vineri, 20 aprilie 2018

Ceva

Încerc să scriu ceva de mai multe zile încoace. Nu ceva anume. Nu. Ceva. Așa, ceva, să nu simt că am rămas fără cuvinte. Fără suflet, șoptește ceva sau cineva prin mine.
Adevărul e că nu mai bâzâie nopțile ceva prin mine, nu destul de intens, de cele mai multe ori. Ceva ce trebuie musai să fie pus în cuvinte, ceva ce să țin musai să comunic. Mi-e somn, bulbucește ceva prin mine. Închid ochii, îmi imaginez, îmi amintesc. Se sting toate însă, pier cuvintele, se închid uși, nimeni nu mai iese de aici, nu, nu ne mai plimbăm nopțile, rămânem fiecare aici, întinși pe cearșafuri reci, se lasă un soi de liniște. Adorm.

De câteva zile încoace simt nevoia să visez. Ceva din mine cere vise semnificative, le cheamă - și pare că vin. Dar nu le pricep. Personajele noi, ipostazele noi, ciudate. Le primesc, oricum. Simt nevoia să mă conectez în felul ăsta cu mine, fie că găsesc sau nu un sens.

Ascult muzică, m-am fixat pe o melodie, am pus-o pe repeat.


Zilele trecute eram într-un tramvai, pe un scaun, lipită de geam, picam tot mai adânc în mine și în propriile gânduri. O țigancă cu o copilă în brațe, pe celălalt rând de scaune, a-nceput să jelească, să-și cânte de jale. Nu cerșea cântând, ședea acolo, cu copila în brațe, și-și cânta jalea, într-un fel autentic, firesc și arhaic. S-a oprit când să coboare. S-a înseninat și a coborât așa, vioaie, parcă zâmbind, dacă îmi amintesc bine, copilei. Mi-a pătruns până într-un adânc de vis femeia asta din tramvai.



am luat o foaie de nisip cald și am scris cu buricele degetelor
ușor
lunecând și împingând
tu
delicat, fără cuvinte
degete neputincioase
cuvinte neputincioase