marți, 6 februarie 2018

02:25

La Constantin Brâncoveanu Omul e îmbrăcat într-o tunică vătuită, gri, jerpelită, murdară, parcă şi un soi de fustă, cusute, aş zice, dintr-o plapumă - şi atât. E frig, are gleznele goale şi încălţări albastre, ține într-o mână o cruce pe care cine ştie ce-i scris şi în alta o cărticică, parcă albastră şi ea, din care citeşte cu capul plecat. Trec repede, scormonită. Vine SMURD-ul țipând pe lângă mine, opreşte în gura de metrou, coboară 3 oameni în subsol şi mă înfior. Undeva, după un zid, într-un capăt de peron. Vin dintr-acolo şi trec 3 adolescenți pe lângă mine: "a căzut pe jos şi a început să vomite".
La Gara de Nord cer plasturi la chioşc unei femei cu văl ce-şi ițeşte capul printr-un geamlâc foarte mic, printre zorzoane. Un leu 50. Doi lei şi restul. Privesc în jos spre nişte rujuri şi nişte farduri, fără scop. "Poftim!", aud dar nu pricep. "Poftim!", ridic privirea şi femeia cu văl îmi întinde o bomboană. O gumă topitoare. 
Un bărbat într-un scaun cu rotile la ieşire.

Tăcere. Mă agit în van.
Îmi flutură inima în gât.
Mă arde stomacul şi beau magneziu.

Dansez câteva ore. Sunt calmă în brațele mai multor bărbați, o stare învățată cu greu. Stau de vorbă cu Iulia. E bine aici.

Îmi rup bube.
Îndopată şi sedată, scriu.




joi, 1 februarie 2018

O zi

Ies din casă. Aproape întotdeauna am grijă să memorez și să verific faptul că am închis ambele yale ale ușii. Am pe mine geaca mea fucsia, căciula de o nuanță înrudită de roșu, eșarfa roz, blugii albaștri, nu cei negri, ghetele negre cu care am umblat toata iarna. Haine confortabile și vechi pe sub geacă. Nu o să mă vadă nimeni azi, nu trebuie sa merg niciunde, doar la locul meu de muncă de 100 și ceva de metri pătrați, unde-o să stau, cel mai probabil, singură până pe seară. Azi plec mai devreme de-acolo totuși, cu treabă în altă parte. Singurătatea nu mă deranjează.

E cald și lumina e aproape orbitoare, după câțiva pași îmi scot căciula. Îmi pun căștile și încep să ascult muzică pe când trec pe lângă bănci, cușca tomberoanelor, chioșcul RATB, oamenii ce așteaptă un autobuz sau un troleu, unii așezați, unii în picioare. La colț nu mă mai uit dacă vine sau nu un autobuz ce să mă ducă la metrou. Merg pe jos. Vin oameni spre mine, scăldați în lumină, îi privesc. Nu rețin pe nimeni. O vagă amintire cu o fată, cu fularul ei, gri. Încerc să respir corect, adânc, să-mi umplu plămânii - îmi dau seama încă o dată că nu fac asta în mod obișnuit, nu pe stradă oricum. Aerul e infect, murdar, îmi stârnește un soi de reflex de apărare. Nu pot să îmi umplu plămânii cu el. Mi se închide pieptul la loc. Cerul e de-un albastru intens, îl privesc în timp ce traversez un drumeag. Muzica mă umple de emoții. Roiesc împreună cu tot felul de gânduri prin mine. Vibrez, reverberez. La un moment dat trebuie să îmi stăpânesc lacrimile. Curgerea aparte a vieții din mine.


Ajung la metrou. Merg energic, vioi, înfipt, spre acel capăt al peronului în care aștept metroul în mod obișnuit. Îmi simt corpul animat, pașii își iau energia din sol. Sunt plină de emoții și de muzică, îmi vine să dansez. Conștientizez puțin, de ieri încoace, cum mă prezint probabil ochilor celor din jur - nu am stare, mă mișc de colo-colo, schițez pași de dans cât mai discret, încercând să nu îi fac totuși, să nu fie prea evidenți. Sunt agitată în vreme ce alții se mișcă puțin, greoi, stau pe loc privind în telefoane sau fără țintă - ori șed.  Așteptăm. Vine metroul, masiv și puternic, îi simt energia, una ce mă atrage și mă sperie în același timp. Mă dau puțin în spate.

În interior găsesc un loc liber și mă așez. Îmi pun ghiozdanul la picioare. Azi e mai puțin greu. Îndes în el căciula și îmi scot cartea, am poftă să citesc - O femeie iubită, Andrei Makine. Multe luni, un an, mai mult de atât, niște ani, abia de am putut citi câte ceva, din când în când. În ultima vreme am reușit să citesc 2-3 romane, ce-mi place mie mai mult să citesc. Mă tem vag să scriu despre asta - să nu-mi fie de deochi. Ascult muzică în continuare, Chet Faker și tangouri, altele ce nu le țin minte, my mix. Încep să pătrund în fluxul romanului. Osmoză. Ascult muzică în continuare și bulbucesc, bolborosesc în mine, în continuare, emoțiile.

La Victoriei schimb. Mă poartă iar energic picioarele. Pe peron, pe cealaltă linie, aceeași neliniște, aceeași dorință, aceeași tentație - să dansez. În următorul tren privesc pe ecranul telefonului un cuplu dansând un tango. Cobor și privesc în continuare în vreme ce mă îndrept spre scările rulante, în vreme ce urc.

În scara blocului, verific cutia poștală - un pliant al unei case funerare. Îl iau cu mine. Ajungem în 15 minute, non-stop, spălat, toaletat, îmbrăcat, îmbălsămare (garanție 24-72 ore), cele 12 mașini noi Mercedes Vito, avizate și licențiate în transport mortuar, gratuit, se poate deconta și cu talonul de pensie. Liftul mă sperie vag - mă gândesc cum ar fi să se blocheze cu mine înăuntru. Intru în apartamentul în care nu-i nimeni. Miroase a varză iarăși - binecuvântarea vecinilor -  și a ghimbir și citrice, de la uleiurile mele aromatice.

Pierd vreme. Încă nu am chef să lucrez. Mi se face foame. Mă traversează tot felul de emoții iarăși. Îi scriu unei prietene o urare de ziua ei. Citesc un articol despre degetoaice, le privesc în fotografii. Sunt mișcata, impresionată. Aș vrea să pot să fac și eu asemenea lucruri și mă gândesc la oamenii despre care citesc, la viețile lor. Dintr-un gând în altul, ajung la substratul meu religios. Pare că subzistă acolo, cu încăpățânare, orice ar fi. Îmi amintesc frânturi - frați mai mici, vizite în închisori, o judecată de apoi. Mă gândesc, reluând niște gânduri de pe drumul încoace, la jurnaliști și fotojurnaliști, la oameni ce îi cercetează cu compasiune și respect pe alți oameni la care nimeni nu s-ar uita, nu doar astfel - ci și de altfel.

Ascult muzică în continuare și am poftă să scriu. Am poftă să scriu de cum am plecat de-acasă.

Scriu.

Acum să lucrez. Să procesez, golită de cuvinte, niște sute de fotografii de la o aniversare.



Trece metroul și blocul vibrează. Se mișcă și masa, transmițându-mi vibrațiile - și undeva, într-o cutie, niște veselă zornăie discret.



350 de fotografii cărora le fac mici ajustări. Nu plec mai devreme. Mă foiesc, pierd vreme când pe telefon, când pe laptop - facebook, instagram, pinterest. Cam de când începe să apună soarele înțepenesc pe scaun, nu mă mai mișc. Ajustez, decupez. Mă sună tata, mă simt rușinată că am tot amânat eu să-l sun, să-i sun, dar bucuroasă să vorbim. Lucrez în timp ce vorbim. Vorbim destul de mult. Joacă scrabble cu mama și cu cei doi prieteni ai lor. Încă nu e gata piesa de mobilier comandată. Analizele i-au ieșit foarte bine. Sunt bucuroasă și ușurată. I-a luat diavit și mamei, ce nu și-a mai făcut de ani de zile analize. Nu prea îl mai preocupă politica. Speră să îmi meargă bine, să îmi fie bine, îmi dă sfaturi. Mă umplu de drag. Mama vine până la noi în București în weekend.

