miercuri, 28 septembrie 2016

Sec

Aş scrie adesea şi tot aştept sau încerc - dar mă simt aşa de obosită şi secătuită.
Mă dor oasele în continuare şi ar trebui să dorm ore nesfârşite.
E un gândac zburător în cameră şi-aud iarăşi ceasul. 
Mâine o să mă trezesc iarăşi ruptă.

joi, 22 septembrie 2016

marți, 20 septembrie 2016

Când

Când eşti un fotograf de rahat şi un retoucher de rahat şi orice ai face nu poți să scoți din porcăriile făcute ceva mulțumitor. Din orele lungi şi pustiitoare petrecute în fața unui monitor foarte mare.

Când stai de o oră şi încerci să scrii şi nu poți, degeaba, degeaba, să scrii pentru publicul fidel fictiv.

Când multe.

Şi sunt foarte obosită. 

sâmbătă, 17 septembrie 2016

Nesomn

N-am somn şi e plină camera de lumină de lună şi de țânțari. Beau lapte rece sperând să mi se facă somn.

Afară urlă şi înjură un bărbat. Zgomotele se apropie, sunt mai mulți. Aceiaşi de mai devreme, unii ce se ceartau şi se loveau. Oare pătrund în visele vecinilor mei zgomotele lor? Edi, smardoiul, zgomotul pielii plesnite şi bufnite cu palmele şi pumnii.

Am început să aud ceasul iar. Nu îl aud decât noaptea târziu, când nu am somn.

Şi cred că am omorât un țânțar.

Noaptea e tânără, spun ei în filme. Pe undeva a trecut o ambulanță, nu departe. Trec maşini cu bărbați cu cămăşi şi tricouri şi guri încleiate.
Heeei, heeei, strigă cineva şi pe mine mă doare spatele.
Încă se mai aud greierii. Ce fac greierii toamna? Mor?

Îmi amintesc una, alta.
Mi se tot face pielea de găină, pielea mea aspră şi uscată.

Spune-mi, a zis ea, ce vezi acolo?
Nimic, zise.

Poate că scandalagiii fac ture de blocuri, zgomotele lor se apropie şi se departează.

Băăi, băăăăi.
Trec maşini.

Gata, zice, gata. Hai mă, vino-ncoa. Eu mi-aş rupe porii.

Se aud greierii şi ceasul.

Văd o apă şi un cerb. Poate e timpul să adorm.

Nu ştiu.
4 fix
Noapte bună. 

luni, 12 septembrie 2016

Subînțeles

- Ei bine, totul este subînțeles.
- Bine-nțeles.
- Noi stăm aci în tăcere, atotnimicştiind. 

vineri, 9 septembrie 2016

Caznă

Ți-am spus atunci să sorbi. Ai sorbit.
Șterge-mă, ai spus, cu o radieră - sau poartă-ți degetele pe liniile mele și apasă, apasă, până rămân doar scame, cocoloașe. Apasă, apasă.

Când m-am întins pe masă mâinile tale erau reci și străine. Ai început apoi să ștergi și am zis, uite, dispar liniile mele, în curând nu va mai rămâne nimic din mine. Mâinile tale au devenit tot mai calde și aspre, abrazive.
Ai suflat, respirația ta mirosea a ierburi amare. Rămășițele mele s-au risipit pe parchet.

Mâinile mele apasă și apasă, murdare, asudate.
Mi-am închis ultimul ochi.
Noapte. 

luni, 5 septembrie 2016

Fleacuri

Am fost în târg la ore târzii ale dimineții, nu prea departe de prânz, la vânătoare.

Pe sub soare, printre sute și mii de oameni, încercând să nu mă simt hăituită și dezorientată în vacarmul lor, cu muzică în urechi, la început, refugiată, purtându-mi ochelarii de soare cu rame roz turbat aproape tot timpul. Cu ei pe ochi mă simt mai furișă, mai protejată cumva de privirile altora, mai îndrăzneață în ale mele - și mai abilă în a fura câte-o imagine, din când în când.

Am tot privit, căutat și căutat.
Am văzut, n-am văzut, am găsit, n-am găsit.

O fetiță întinsă, precum păpușile vechi și mari de la picioarele ei, la marginea unui morman de haine, din care rețin doar o fâșie aurie, strălucind în soare, niște voal poate.

Două femei așezate într-un colț, curtate de-un bărbat gălăgios, maieurile, genunchii lor, vocea lui puternică, oglinda, zâmbetele și râsetele lor.

Un bărbat ce poartă un coif mic făcut din hârtie de ziar și stă pe vine învârtind rotițele unui ceas.

Un bărbat alături de o pictură cu un Iisus stând pe o stâncă. Poate că în pictură era și o lună. Bărbatul vorbește și singur, rostește-bolborosește câte-un cuvânt din când în când. Sau poate vorbește cu Iisus. Cine știe, eu nu. Dar între ei e ceva, o paralelă, o legătură. "Domnișoară, dar reproduceri de-astea nu vreți?" Vorbește și cu mine. Nu, zic și zâmbesc, parcă, dau din cap, după ce las din mână câteva fotografii și vederi vechi pe cuvertura vecinului. Îmi mai spune că sunt vechi, bune, reproducerile - dar nu le vreau. Plec.

Bătrânul care vinde sacoșe mari din hipermarketuri și supermarketuri, folosite, sacoșe de soiuri diverse, le ține atârnate pe brațele întinse în lateral, răstignit, îmi spun acum. Mă vede că vreau să îl fotografiez și mâinile îi cad pe lângă corp - mă privește dezarmat și dezarmant în același timp. Renunț să mai declanșez.

Unii mă privesc, mă pândesc, sunt suspectă din cauza aparatului. Îi privesc și eu pe ei, încercând să scap de privirile lor.

Alții neobișuit de prietenoși cu mine.
"Domnișoara, domnișoara" mai aud din când în când, "îmi faceți și mie o poză?", "îi faceți și lui?", "ne faceți și nouă?" - dar întreabă în glumă. Nu vor de fapt. Zâmbesc. Un bărbat mă strigă insistent, îl interesează aparatul meu "îl vindeți, îl vindeți, îl vindeți?" aproape strigă în timp ce eu tot mă mişc, deși îi răspund nu și zâmbesc și dau din cap, nu înțelege din prima, din a doua, "cât ați dat pe el?", îi spun, "l-ați păcălit", zâmbesc și plec mai departe.

Nu-mi mai amintesc.

Doi bărbați în vârstă, cu ochelari cu lentile groase și ochii mari, pe scăunelele lor, discută, se privesc.

O voce de bărbat venind dintr-o portavoce. O femeie o ține în brațe în timp ce stă pe un scaun, sub o umbrelă, sprijinită de un zid, toropită, plictisită. Înregistrarea se tot repetă. Reduceri, totul la reducere, la câțiva lei.

Am uitat atât de multe.

Pe splai privesc și caut obosit. Văd un om dansând între mașinile parcate pe margine. Încă puțin și iese în stradă, mă tem să nu-l lovească maşinile ce trec pe drum. L-aş fotografia dar nu din spate. Merg.
Un bărbat în vârstă, cărunt, în maieu parcă, ma roagă să îi fac o fotografie. Îi fac bucuroasă. Îmi mulțumește, îi mulțumesc și eu.

Merg până spre capăt, mă întorc pe partea cealaltă. Mă opresc și mă uit la câteva discuri. Cumpăr, cuprinsă de un entuziasm, un set de 5 discuri - tangouri celebre, Electrecord. Zece lei toate. Bărbatul îmi spune, arătându-mi un băiețel, "nu mie, lui". Băiețelul ia banii.

Mai merg puțin. Îndrăznesc să întreb un bătrân cu părul alb, cu șapcă și gol până la brâu, dacă mă lasă să îl fotografiez. Îmi pare expresiv, interesant. Mă lasă. Vecinul vrea și el - îl fotografiez stând într-o rână, alături de marfă.

Și apoi vine spre noi dansatorul - îl întreb. Îmi permite - declanșez și declanșez. Pozează. Îmi arată figurile lui de dans. Mi-l amintesc tot mai vag. O vestă strălucitoare, roz-mov, strălucire de paiete. Poate pantloni scurți. Mișcările lui, radioul cu muzică. Mă întreb dacă are peste 40 de ani. Nu am idee câți ani aș putea să îi dau. Din cauza unui ceva din privire mi-l imaginez prin centre de plasament, pe stradă apoi, prin canale, drogat, nevoiaş, nedorit, neiubit, acum dansează și dansează, în nepăsare, cu bucurie, dezertor dintre noi, refugiat, măcar într-o măsură, în lumea lui. Plec și vine după mine. Să facem cunoștință. Alina, îi spun și îmi întind mâna spre a lui. Mi-o prinde și o duce spre buzele lui, o sărută. Apuc să îi observ rănile din palmă. "Paul" zice, se prezintă.
Îi mai fac două fotografii și plec.

Pe stradă un alt bătrân cară un urs de pluș imens și o sacoșă de rafie plină cu rame de tablouri.

Toți oamenii ăștia.
Oamenii întâlniți și cei neîntâlniți, cei găsiți, cei negăsiți, cei văzuți, cei nevăzuți. Fleacuri.
Toate viețile curgând aparte, departe.


joi, 1 septembrie 2016

Saşenka, Volodenka

Molfai biscuiți, unul după altul, în autocar. La început trebuia să fie doar unul. Cu marțipan şi migdale şi unt, făcuți de mama.
Am reuşit să termin, plângând, al doilea roman citit în nu ştiu câte luni.
Primul, de Vişniec, un vis urât, nesfârşit, scris frumos.
Pe ăsta încă nu ştiu cum să-l descriu.
Trec pe lângă câmpuri întinse cu păpuşoi uscat, arături şi oarece plante proaspete, abia răsărite. Nu le cunosc. Puțin mai devreme, un elicopter militar zbura jos, jos de tot, peste un câmp. Ce-o fi căutând, m-am întrebat.
Mama văruieşte prin casă. Seara se uită la telenovele turceşti şi eu nu pot să mă uit împreună cu ea pentru că sunt prea pline de drame, cruzime, tragedii. Mă înfior şi îmi vine să plâng, îmi dau lacrimile. Mă uit puțin şi apoi evit să mai fiu atentă la ele.
Am făcut curățenie prin nişte sertare, m-am scufundat prin lucruri vechi, amintiri. Am aruncat munți de acuarele uscate şi chițibuşuri lipsite de semnificație. Mi-am luat cu mine două jucării mici din plastic şi lanternuţele, întregi sau bucăți, amenințate de mama cu dispariția. Îmi mai lua tata câte una, din când în când. Mi le lua mai ales din tren, când mai mergea la Bucureşti. Le foloseam noaptea, citeam pe sub pături, pe sub plapumi. Sau în baia cea mică, lipsită de geam, uneori. Sau afară, în întunericul zilelor scurte de toamnă, de iarnă. Poate şi de primăvară. Pe una din ele prin subsol.
Un sit arheologic al meu. Săpând prin lumea de acasă regăsesc bucăți vechi din mine şi le leg şi mă simt cumva mai bine, deşi nu-s bucăți tocmai fericite. Mă simt mai aşezată, mai înfiptă în mine şi mai în largul meu.
Casa, mama şi tata, prietenele regăsite, măcar într-o măsură, străzile, vremea. Vremea acasă e răcoroasă.
Şi eu scriu. Eu scriu de multă vreme, de atâta vreme.
Saşenka, Volodenka.
Trece lumina prin perdeaua albastră - albastru cobalt - şi-mi proiecteaza punctulețe de lumină pe mâna stângă şi brățara de piele luată dintre vechituri.
Cred că o să îmi ascund ochii după ochelarii de soare roz, o să îi închid şi o să încerc să dorm până la Adjud.
M-am ghiftuit cu biscuiți şi tot mai am câțiva într-o punguță.