luni, 17 decembrie 2018

02:28

M-am băgat în pat şi mai am o brumă de energie. Nu mai am timp şi energie să stau cu mine, în mine, şi să scriu. Dar mi-e dor să fac asta.

s-a lăsat liniştea
tăcerea
dorul
picături de apă picând pe pervaz

miercuri, 10 octombrie 2018

Marea

am vâslit până la far
dă-mi voie să mă scufund în tine, am zis
ea stătea caldă și calmă
ea știa
boreală și vastă
o taină

m-am ghemuit

ia-mă în brațe
și mă leagănă
strânge-mă de mă sfarmă

un marinar ars de soare
o barcă






sâmbătă, 29 septembrie 2018

Litorală

Să ne scriem
să ne scriem cuvinte pe piele
un refren obsedant

două rețete marinărești
pește conservat

ea pășea curbat
pe străzi la apus
Vino să mă iei de aici
scria pe coapsa ei
crestat

pe buzele ei zăbovea
constant
gustul de fum

Nu am trăit degeaba!
a strigat
înfășurată în paltonul de catifea
reiat

să ne revenim, să ne scuturăm puțin
soarbe din cafeaua asta, cucoană,
respiră puțin
din aerul ăsta sărat

e atâta ceață și e aprins un felinar.





marți, 18 septembrie 2018

Laparoscopică

Doar noi iepurii şi noi şoarecii jos într-o groapă
jos într-o gaură
Tremurând
Măsurând timpul
Zilele

Mă doare un ochi, e plin cu tensiune şi vin
Să-l trepanăm prin tâmpla dreaptă
Să jupim straturi de piele
Să le rindeluim
Iată aceste aşchii zemoase din mine
Curgând

Scrâşnind
Tot săpând

Am dezgropat acest om
Să-l ucidem cu pietre
Să-l vânăm
Să-l linşăm
Să-l urâm
Părul lui negru, pantalonii bufanți


S-ajungă tirbuşonul la iepuri la şoareci
Să-l împlântăm
Până-n mațe

Haha, a strigat bufonul Marți
În al douăsprezecelea ceas
Să-l ucidem, au strigat vrăjitoarele
Harşti

Ea păşea asimetrică
Găurită
Măcar mai avem ochiul stâng




luni, 27 august 2018

Conflagrație

Nemorții s-au lungit pe front
Cu rănile lor sângerânde
Privind în sus

Mâinile lor neatinse
Trupurile lor neatinse
Cu buzele lor arse
Limbile umflate
Muți

Să zacem aici, au spus,
Fiecare în sine,
Jeluindu-ne
Surzi
Între noi umbre
Scaieți şi muşte.

luni, 21 mai 2018

Idilă

Să ne scăldăm în ceai de tei
curgând din ceruri

Mană cerească au zis,
Cu nări palpitând şi trupuri greoaie,
Femeile şi-au încolăcit bărbații
Într-un somn adânc

Pace

Să muşcăm dintr-un fruct
Striga nebunul alergând
Pe strada Două Răzoare
Trec domnişoare cântând
Să muşcăm dintr-un fruct
Cu buze rapace

Caprifoi şi bujori prin grădini
Femei pântecoase
Se lipesc de grumaji
Mirosind

Să fugim, au zis, prin grădini
Să fugim
Departe, departe

duminică, 6 mai 2018

Așteptare

o femeie cu sânge rece, au zis,
cu mai multe inimi parțial decedate
nopțile strivea chiștoace pe caldarâm
în timp ce mașini treceau peste capace de canal
tâgâdâm, tâgâdâm

un marinar plecat pe mare
să ieșim de aici, a strigat
să nu ne scufundăm prea mult și prea tare
în pâlnia asta în care ne tot adâncim

nopțile miros a salcâm
și oamenii dorm prin odăi minuscule
încolăciți în paturi suprapuse,
în bucătării foarte mici
ard becuri galbene
corpuri se întind
murdare
un bărbat cântă
cu vocea lui celebră
șlagăre

așteptare



vineri, 20 aprilie 2018

Ceva

Încerc să scriu ceva de mai multe zile încoace. Nu ceva anume. Nu. Ceva. Așa, ceva, să nu simt că am rămas fără cuvinte. Fără suflet, șoptește ceva sau cineva prin mine.
Adevărul e că nu mai bâzâie nopțile ceva prin mine, nu destul de intens, de cele mai multe ori. Ceva ce trebuie musai să fie pus în cuvinte, ceva ce să țin musai să comunic. Mi-e somn, bulbucește ceva prin mine. Închid ochii, îmi imaginez, îmi amintesc. Se sting toate însă, pier cuvintele, se închid uși, nimeni nu mai iese de aici, nu, nu ne mai plimbăm nopțile, rămânem fiecare aici, întinși pe cearșafuri reci, se lasă un soi de liniște. Adorm.

De câteva zile încoace simt nevoia să visez. Ceva din mine cere vise semnificative, le cheamă - și pare că vin. Dar nu le pricep. Personajele noi, ipostazele noi, ciudate. Le primesc, oricum. Simt nevoia să mă conectez în felul ăsta cu mine, fie că găsesc sau nu un sens.

Ascult muzică, m-am fixat pe o melodie, am pus-o pe repeat.


Zilele trecute eram într-un tramvai, pe un scaun, lipită de geam, picam tot mai adânc în mine și în propriile gânduri. O țigancă cu o copilă în brațe, pe celălalt rând de scaune, a-nceput să jelească, să-și cânte de jale. Nu cerșea cântând, ședea acolo, cu copila în brațe, și-și cânta jalea, într-un fel autentic, firesc și arhaic. S-a oprit când să coboare. S-a înseninat și a coborât așa, vioaie, parcă zâmbind, dacă îmi amintesc bine, copilei. Mi-a pătruns până într-un adânc de vis femeia asta din tramvai.



am luat o foaie de nisip cald și am scris cu buricele degetelor
ușor
lunecând și împingând
tu
delicat, fără cuvinte
degete neputincioase
cuvinte neputincioase






duminică, 18 martie 2018

să moară duşmanii

mă tot aflu uitându-mă, obsesiv, la oameni ce se laudă cu viețile lor,

această mâncare, acest potol, aceste realizări mărețe, aceste vibrații pozitive
această cafea
viața la birou
o scenă mişcătoare, înainte şi înapoi
peisajul, animalul, copilul
oh
fața mea deformată de telefon,
eu, în oglinda de la baie
ochelarii mei de soare
aceste clipe sublime împreună cu jumătatea iubită şi iubitoare
aceste clipe sublime
aceste lucruri această fericire
aceste linii încărcându-se
iată, acum 26 de minute
şi-atâția urmăritori
o transmisiune în direct
aceasta este viața mea
strălucitoare orbitor
să moară duşmanii
- şi duşmanii mor.



duminică, 4 martie 2018

animale domestice

Să scrii cu un deget şi un ochi chior, cuvinte cu un băț pe nisip, zise
pentru nimeni

nu mai prezentați interes în călduța lor viermuială
doamnă

aproape că nu îmi mai amintesc asemenea zile

să-mi crească gheare să urc pe sârmă şi să rup
ce-a mai rămas din mine

marți, 6 februarie 2018

02:25

La Constantin Brâncoveanu Omul e îmbrăcat într-o tunică vătuită, gri, jerpelită, murdară, parcă şi un soi de fustă, cusute, aş zice, dintr-o plapumă - şi atât. E frig, are gleznele goale şi încălţări albastre, ține într-o mână o cruce pe care cine ştie ce-i scris şi în alta o cărticică, parcă albastră şi ea, din care citeşte cu capul plecat. Trec repede, scormonită. Vine SMURD-ul țipând pe lângă mine, opreşte în gura de metrou, coboară 3 oameni în subsol şi mă înfior. Undeva, după un zid, într-un capăt de peron. Vin dintr-acolo şi trec 3 adolescenți pe lângă mine: "a căzut pe jos şi a început să vomite".
La Gara de Nord cer plasturi la chioşc unei femei cu văl ce-şi ițeşte capul printr-un geamlâc foarte mic, printre zorzoane. Un leu 50. Doi lei şi restul. Privesc în jos spre nişte rujuri şi nişte farduri, fără scop. "Poftim!", aud dar nu pricep. "Poftim!", ridic privirea şi femeia cu văl îmi întinde o bomboană. O gumă topitoare. 
Un bărbat într-un scaun cu rotile la ieşire.

Tăcere. Mă agit în van.
Îmi flutură inima în gât.
Mă arde stomacul şi beau magneziu.

Dansez câteva ore. Sunt calmă în brațele mai multor bărbați, o stare învățată cu greu. Stau de vorbă cu Iulia. E bine aici.

Îmi rup bube.
Îndopată şi sedată, scriu.




joi, 1 februarie 2018

O zi

Ies din casă. Aproape întotdeauna am grijă să memorez și să verific faptul că am închis ambele yale ale ușii. Am pe mine geaca mea fucsia, căciula de o nuanță înrudită de roșu, eșarfa roz, blugii albaștri, nu cei negri, ghetele negre cu care am umblat toata iarna. Haine confortabile și vechi pe sub geacă. Nu o să mă vadă nimeni azi, nu trebuie sa merg niciunde, doar la locul meu de muncă de 100 și ceva de metri pătrați, unde-o să stau, cel mai probabil, singură până pe seară. Azi plec mai devreme de-acolo totuși, cu treabă în altă parte. Singurătatea nu mă deranjează.

E cald și lumina e aproape orbitoare, după câțiva pași îmi scot căciula. Îmi pun căștile și încep să ascult muzică pe când trec pe lângă bănci, cușca tomberoanelor, chioșcul RATB, oamenii ce așteaptă un autobuz sau un troleu, unii așezați, unii în picioare. La colț nu mă mai uit dacă vine sau nu un autobuz ce să mă ducă la metrou. Merg pe jos. Vin oameni spre mine, scăldați în lumină, îi privesc. Nu rețin pe nimeni. O vagă amintire cu o fată, cu fularul ei, gri. Încerc să respir corect, adânc, să-mi umplu plămânii - îmi dau seama încă o dată că nu fac asta în mod obișnuit, nu pe stradă oricum. Aerul e infect, murdar, îmi stârnește un soi de reflex de apărare. Nu pot să îmi umplu plămânii cu el. Mi se închide pieptul la loc. Cerul e de-un albastru intens, îl privesc în timp ce traversez un drumeag. Muzica mă umple de emoții. Roiesc împreună cu tot felul de gânduri prin mine. Vibrez, reverberez. La un moment dat trebuie să îmi stăpânesc lacrimile. Curgerea aparte a vieții din mine.


Ajung la metrou. Merg energic, vioi, înfipt, spre acel capăt al peronului în care aștept metroul în mod obișnuit. Îmi simt corpul animat, pașii își iau energia din sol. Sunt plină de emoții și de muzică, îmi vine să dansez. Conștientizez puțin, de ieri încoace, cum mă prezint probabil ochilor celor din jur - nu am stare, mă mișc de colo-colo, schițez pași de dans cât mai discret, încercând să nu îi fac totuși, să nu fie prea evidenți. Sunt agitată în vreme ce alții se mișcă puțin, greoi, stau pe loc privind în telefoane sau fără țintă - ori șed.  Așteptăm. Vine metroul, masiv și puternic, îi simt energia, una ce mă atrage și mă sperie în același timp. Mă dau puțin în spate.

În interior găsesc un loc liber și mă așez. Îmi pun ghiozdanul la picioare. Azi e mai puțin greu. Îndes în el căciula și îmi scot cartea, am poftă să citesc - O femeie iubită, Andrei Makine. Multe luni, un an, mai mult de atât, niște ani, abia de am putut citi câte ceva, din când în când. În ultima vreme am reușit să citesc 2-3 romane, ce-mi place mie mai mult să citesc. Mă tem vag să scriu despre asta - să nu-mi fie de deochi. Ascult muzică în continuare, Chet Faker și tangouri, altele ce nu le țin minte, my mix. Încep să pătrund în fluxul romanului. Osmoză. Ascult muzică în continuare și bulbucesc, bolborosesc în mine, în continuare, emoțiile.

La Victoriei schimb. Mă poartă iar energic picioarele. Pe peron, pe cealaltă linie, aceeași neliniște, aceeași dorință, aceeași tentație - să dansez. În următorul tren privesc pe ecranul telefonului un cuplu dansând un tango. Cobor și privesc în continuare în vreme ce mă îndrept spre scările rulante, în vreme ce urc.

În scara blocului, verific cutia poștală - un pliant al unei case funerare. Îl iau cu mine. Ajungem în 15 minute, non-stop, spălat, toaletat, îmbrăcat, îmbălsămare (garanție 24-72 ore), cele 12 mașini noi Mercedes Vito, avizate și licențiate în transport mortuar, gratuit, se poate deconta și cu talonul de pensie. Liftul mă sperie vag - mă gândesc cum ar fi să se blocheze cu mine înăuntru. Intru în apartamentul în care nu-i nimeni. Miroase a varză iarăși - binecuvântarea vecinilor -  și a ghimbir și citrice, de la uleiurile mele aromatice.

Pierd vreme. Încă nu am chef să lucrez. Mi se face foame. Mă traversează tot felul de emoții iarăși. Îi scriu unei prietene o urare de ziua ei. Citesc un articol despre degetoaice, le privesc în fotografii. Sunt mișcata, impresionată. Aș vrea să pot să fac și eu asemenea lucruri și mă gândesc la oamenii despre care citesc, la viețile lor. Dintr-un gând în altul, ajung la substratul meu religios. Pare că subzistă acolo, cu încăpățânare, orice ar fi. Îmi amintesc frânturi - frați mai mici, vizite în închisori, o judecată de apoi. Mă gândesc, reluând niște gânduri de pe drumul încoace, la jurnaliști și fotojurnaliști, la oameni ce îi cercetează cu compasiune și respect pe alți oameni la care nimeni nu s-ar uita, nu doar astfel - ci și de altfel.

Ascult muzică în continuare și am poftă să scriu. Am poftă să scriu de cum am plecat de-acasă.

Scriu.

Acum să lucrez. Să procesez, golită de cuvinte, niște sute de fotografii de la o aniversare.



Trece metroul și blocul vibrează. Se mișcă și masa, transmițându-mi vibrațiile - și undeva, într-o cutie, niște veselă zornăie discret.



350 de fotografii cărora le fac mici ajustări. Nu plec mai devreme. Mă foiesc, pierd vreme când pe telefon, când pe laptop - facebook, instagram, pinterest. Cam de când începe să apună soarele înțepenesc pe scaun, nu mă mai mișc. Ajustez, decupez. Mă sună tata, mă simt rușinată că am tot amânat eu să-l sun, să-i sun, dar bucuroasă să vorbim. Lucrez în timp ce vorbim. Vorbim destul de mult. Joacă scrabble cu mama și cu cei doi prieteni ai lor. Încă nu e gata piesa de mobilier comandată. Analizele i-au ieșit foarte bine. Sunt bucuroasă și ușurată. I-a luat diavit și mamei, ce nu și-a mai făcut de ani de zile analize. Nu prea îl mai preocupă politica. Speră să îmi meargă bine, să îmi fie bine, îmi dă sfaturi. Mă umplu de drag. Mama vine până la noi în București în weekend.

Sunt înnebunită de foame la plecare, aproape de 21.30. Rabd cu greu foamea, conversând pe drum cu o prietenă veche, de-acasă din Suceava. Nimic deosebit, pierdem vremea, vorbim aiurea. Măcar vorbim, altă dată nu făceam nici atât.
45 de minute de drum - minim.
Pe când urc scările ca să ies de la metrou mă gândesc cum nu am despre ce să scriu. Deși îmi doresc să mai scriu. Sunt așa de multe trepte și așa de abrupte. Un om cu un câine urcă în grabă prin stânga mea. Nu se întâmplă nimic deosebit în zilele mele. Nimic amuzant. Nimic înălțător. Nimic pilduitor. Nu citește mai nimeni ce scriu. Când public ceva întotdeauna devin neliniștită. Dincolo de altele, simt nevoia să verific - a intrat cineva, a citit oare cineva, măcar în aparență cineva? Nu mă mai preocupau asemenea lucruri în ultimele luni.

Acasă mă îndop cu furie cu mâncare. Mănânc singură de data asta. Sunt moartă de foame și asta mă face irascibilă. N-am chef de conversații despre muncă. Rămân singură la masă. Vreau să mă uit pe youtube la ceva. Mă enervează zgomotul pe care-l face mașina de spălat. Mănânc pâine, brânzeturi, șuncă și trei feluri de chestii conținând ardei iute. Aș mânca ardei iute în fiecare seară, din abundență. În curând trebuie să îmi refac stocurile. Beau vin roșu. Aceeași marcă de cabernet sauvignon ieftin din care am băut sâmbăta ce a trecut. L-am băut atunci cu sete, cu poftă, peste o burtă îndesată bine de-acasă, ca să nu mă îmbăt prea tare și să nu-mi fie rău mai apoi. Prea mult. Dansam ca o apucată, euforizată de vin. Noaptea abia începuse. I-am dat prietenei a cărei zi a fost azi, sărbătorită anticipat sâmbătă, peste o mână în care ținea un pahar cu apă. L-a vărsat pe jos. Nu mai știu dacă l-am luat singură sau mi-a adus cineva mopul. M-am apucat să dansez cu mopul, ștergând pe jos. Nu reușeam și pace să absorb apa. Mi-au dedicat o melodie - I want to break free. Am dansat și mai pătrunsă. Străpunsă. Am simțit o durere în palmă, nimic prea intens, m-am gândit că mă înțeapă tabla din care era făcută coada. Nu mai știu de ce m-am oprit. M-am uitat la mâna mea prin semi-întunericul din camera. Era mânjită, umedă. Mi-am dat seama că sunt plină de sânge în palmă. M-am dus în baie. Îmi amintesc sângele șiroindu-mi într-o chiuvetă mică, sub jetul de apă rece. Mă amuza, vag. Mai mult mă fascina fenomenul. M-am tăiat în mai multe locuri în palmă. Pansată, oblojită, m-am întos la petrecere. Mi-am întrecut măsura. M-am scufundat încet în niște ape întunecate.

Gătesc o friptură. Scriu cu o scobitoare în gură, cu paharul mare de vin plin cu apă. Pe lângă laptop, sub telefon, e cartea cu Ecaterina și cu Oleg. Trebuie să mă ridic să mă uit în cuptor, să curăț niște cartofi, să vad cum îi gătesc și pe ei. Trece timpul fără să-l simt. E deja 00:48.

1:06. Îmi rod iar scobitoarea, am tăiat cartofii și i-am pus în cuptor lângă friptură. Mă întreb cum să închei. Poate cu un citat din cartea deschisă la întâmplare. Nu mă încântă mai multe din cele ce-mi pică sub ochi, la întâmplare. Mai bine citesc - și atât. Vreau să adorm, să cad într-un somn adânc, plin de vise, preferabil. De-ar fi gata și mâncarea.

Mai am o discuție despre muncă și programul zilei de mâine, mă enervez iarăși. Sunt urâcioasă. Îmi fac și îmi pun diverse probleme. Îmi picur puțină valeriană în paharul cu apă și sper că, împreună cu vinul, o să mă adoarmă rapid.

1:36, e gata mâncarea și o să mă culc în curând.
Noapte bună. 

luni, 29 ianuarie 2018

Litere albastre

Nu am mai scris aici de vreo 5 luni. M-am gândit destul de des să mai scriu - dar mereu am amânat și amânat și ezitat și renunțat. Încă am rețineri tare mari.

Anul ăsta am decis să-mi fac o listă cu ce-mi doresc pentru mine. Pe 13 ianuarie, într-o zi de sâmbătă, după-masă, pe când eram singură acasă, m-am așezat liniștită și am scris cu un stilou pe un caiet. Dorințele mele, întinse pe vreo două pagini și jumătate, se pot rezuma, aproape toate, așa: să am grijă, în fel și chip, de mine. Să dansez, să am grijă de propriul corp, să mă duc la terapie, să mă plimb, să călătoresc, să merg acasă la părinții mei mai des, să reușesc să mă plătesc pentru ceea ce muncesc, să îmi găsesc proiecte foto personale și să mă ocup de ele, să citesc, să scriu - să scriu aici, să scriu într-un jurnal. Să respir, să mă relaxez, să fiu prezentă. Am subliniat cu stiloul ultimul alineat al listei, e ceea ce-mi doresc mai mult și mai mult - să mă simt vie și să am poftă de viață. Cu astea două lucruri mereu eșuez.
Nu mai știu toată lista acum. E scrisă acolo, e nevoie să o recitesc.
Car caietul cu lista mea în spinare aproape zilnic. Amân și amân să mai scriu în el. Mi-aș fi dorit să scriu în el frânturi de zile, frânturi din mine, să le pun la păstrare. Să opresc ceva din fiecare zi și poate să nu mai am senzația așa de des sau de intens că îmi trece timpul repede și în gol, că nu-l simt și nu-l trăiesc realmente, că se duce mai mult gol în neant, lăsându-mă goală pe dinăuntru și pe mine.

Săptămâna următoare m-am întânit cu profesorul meu. Nu ne mai văzuserăm din octombrie și-atunci nu am vorbit mult, eram la o conferință și n-am avut timp. I-am povestit despre munca mea și câte ceva din dificultățile legate de ea. Mi-a propus, suprinzător, să țin și să public undeva un jurnal, un jurnal cu imagini. Să scriu, mi-a spus, cum mi-a mai spus-o și altă dată, pentru că știu să scriu - și împreună cu imaginile ar ieși ceva interesant. Și, mai ales, mi-a spus să fac asta pentru că mi-ar face bine mie, crede el. Am pus iarăși la cale proiecte împreună, mi-a dat sfaturi pentru un proiect visat de mine. Nu reușesc să pun în cuvinte ce-am simțit, cum am simțit relația mea cu el în cursul întânirii respective. A fost tare bine și mi-a încălzit și umplut cu încredere și recunoștință sufletul întâlnirea asta cu el.

Și scriu. Deocamdată aici. O să mai văd eu.

Azi am dormit 3 ore după ce am ajuns acasă la 8.30 dimineața, după o noapte nedormită. Am dormit până la 11.30 - și-apoi, pe bucățele, poate încă vreo 2 ore, în cursul zilei. Am umblat prin lume, am lucrat. Am îndrăznit să public niște fotografii de-ale mele, le-am publicat însoțite de un comentariu în legătură cu care încă am dubii.
Nu pic de somn nici acum deși sunt ruptă de oboseală de fapt și deși mi-am turnat valeriană în vene, poate-poate. Sunt neliniștită, tensionată, nu reușesc să mă relaxez. Să cad și să dorm. Scriu și pentru că sper că o să mă ajute cumva.
Mă doare spatele și trebuie să mă întind. Poate o să adorm, în sfârșit.





Ape ce cresc
albastru și roz


Un mic balon
în care visez
în care sunt vie și caldă
pulsând


să nu se spargă
să nu se umfle prea mult

blestemăție

poc.