harababură

Ei bine, domnule M., viața mi se întinde, rășchirată chiar, la o margine, undeva, atârnând între amorțeală și iad, echilibrată precar între zâmbete, nimic și lacrimi. Îmi aranjez pălăria pe tărtăcuța cheală. Greșeli, greșeli, o alegere proastă ici, una mai la vale, îmi zici, de parcă a fost vreo alegere, înțelegi, nu a fost, nu a fost nimic, lumea ni se întâmplă pe când sorbim dintr-o cișmea într-o vară, o pereche de picioare, o bluză cu volane, un film nu așa de vechi.
Oamenii vin, oameni pleacă, în autobuze stacojii, copiii nevrednici capul și-l pleacă, învinși, legați cu ațe subțiri de neamuri întunecate.
Cântă-mi un cântec, târziu în noapte, despre destine, despre rătăciri, despre pleoape, despre amintiri, despre întrebări, despre vise deșarte, despre oameni aproape, oameni departe, oameni ce vin și oameni ce pleacă departe, despre ochi despre nopți despre cuvinte despre tăceri despre atingeri despre moarte o vale prelungă și seacă și ireală și parcă și parcă
despre nebunie
despre desfătări și despre ușurătate
toarnă-mi cuvintele astea în pahar, gâlgâind, dă-le pe gât cu buze vișinii calde
îmi amintesc, nu-mi amintesc,
era noapte
am pășit pe caldarâm și aveam umbre, sunt un sentimental ieftin am zis, sunt un individ moale ascuns sub un strat gros de fum și de piele
un clește închis în miezul ființei mele ținându-mi zăgazurile
sssst, taci, bolnavule, s-a săturat de fericire, de îngeri de pace dolofani și străvezii, blonzi și cu bucle, vezi, vrea ce nici nu știe în faldurile rochiei
nu știe, nu știe,
să plece, să doarmă,
vino și tu cu mine
noapte