vineri, 26 august 2016

un loc într-un tren

trei din vecinii de compartiment digeră liniştiți diazepame
vecinul din fața mea s-a năpustit, reducând la tăcere diazepamii, închizându-le brusc ochii (acum i-au deschis şi mănâncă plăcinte, loviți brusc de foame)
a năvălit aici şi a ocupat un loc ocupat anterior de picioare, expunând cu tărie că toți avem un loc în ăst tren, e un loc pentru oricine
acum doarme
sunt la locul meu şi eu, aici, într-un compartiment de tren gonind prin întuneric la ora unu şi douăjopt
de veghe
încă cinci ore
poate aştept doar să-şi facă efectul invadatorul coliviei
diazepamele diazepamii
e bine că toți avem un loc aici


joi, 25 august 2016

Circuitul





Știri de pe front

Ei, vezi, eu, eu, eu atât, sunt oarbă. În rest se derulează totul, linii în fugă, încâlcite, atât.


De pe cinșpe sau șaișpe iulie sunt pe drumuri, fug în lume de atunci, Constanța, București, Vamă, Krapets, București, Densuș, Sarmisegetusa romană, Sarmisegetusa Regia, Peșteana, Hunedoara, iarăși Densuș, Alba Iulia, Sibiu, Sighișoara, Târgu Mureș, Suceava, Gura Humorului, Straja, Lucina, Câmpulung, iarăși Straja, iarăși Suceava, București, Krapets, București, Tohanu Nou, București. Urmează mâine noapte, poimâine în zori de fapt, Bistrița. Apoi Telciu. Apoi Suceava, apoi București. Apoi Teișani poate. Apoi București. Apoi cine știe. Sunt dusă. Unii oameni ar plesni, ar crăpa de relaxare și de fericire de-așa o viață ca a mea, mamă, mamă!



*

- Ei bine, vezi, eu sunt foarte umbroasă, zise ea agățându-se de paltonul meu cu o mână mare și plină. Mă vezi cum mă vezi, potrivește-ți ochelarii mai bine, Pavlic, peste pistrui și peste mustață. Deschide ochiul tău mare. Vezi cearcănele astea? Bleumarinul ăsta de sub piele, răsărit peste nopți, peste noapte, în timp ce înot, de una singură, stearpă. 
Vorbește tot mai repede, tot mai aprins. 
- Vezi, viața asta e un jurământ, peste tot, dacă îl încalci ți se prăvălesc norii în cap, pietroși, plin de jar, amarnic. Înțelegi? Dai din cap - nici eu nu înțeleg, nu-i nimic. Uită-te în ochii mei, zise ea întorcându-se spre mine și holbându-i violent. Nu te speria - sunt o actriță bună, nu-i așa? 
Un miros de canal plin nu-mi dă pace. Am zâmbit încurcat. Durerea îmi străbate tâmplele și creștetul și piere în adâncul cefei. Când eram mic obișuiam să merg pe malul unei bălți și să-mi întind, meticulos, mușchii. Gâtul, rotindu-l, mâinile, picioarele, întinse, îndoite, apăsate. Îmi amintesc. Îmi amintesc beteșugul, târâtura, sluțenia. Apusul. Dinții ei în timp ce râde. 
- Ana?
- Spune, dacă tot mă întrerupi. 
- Ia-mă cu tine.
- Asta nu se poate. Vorbește-mi despre știri, mai bine.
- Pe front au mai murit două sute de oameni, majoritatea în tranșee, cu scrisori în buzunare, cu picioarele degerate, cizmele pline de urină. "E o tehnică, împotriva gerului, atât mai avem", spune el. "Draga mea Ilinca, am obosit peste poate. Pe când vei umbla prin oraș, te rog să fii ochii mei. Trimite-mi apoi cuvintele tale." Ana?
- Spune.
- Atât. 

marți, 23 august 2016

Cuminte

- Și, la o adică, de ce te uiți tu așa la mine? mă întrebă ea privind fața de masă, bolul cu alune. De ce te uiți așa la o femeie bătrână? zise zâmbind, cumva neconvingător, ridicând privirea și arătându-și toți dinții.
N-am reușit să spun nimic. Am amuțit. Sunt un pește, sunt un pește, i-am zis în gând, în timp ce buzele mele se mișcau zadarnic. Buze de pește, sorbind, respirând. Am solzi strălucitori și mă unduiesc încolo, încoace, privește lumina prin apă, privește-mă strălucind, uite, uite.
Ne privim drept în ochi acum. Mi-a povestit despre o pisică și o fereastră și un alt nimic, oarecare. Mi-am agățat privirea de a ei și nu i-am mai dat drumul o vreme. O conversație ochi în ochi, gândesc - și ochi în umeri, ochi în obraji și ochi în buze, ochi în nas și ochi în clavicule, ochi în piept în timp ce respiră și ochi în bătăile inimii, imaginate, ochi în spațiul acela dintre gât și umăr, ochi în ochi iarăși. Au urcat în mine, valuri, valuri. O privesc așa, cu nesaț, și îmi vine să plâng - de fericire și de nenorocire în același timp. Simt lacrimile înțepându-mi ochii. Clipesc, îmi feresc privirea puțin, mă adun iarăși și continui. O privesc în timp ce bea. Un pahar de vin, două, trei, nu le mai socotesc. Se scufundă în sine, se scufundă în scaun și în poveștile ei, scurte și tot mai tulburi, neclare. Îi privesc cearcănele și obrajii și toate liniile adâncite ale feței. Tristețe, blândețe, oboseală.
- Tu nu știi nimic despre mine, îmi zice, nu știi unde trăiesc, nu știi unde și nu...acolo nu mai e nimeni, înțelegi, doar umbre, acolo locuiesc eu, înțelegi, printre rămășițe, printre gunoaie, printre mobile sparte, rupte, mâncate de cari - și pe după perdele prăfuite, am o canapea acolo și dorm, dorm, pentru că totul e un vis cu năluci în cămeși albe de noapte, făcând mereu aceleași și aceleași lucruri, repetându-le, să nu le uităm, să nu le uite, înțelegi, să nu le uite...De ce mă privești așa? De ce mă privești așa, Pavlic? Haide, nu plânge. Haide.
Își trece mâna prin păr și-și mușcă o buză. Simt că amețesc și-mi simt capul cuprins, strâns brusc, de durere.
- Haide mai bine să mergem. Tu trebuie să fii cuminte, Pavlic.

vineri, 19 august 2016

ehoh

nu știu de ce nu văd bine, nu văd bine deloc, nu văd bucăți de cuvinte, cum să scriu fiind într-așa un hal?
aș vrea să scriu o pagină, să scriu o pagină dintr-un roman prost ce nu va fi scris, să îmi dovedesc, așa
așa, un pustiu populat temporar, o ficțiune, o fricțiune între ce nu e și ce nu o să fie
să mă adap, să viețuiesc înăuntru un pic
nu cred că o să pot, nu azi
schițe, linii tulburi
o pagină pe zi
pentru cine și pentru mine, neînfăptuiri

dar nu azi


- Totul e așa, eh, știi.  Nu-i  mai nimic de făcut sau e zadarnic.


cât optimism
noapte

PS: plouă şi se aud picăturile pe frunze multe
miroase a umezeală verde
îmi amintesc un roman uitat cu o îmbrățişare

miercuri, 17 august 2016

harababură

Ei bine, domnule M., viața mi se întinde, rășchirată chiar, la o margine, undeva, atârnând între amorțeală și iad, echilibrată precar între zâmbete, nimic și lacrimi. Îmi aranjez pălăria pe tărtăcuța cheală. Greșeli, greșeli, o alegere proastă ici, una mai la vale, îmi zici, de parcă a fost vreo alegere, înțelegi, nu a fost, nu a fost nimic, lumea ni se întâmplă pe când sorbim dintr-o cișmea într-o vară, o pereche de picioare, o bluză cu volane, un film nu așa de vechi.
Oamenii vin, oameni pleacă, în autobuze stacojii, copiii nevrednici capul și-l pleacă, învinși, legați cu ațe subțiri de neamuri întunecate.
Cântă-mi un cântec, târziu în noapte, despre destine, despre rătăciri, despre pleoape, despre amintiri, despre întrebări, despre vise deșarte, despre oameni aproape, oameni departe, oameni ce vin și oameni ce pleacă departe, despre ochi despre nopți despre cuvinte despre tăceri despre atingeri despre moarte o vale prelungă și seacă și ireală și parcă și parcă
despre nebunie
despre desfătări și despre ușurătate
toarnă-mi cuvintele astea în pahar, gâlgâind, dă-le pe gât cu buze vișinii calde
îmi amintesc, nu-mi amintesc,
era noapte
am pășit pe caldarâm și aveam umbre, sunt un sentimental ieftin am zis, sunt un individ moale ascuns sub un strat gros de fum și de piele
un clește închis în miezul ființei mele ținându-mi zăgazurile
sssst, taci, bolnavule, s-a săturat de fericire, de îngeri de pace dolofani și străvezii, blonzi și cu bucle, vezi, vrea ce nici nu știe în faldurile rochiei
nu știe, nu știe,
să plece, să doarmă,
vino și tu cu mine
noapte

sâmbătă, 13 august 2016

mare

am un corp mare și urât, șoptește cineva acolo
la treijdeani, deși e mai mare ca niciodată, mă împac mult mai bine cu el - dar nu foarte - și l-am văzut într-o poză și era mare și urât și m-am amărât
mama îmi tot spune - și nu numai - ce mare-s
și la ce-mi trebuie, oricum? la ce contează? la ce bun?
să pășesc în toată gloria, gloria mașina de treerat, mi se zice în aparat, cu sacii mei cu grâne, cu nasul rece pe sus, cu roadele, privirile admirative verzi coborând de pe zvelte și ferme rotunjimi către pulpa elastică subțire cu regret
cu invidie

mă duc la mare mâine, iarăși, cu o brunetă subțirică, frumoasă, viitoare mireasă, cu un viitor mire, să-i privesc în bucuria și neștirea lor, eu în toată corpolența mea trecută și turtită și grea

undeva, departe, aștept să zac sub stele și să le număr pe cele căzătoare
să citesc
apa, somnul, trezitul în zori
aș putea să mă prăjesc iar, să mă fac și mai maro, să mă fac neagră, cumva, să rămân albă, în continuare, doar pe sâni și burtă și fund
să-mi îndur iar, cu greu, trei zile, patru zile, cinci zile, pielea îndurerată, să o amorțesc doar cu sindolor

sunt arsă de soare și mă jupesc toată, cade pielea de pe mine pe scaunele de piele ale mașinii

am făcut azi 'fo cinci sute de poze în pod
să-mi amintesc să respir
să mă arunc în imagini cu oameni, să uit de mine

să văd, să visez
să stau în neștire pe plajă să ascult valurile

e foarte târziu iar

vineri, 12 august 2016

3 vieți pe zi

ar trebui să mă culc

citesc interviuri, le-am reluat, le țineam de doi ani într-un folder în laptop, le-am abandonat la scurt timp după ce le-am primit, în vremea când nu mă puteam concentra aproape deloc la orice aveam de făcut -
le-am reluat la începutul verii ăsteia abia, le-am lăsat baltă o vreme pentru că mi s-au părut grele, grele, așa de greu de digerat și apăsătoare
scurte sau ceva mai lungi - dar apăsătoare
citesc vieți, pe scurt
pentru că trebuie să le citesc până în octombrie mi-am făcut normă azi - un minim de 3 vieți citite pe zi
profesorul meu spune să le aleg pe cele mai interesante de cele mai puțin interesante - apoi să le re-clasific după un criteriu sau altul pe cele mai interesante, îl găsesc eu
asta trebuie să fac înainte de toate - să le despart pe cele interesante de cele mai puțin interesante și de cele deloc inteteresante 
înțeleg ce mi se cere și de ce - măcar într-o mare măsură înțeleg - însă mă indignează și mă pune în mare dificultate, cumva, lucrul ăsta
mi se pare cumva o formă de dispreț față de oameni, un dispreț pe care trebuie să mi-l cultiv, o etichetă de micime aplicată ce face cumva, ciudat, viețile citite și mai apăsătoare, și mai împovărătoare

asta-i tot?
și cum pot fi viețile, privite în urmă, unice și totuși urmând tipare, pline de bucuriii dar și de greutăți, cum spun unele bătrâne înregistrate de reportofoane sau de telefoane poate, cum spun cuvintele lor transcrise de studenți și studente, vieți cu atâtea și atâtea, ani și oameni și răni și amintiri, corpuri și suflete și nunți, copii, bătăi, muncă, războaie, fabrici, ceapeuri, case ridicate, boli și moarte și așteptare si atâtea altele, atât de mici și așa de ușor scufundate în uitare, în nimic, în neinteresant? 

joi, 11 august 2016

O spaimă

Am o spaimă că mi-e și o să-mi fie viața interioară tot mai săracă, mai seacă. Sau că nu mă pot apropia de ea, că n-o pot trăi. Că sufăr de un nou tip de oboseală, un soi perfid, un soi și mai morbid, ascuns în pojghițe și poleială de confort și liniște, în straturi de tăcere, în ore de muncă și în lâncezeală, langoare, toropeală, sub ochii închiși și o pustie întunecată, o oboseală acoperind și îndepărtând un cine știe ce, de care mi se mai face dor, mi se mai face teamă.
O oboseală înfrântă, înfrângere.
Mi-e teamă de așa o oboseală. Mi-e teamă de prea multe.

Dar toate amorțite totuși, șterse, stingându-se. Îndepărtabile cumva. Nu prea trăiesc înăuntru, trăiesc șters afară. N-am minte prea multă dar nici rătăcită înăuntru nu prea mi-i. Nu știu, nu știu.

Poate asta-i normalitatea, în sfârșit. Sau un început al ei. Nu știu. Nu știu nimic.


Dar nu e așa rău, știi. Aș vrea să mă pot trezi de dimineață și să fac multe, cât mai multe, într-o zi. Nu reușesc dar e ceva, e ceva că încerc, e ceva că mi-aș dori.


Nu știu de ce tot văd o barcă îndepărtându-se de mal, e noapte și văd luna.
Poate că plutesc peste o baltă.
  

marți, 2 august 2016

Să scriu

Am ceva cuvinte. Să scriu ceva rapid deci.

Am călătorit destul de mult zilele astea și urmează să mai umblu ici și colo, încoace și încolo. Am cărat cu mine două carnete, unul pentru desene-mâzgâleli, unul pentru scris - și laptopul. Carnețele n-am folosit, laptopul prea puțin.
Camere foto pe film - nefolosite. Telefonul - folosit destul de mult, cea mai mare parte din imagini, însă, ținute doar pentru mine.

Mă poartă mașina și picioarele prin lume și stau și privesc și adorm și mă trezesc și mai vorbesc și visez să stau și să scriu, să stau și să creez ceva, orice, să stau undeva, preferbil doar eu cu mine. Îmi doresc să povestesc lucrurile văzute, îmi doresc să comunic lucrurile ce mi s-au mai năzărit, mă tot ajunge o dorință să stau și să mă ocup de asta. N-apuc, rămân fără energie, fără avânt, fără ceva, nu știu ce, când într-o zbatere, când într-o lâncezeală, când într-o stingere amară.

În Densuș, în Hunedoara, am descoperit o căsuță veche țărănească, transformată în interior. Ascunsă undeva într-un fund de grădină, lângă un foișor cu mese și dulapuri și cuptor, ea însăși plină de vechituri, care mai de care mai interesante - camere foto vechi, exponometru, aparat de mărit, aparate de radio, pickup-uri, discuri, fiare de călcat, ceramică, vase de sticlă, altele, nu mai țin minte. Cu paturi în podul deschis, bibliotecă ticsită cu cărți, ferestre mici, sobă cu lemne, bucătărie mică, baie. Și o prispă. Mi-a aprins visele, fanteziile. Aș vrea să pot să stau acolo, singură sau cu cineva, mai ales singură însă, să stau și să scriu mai ales. Nici nu știu ce. Ceva. Sau într-un loc similar. Să stau să scriu nopțile, să stau să scriu în zori, să fac plimbări lungi în timpul zilei. Să adulmec, să merg în picioarele goale. Să stau undeva să privesc oameni. Un deliciu rar pentru mine - să stau undeva să privesc oameni.

E ciudat și sunt ciudată - există o singurătate de care sufăr și-o singurătate după care tânjesc.

O să călătoresc și singură luna asta. Și poate și-n toamnă, mai mult și mai departe.

Poate-o să mai scriu zilele astea, poate mai mult. Poate.