Sunt înnebunită de foame la plecare, aproape de 21.30. Rabd cu greu foamea, conversând pe drum cu o prietenă veche, de-acasă din Suceava. Nimic deosebit, pierdem vremea, vorbim aiurea. Măcar vorbim, altă dată nu făceam nici atât.
45 de minute de drum - minim.
Pe când urc scările ca să ies de la metrou mă gândesc cum nu am despre ce să scriu. Deși îmi doresc să mai scriu. Sunt așa de multe trepte și așa de abrupte. Un om cu un câine urcă în grabă prin stânga mea. Nu se întâmplă nimic deosebit în zilele mele. Nimic amuzant. Nimic înălțător. Nimic pilduitor. Nu citește mai nimeni ce scriu. Când public ceva întotdeauna devin neliniștită. Dincolo de altele, simt nevoia să verific - a intrat cineva, a citit oare cineva, măcar în aparență cineva? Nu mă mai preocupau asemenea lucruri în ultimele luni.

Acasă mă îndop cu furie cu mâncare. Mănânc singură de data asta. Sunt moartă de foame și asta mă face irascibilă. N-am chef de conversații despre muncă. Rămân singură la masă. Vreau să mă uit pe youtube la ceva. Mă enervează zgomotul pe care-l face mașina de spălat. Mănânc pâine, brânzeturi, șuncă și trei feluri de chestii conținând ardei iute. Aș mânca ardei iute în fiecare seară, din abundență. În curând trebuie să îmi refac stocurile. Beau vin roșu. Aceeași marcă de cabernet sauvignon ieftin din care am băut sâmbăta ce a trecut. L-am băut atunci cu sete, cu poftă, peste o burtă îndesată bine de-acasă, ca să nu mă îmbăt prea tare și să nu-mi fie rău mai apoi. Prea mult. Dansam ca o apucată, euforizată de vin. Noaptea abia începuse. I-am dat prietenei a cărei zi a fost azi, sărbătorită anticipat sâmbătă, peste o mână în care ținea un pahar cu apă. L-a vărsat pe jos. Nu mai știu dacă l-am luat singură sau mi-a adus cineva mopul. M-am apucat să dansez cu mopul, ștergând pe jos. Nu reușeam și pace să absorb apa. Mi-au dedicat o melodie - I want to break free. Am dansat și mai pătrunsă. Străpunsă. Am simțit o durere în palmă, nimic prea intens, m-am gândit că mă înțeapă tabla din care era făcută coada. Nu mai știu de ce m-am oprit. M-am uitat la mâna mea prin semi-întunericul din camera. Era mânjită, umedă. Mi-am dat seama că sunt plină de sânge în palmă. M-am dus în baie. Îmi amintesc sângele șiroindu-mi într-o chiuvetă mică, sub jetul de apă rece. Mă amuza, vag. Mai mult mă fascina fenomenul. M-am tăiat în mai multe locuri în palmă. Pansată, oblojită, m-am întos la petrecere. Mi-am întrecut măsura. M-am scufundat încet în niște ape întunecate.

Gătesc o friptură. Scriu cu o scobitoare în gură, cu paharul mare de vin plin cu apă. Pe lângă laptop, sub telefon, e cartea cu Ecaterina și cu Oleg. Trebuie să mă ridic să mă uit în cuptor, să curăț niște cartofi, să vad cum îi gătesc și pe ei. Trece timpul fără să-l simt. E deja 00:48.

1:06. Îmi rod iar scobitoarea, am tăiat cartofii și i-am pus în cuptor lângă friptură. Mă întreb cum să închei. Poate cu un citat din cartea deschisă la întâmplare. Nu mă încântă mai multe din cele ce-mi pică sub ochi, la întâmplare. Mai bine citesc - și atât. Vreau să adorm, să cad într-un somn adânc, plin de vise, preferabil. De-ar fi gata și mâncarea.

Mai am o discuție despre muncă și programul zilei de mâine, mă enervez iarăși. Sunt urâcioasă. Îmi fac și îmi pun diverse probleme. Îmi picur puțină valeriană în paharul cu apă și sper că, împreună cu vinul, o să mă adoarmă rapid.

1:36, e gata mâncarea și o să mă culc în curând.
Noapte bună.