrurilor pe care le faceam eu greşit. Îmi pierdeam galopant încrederea în mine. N-aveam încredere în partener. Nu avea corpul meu încredere în el. Nu era doar o chestie mentală - mă tensionam toată, corpul mi se tensiona şi bloca, mă transformam din apă în lemn rigid, din cutie de rezonanță în zid. Îmi simțeam anxietatea în corp, în stomac, în piept, în umeri, în mâini. Mi se activa sistemul nervos simpatic (deloc simpatic) țipând: PERICOL!!! Îl alertau intens şi extrem de rapid schimbările de ritm, neprevăzutul, ceva perceput ca fiind negativ (lipsă de blândețe, de calm din partea lui, forța prea multă, frustrarile, judecățile, criticile lui, reale sau doar percepute-imaginate). Şi mai aveam şi eu uneori, față de parteneri, ceva frustrări, ceva negativ. Şi dăuna şi asta.
Afară de prof, statistic vorbind am dansat mai mult cu un gentilom francez destul de în vârstă şi un arheolog - cu cei doi din urmă reuşeam să mă mai relaxez dar nu să mă conectez realmente, nu în felul ăla.
Mă simțeam, deşi mă străduiam să mă echilibrez şi mai reuşeam, cumva inferioară şi nedorită ca parteneră de dans, ocolitã, evitată de mulți. Nu mă simțeam realmente bine în mine şi în corpul meu decât rar, rarisim. Eram, pentru mine, mare şi greoaie şi plină de tensiuni şi de blocaje. Imi striga mintea adesea: eşti defectă şi incompententă! Niciodată destul de bună deşi făcusem progrese. Mă comparam şi nu ieşeam bine.
Şi nu aveam cu cine - nu mai gasisem pe nimeni, afară de profesorul meu, niciun bărbat, doar nişte fete, femei, dar niciun altul pe care să îl simt la fel, niciunul ce să simt că mă simte, de să o simt în corp, în piept, niciunul cu care să creez şi să simt o energie pe care aş numi-o conexiune. Şi eşuam chiar şi cu el de foarte multe ori. Eşecul era sursă de lecţii şi creştere - dar nu l-am putut tolera suficient.

Descurajarea.

De ce nu se pot conecta oamenii?

După vreun an şi un pic de curs, deşi ştiam că îmi face bine în fel şi chip, nu m-am mai dus. Nu am mai avut bani pentru el, o vreme - şi-apoi...şi-apoi.
Periodic îmi fac un plan  - o să îmi cumpăr pantofi de dans, cu toc, o să mă îmbrac în rochie şi o să mă întorc.


E un copil ce plânge în mine. Urlă. Se mai linişteşte şi apoi se trezeşte iar. Şi iarăşi. Plânge. Urlă.
Ce vrei?
Vreau în braţe. Să fiu primită, cuprinsă, ținută, conținută.
Primeşte-mă.
Dansează cu mine în brațe prin casă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu