marți, 6 februarie 2018

02:25

La Constantin Brâncoveanu Omul e îmbrăcat într-o tunică vătuită, gri, jerpelită, murdară, parcă şi un soi de fustă, cusute, aş zice, dintr-o plapumă - şi atât. E frig, are gleznele goale şi încălţări albastre, ține într-o mână o cruce pe care cine ştie ce-i scris şi în alta o cărticică, parcă albastră şi ea, din care citeşte cu capul plecat. Trec repede, scormonită. Vine SMURD-ul țipând pe lângă mine, opreşte în gura de metrou, coboară 3 oameni în subsol şi mă înfior. Undeva, după un zid, într-un capăt de peron. Vin dintr-acolo şi trec 3 adolescenți pe lângă mine: "a căzut pe jos şi a început să vomite".
La Gara de Nord cer plasturi la chioşc unei femei cu văl ce-şi ițeşte capul printr-un geamlâc foarte mic, printre zorzoane. Un leu 50. Doi lei şi restul. Privesc în jos spre nişte rujuri şi nişte farduri, fără scop. "Poftim!", aud dar nu pricep. "Poftim!", ridic privirea şi femeia cu văl îmi întinde o bomboană. O gumă topitoare. 
Un bărbat într-un scaun cu rotile la ieşire.

Tăcere. Mă agit în van.
Îmi flutură inima în gât.
Mă arde stomacul şi beau magneziu.

Dansez câteva ore. Sunt calmă în brațele mai multor bărbați, o stare învățată cu greu. Stau de vorbă cu Iulia. E bine aici.

Îmi rup bube.
Îndopată şi sedată, scriu.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu