Vreau să scriu și nu pot. Vreau, de ceva vreme, să scriu o poveste, una pentru copii și pentru adulți în același timp, una ce se tot ridică și conturează prin mine și dispare iar, așteptând să mă așez și să încep să o scriu ca să își prindă forma - nu reușesc însă să stau cu mine, să mă adâncesc în mine și să lucrez la ea. Nu-i vorba doar de povestea asta însă.
Poate tocmai pentru că încerc să stau la o suprafață, la un liman, mă părăsesc și imaginile și cuvintele. Imaginile le caut și le caut - nu mai vin singure. Le caut cheltuind timp mult, încercând să mă folosesc de ele pentru a-mi satisface nevoia compulsivă de a comunica ceva, ceva ce prinde contur cu efort, într-un fel ce să fie și meșteșugit și frumos și cu sens.
O viață la suprafață...
Să fiu activă într-o viață în care lucrul pentru care mă trezesc de dimineață (mai curând la prânz, de fapt) e nevoia de a lucra și de-a mă integra în lumea adulților ce câștigă bani. Simplu, atât.
Îmi place să stau și să prelucrez imagini sau să cos jucării din pânză și să ascult conferințe sau interviuri sau prelegeri sau muzică - îmi golesc mintea de cele mai multe din gândurile proprii și ascult, mai leg ceea ce ascult de ceva de prin mine, nu îmi permit însă să mă adâncesc în șiruri vaste și încâlcite de gânduri sau în marea emoțiilor proprii. E și asta o formă de a rămâne la suprafață.
Știu că am nevoie de lucrul ăsta și totuși. Deconectarea față de ce e în adâncurile mele stârnește niște bolborosiri întunecate, amenințătoare, prin mine. Pustiu și uscăciune și moarte sunt cuvintele ce-mi vin acum în minte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu