marți, 18 iulie 2017

Poleială

Sunt obosită, secătuită. De toate, de tot.
Am încercat de mai multe ori să scriu pe aici și am tot renunțat. Ceva din mine tot vrea să scriu, să scrie, orice sau lucruri anume, pune la cale mereu. Apoi renunț. Nu știu ce am azi diferit.

Pentru că nu reușesc să vorbesc și să scriu despre altceva în genere, pentru că tot restul e prea alambicat, mațele sucite dureros ale vieții mele, toată stricăciunea și putreziciunea din mine, o să scriu despre ce-i la suprafața vieții mele, obsedant: munca și banii.

Cât și când adun ceva energie mă străduiesc și muncesc și muncesc. Până la silă și disperare. Mi-aș vinde și sufletul pentru bani, ce nu ajung niciodată și nu ajung și pe la mine decât rar, rar - și puțini, așa puțini. Mereu ajung să mă simt săracă și să nu-mi permit de niciunele. La urmă revin la a mă simți mică și neputincioasă - și altele.
Încerc să adun ceva bani, ca să am, pentru obligații și pentru mine apoi - și se încăpățânează să zboare în cârd departe de mine, tot mai departe, dacă nu apar ele cheltuielile obligatorii...le găsesc eu. Nu-mi face nicio plăcere să se vadă că am bani, nu-mi face plăcere să-i cheltuiesc, vreau doar să îi știu acolo, disponibili la nevoie. Lucrul ăsta îmi oferă lucrul după care tânjesc de fapt, în primul rând - sentimentul de siguranță. Mai apoi niște încredere. Eu și poliția română avem acelaşi motto, râdea Radu - siguranță și încredere.

Toată viața mea - nesiguranță și neîncredere.

Muncă și bani, muncă și bani, muncă și bani.
Și oboseală și silă. Și altele.

Îmi amintesc de perioada în care mi-am înființat firma, de anul ăla, toamna aia. Cu ceață și mâl. Voiam să înfințez firma cu banii mei, să fie a mea, lucrul meu, munca mea, ceva făcut de mine, ceva ce să mă ajute să stau pe niște picioare, picioarele mele. N-aveam niciun ban al meu, nimic. Mă simțeam cumplit de neputincioasă. Aveam niște săpun făcut cândva, cu bani dintr-o bursă de la doctorat - ori nu or mai fi fost nici ăia banii mei. Am reușit cumva, nici nu mai știu cum, probabil cu ajutorul soră-mii, să vând din el. Nu mai știu ce am mai făcut. Cred că, totuși, nu am reușit să îi adun chiar pe toți singură. Aveam nevoie de 200 de lei, atât. 200 de lei era - și încă e, deși nicidecum în asemenea proporții - o sumă prea-prea mare pentru mine. Azi, firma asta, nu mulțumită mie în principal, dar cu mine în ea măcar, poate să producă și de zece ori pe-atât, sau mai mult, într-o lună. Bani ce nu mai ajung, cumva - și de care nu mă bucur.

Și-apoi e tot restul despre care nici nu pot scrie. Atunci, acum.

O movilă de rahat poleită cu aur, asta o să fie viața mea, scriam undeva, nimănui probabil, în 2015. Una ce o să tot crească, una pe care o să stau singură și o să râd. Ahaha.

Lasă. Dormi, fii cuminte. Fii cuminte şi o să fie mai bine. Cum-necum. O roșie rezistentă, mă țin bine.

Și mă tot urmăresc niște cuvinte, vor să fie scrise.

-------------------------------------------------------


nu-mi plac oamenii galbeni
nu-mi plac oamenii roșii
rozalii sau rumeni
din pură răutate
invidie
doar cei albaștri, ca mine,
mergând înstelați prin noapte

de ce latri, câine?
de umerii tăi plecați
de nasul înșelător
zâmbetul alambicat
sufletul rătăcitor,
ducându-te niciunde -
vino cu mine,
om înstelat
pe o câmpie un copac
o lună