Am o spaimă că mi-e și o să-mi fie viața interioară tot mai săracă, mai seacă. Sau că nu mă pot apropia de ea, că n-o pot trăi. Că sufăr de un nou tip de oboseală, un soi perfid, un soi și mai morbid, ascuns în pojghițe și poleială de confort și liniște, în straturi de tăcere, în ore de muncă și în lâncezeală, langoare, toropeală, sub ochii închiși și o pustie întunecată, o oboseală acoperind și îndepărtând un cine știe ce, de care mi se mai face dor, mi se mai face teamă.
O oboseală înfrântă, înfrângere.
Mi-e teamă de așa o oboseală. Mi-e teamă de prea multe.
Dar toate amorțite totuși, șterse, stingându-se. Îndepărtabile cumva. Nu prea trăiesc înăuntru, trăiesc șters afară. N-am minte prea multă dar nici rătăcită înăuntru nu prea mi-i. Nu știu, nu știu.
Poate asta-i normalitatea, în sfârșit. Sau un început al ei. Nu știu. Nu știu nimic.
Dar nu e așa rău, știi. Aș vrea să mă pot trezi de dimineață și să fac multe, cât mai multe, într-o zi. Nu reușesc dar e ceva, e ceva că încerc, e ceva că mi-aș dori.
Nu știu de ce tot văd o barcă îndepărtându-se de mal, e noapte și văd luna.
Poate că plutesc peste o baltă.
O oboseală înfrântă, înfrângere.
Mi-e teamă de așa o oboseală. Mi-e teamă de prea multe.
Dar toate amorțite totuși, șterse, stingându-se. Îndepărtabile cumva. Nu prea trăiesc înăuntru, trăiesc șters afară. N-am minte prea multă dar nici rătăcită înăuntru nu prea mi-i. Nu știu, nu știu.
Poate asta-i normalitatea, în sfârșit. Sau un început al ei. Nu știu. Nu știu nimic.
Dar nu e așa rău, știi. Aș vrea să mă pot trezi de dimineață și să fac multe, cât mai multe, într-o zi. Nu reușesc dar e ceva, e ceva că încerc, e ceva că mi-aș dori.
Nu știu de ce tot văd o barcă îndepărtându-se de mal, e noapte și văd luna.
Poate că plutesc peste o baltă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu