3 vieți pe zi

ar trebui să mă culc

citesc interviuri, le-am reluat, le țineam de doi ani într-un folder în laptop, le-am abandonat la scurt timp după ce le-am primit, în vremea când nu mă puteam concentra aproape deloc la orice aveam de făcut -
le-am reluat la începutul verii ăsteia abia, le-am lăsat baltă o vreme pentru că mi s-au părut grele, grele, așa de greu de digerat și apăsătoare
scurte sau ceva mai lungi - dar apăsătoare
citesc vieți, pe scurt
pentru că trebuie să le citesc până în octombrie mi-am făcut normă azi - un minim de 3 vieți citite pe zi
profesorul meu spune să le aleg pe cele mai interesante de cele mai puțin interesante - apoi să le re-clasific după un criteriu sau altul pe cele mai interesante, îl găsesc eu
asta trebuie să fac înainte de toate - să le despart pe cele interesante de cele mai puțin interesante și de cele deloc inteteresante 
înțeleg ce mi se cere și de ce - măcar într-o mare măsură înțeleg - însă mă indignează și mă pune în mare dificultate, cumva, lucrul ăsta
mi se pare cumva o formă de dispreț față de oameni, un dispreț pe care trebuie să mi-l cultiv, o etichetă de micime aplicată ce face cumva, ciudat, viețile citite și mai apăsătoare, și mai împovărătoare

asta-i tot?
și cum pot fi viețile, privite în urmă, unice și totuși urmând tipare, pline de bucuriii dar și de greutăți, cum spun unele bătrâne înregistrate de reportofoane sau de telefoane poate, cum spun cuvintele lor transcrise de studenți și studente, vieți cu atâtea și atâtea, ani și oameni și răni și amintiri, corpuri și suflete și nunți, copii, bătăi, muncă, războaie, fabrici, ceapeuri, case ridicate, boli și moarte și așteptare si atâtea altele, atât de mici și așa de ușor scufundate în uitare, în nimic, în neinteresant?