Știri de pe front

Ei, vezi, eu, eu, eu atât, sunt oarbă. În rest se derulează totul, linii în fugă, încâlcite, atât.

* 

De pe cinșpe sau șaișpe iulie sunt pe drumuri, fug în lume de atunci, Constanța, București, Vamă, Krapets, București, Densuș, Sarmisegetusa romană, Sarmisegetusa Regia, Peșteana, Hunedoara, iarăși Densuș, Alba Iulia, Sibiu, Sighișoara, Târgu Mureș, Suceava, Gura Humorului, Straja, Lucina, Câmpulung, iarăși Straja, iarăși Suceava, București, Krapets, București, Tohanu Nou, București. Urmează mâine noapte, poimâine în zori de fapt, Bistrița. Apoi Telciu. Apoi Suceava, apoi București. Apoi Teișani poate. Apoi București. Apoi cine știe. Sunt dusă. Unii oameni ar plesni, ar crăpa de relaxare și de fericire de-așa o viață ca a mea, mamă, mamă!

*

- Ei bine, vezi, eu sunt foarte umbroasă, zise ea agățându-se de paltonul meu cu o mână mare și plină. Mă vezi cum mă vezi, potrivește-ți ochelarii mai bine, Pavlic, peste pistrui și peste mustață. Deschide ochiul tău mare. Vezi cearcănele astea? Bleumarinul ăsta de sub piele, răsărit peste nopți, peste noapte, în timp ce înot, de una singură, stearpă. 

Vorbește tot mai repede, tot mai aprins. 

- Vezi, viața asta e un jurământ, peste tot, dacă îl încalci ți se prăvălesc norii în cap, pietroși, plin de jar, amarnic. Înțelegi? Dai din cap - nici eu nu înțeleg, nu-i nimic. Uită-te în ochii mei, zise ea întorcându-se spre mine și holbându-i violent. Nu te speria - sunt o actriță bună, nu-i așa? 

Un miros de canal plin nu-mi dă pace. Am zâmbit încurcat. Durerea îmi străbate tâmplele și creștetul și piere în adâncul cefei. Când eram mic obișuiam să merg pe malul unei bălți și să-mi întind, meticulos, mușchii. Gâtul, rotindu-l, mâinile, picioarele, întinse, îndoite, apăsate. Îmi amintesc. Îmi amintesc beteșugul, târâtura, sluțenia. Apusul. Dinții ei în timp ce râde. 

- Ana?

- Spune, dacă tot mă întrerupi. 

- Ia-mă cu tine.

- Asta nu se poate. Vorbește-mi despre știri, mai bine.

- Pe front au mai murit două sute de oameni, majoritatea în tranșee, cu scrisori în buzunare, cu picioarele degerate, cizmele pline de urină. "E o tehnică, împotriva gerului, atât mai avem", spune el. "Draga mea Ilinca, am obosit peste poate. Pe când vei umbla prin oraș, te rog să fii ochii mei. Trimite-mi apoi cuvintele tale." Ana?

- Spune.

- Atât.