miercuri, 6 februarie 2019

un titlu oarecare

M-am lăsat de citit, m-am pornit să scriu, mi-am turnat niște vin într-o ceașcă după ce am mâncat o bomboană de ciocolată, după ce am spart niște semințe, după ce am făcut o baie. Și-n tot timpul ăsta am încercat să citesc un roman de împrumut - și vinul e acru acum, după ciocolată, proastă idee.
Nu știu cui îi scriu aceste lucruri absolut lipsite de interes - și de altele. Ştiu cui i le-aş scrie - dar asta-i altceva.
Terapeuta mea mă îndeamnă să mă apuc de scris într-un jurnal, mă gândesc acum la colecția de caiete, carnete și carnețele și chiar și agende, ce toate au sperat cândva că vor deveni vreun jurnal - dar mai niciodată, aproape niciodată, n-au reușit să ajungă. Maximul pe care îl reușesc, în perioadele în care am un soi anume de energie, e să scriu într-o agendă, postum și cu cât mai puține cuvinte, faptele zilelor ce au trecut, în speranța că o să marchez cumva existența lor în timp. Și că o s-o pot rememora și re-simți, poate, apoi.
Şi uneori vise.
Profesorul meu m-a îndemnat și el să țin un jurnal online - unul combinat cu fotografii poate. Despre de toate și nimic, din viața mea de fotograf și nu numai. Nici nu mai știu. Mi-a zis mereu că eu, aparent, știu să scriu, și bine-i să fac asta cumva. Îmi găsește ocazii să fac asta, mă mai împinge cu răbdare și încredere să scriu.
Scrie, Alina, scrie. Modul ăsta păcătos, așa de mult dorit și practicat, de a comunica
scrisul scrie ajunge atinge mișcă înfipte în creier semnale pâlpâie girofare canale
prostii, prostii aceste cuvinte
Tata mă îndeamnă să scriu - nu literatură, zice el, nu mă îndeamnă să scriu beletristică, zice, dar să scriu studii, să scriu studii precum cel de i l-am trimis recent, a fost așa de impresionat de cel de-acum - mereu mi le-a lăudat pe toate. Ăsta de-acum o să fie capitol de carte anul ăsta poate. I le trimit mereu.
Mi-a trimis sor-mea, ca fapt divers, un link spre un articol despre un profesor din liceul meu și despre cenaclul lui, despre poezie și poeți și poete din Suceava și realizări și alte lucruri asemenea. Am căutat pe cineva dintre cei menționați acolo - da, într-adevăr.
Eu sunt o oribilă inclută și o oribilă nepricepută în materie. Nici nu m-aș fi apucat să scriu ceva ce seamănă a poezii, după o adolescență în care am mai scris ceva bălării din zona dicteurilor automate pe care citisem că le practicau suprarealiștii, dacă nu mi se frângeau rândurile în ceva ce nu vrea să mai semene a proză și dacă nu simțeam așa o nevoie și-așa o plăcere să las să vină la suprafață și să exprim, libere și cum le e voia și ascunse totuși, tot felul de lucruri de prin mine.
Mereu mi s-a părut cumva penibil să scrii poezii proaste - ceva aiurea şi ridicol să perseverezi în asta
Ascunde-te dacă nu
Lasă-te
Mi s-au frânt cuvintele și legăturile, s-au blegit și dezorganizat și mai mult, s-au făcut și mai slabe, și mai neputincioase și mai proaste. Am doldora, ascunse, încercări eșuate. Nu-mi mai dă mâna vreo muză, să mă poarte de colo-colo. Nu ceva, nu eu cu mine, nu scufundac, nu contact, nu meșteșug, nu pricepere, nu conexiune măcar, nicio viziune, dansând, fragmente dezordonate, haotice, cuvinte neputincioase, impotente. Și ce mă separă pe mine de mine?
Nu ştiu
Ştiu că am 32 de ani (încă) și noaptea vreau mai ales să dorm în ultima vreme - cu ceva excepții.
Scriu, scriu de când mi-aduc aminte că scriu, scriam în școala primară cu plăcere, scriam și în generală și în liceu și-am scris și în facultate, am scris și după, mult după, eu scriu compuneri, lucrări de control, teme acasă, bilețele nenumărate, e-mailuri, replici în cine știe ce messenger, postări pe blog, nu știu ce am mai scris,  hârtii, acte constitutive, hotărâri ale adunării generale a asociaților, studii, o teză de doctorat, scrisori, cărți poștale uneori, scriu
l
i
t
e
r
e
c
u
v
i
n
t
e
sunete

și cineva zicând: scrii așa de frumos
și eu scriu până în pânzele albe

așa comunici tu

De multe ori despicându-mă, disecându-mă, povestindu-mă la terapie, săpând, atunci sau poate după, după atâtea serpentine și paranteze, atâtea circumvoluțiuni de eu, am impresia că nu mai rămâne nimic din mine al meu și esențial eu, că nu există un eu al meu realmente, sunt un rezultat trecător în ceva mai mare - iată aici strămoșii, iată aici firele încâlcite, pieptănate puțin, ițele, fibrele vieții mele trăgându-și seva unele din altele, din alții, un puzzle, o imagine în curs de completare și simplificare,
lampa pe fruntea minerului în peșteră
Și scrisul la fel - undeva pe acolo.
Scriu despre nimic, despre scris, despre mine, despre nimic, ce să scriu despre ziua de azi? Să scriu despre concluzia ei? Concluzia ei e că oamenii au o disponibilitate foarte limitată pentru alți oameni, majoritatea lor, de obicei. Nu vreau să mă gândesc așa mult la asta. Ce-a fost în rest? Fapte, interior. Prea multe acum - și neinteresante, cred.
Nu știu ce să scriu, cum, cui, unde.
Nu ştiu să scriu
Dar scriu


aș fi ieșit în lume să umblu și umblu până te aflu, să te adulmec
mă dor oasele, șalele, genunchii
sunt un om
o jivină într-un anotimp ciudat
înspăimântat

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu