Scris

Nu știu ce să mai fac, nu am stare pentru nimic altceva afară de scris - iarăși. Am în minte imaginea unui canal dând pe dinafară, apă și mizerii de tot soiul.

Și iar scriu despre scris. Măcar nu e despre somn.

Am fost prin oraș să mă plimb o vreme și să văd diferitele instalații luminoase sau luminate de pe Calea Victoriei, nu m-a încântat mai nimic, am înghețat și m-am întors într-o stare nu cu mult mai bună decât cea în care mă scufundasem când am plecat. Așa că beau o bere și scriu. 

M-am moleşit.

M-am uitat ieri oleacă pe aici și mi-am dat seama, mi-am amintit, că scriu mult și destul de des. Mă uit la titlurile unor postări mai vechi și în suficiente cazuri nu îmi mai amintesc despre ce e vorba în ele, ce-am scris acolo. Trebuie să le recitesc. Sunt aşa de multe şi-atât de legate unui moment. Îl redescopăr recitindu-le. Aproape tot ce scriu e scris cu spontaneitate și editat minimal mai apoi, în unele cazuri - și ține de ce am trăit într-o zi sau o perioadă și de ce mi s-a năzărit pe moment. De multe ori, mai ales de ce mi s-a năzărit pe moment, pornind de la o emoție, dintr-o stare, una adâncită de muzică, sau de la un vag gând, uneori de la un cuvânt sau două. De la haos. Totul e mai mult spontan și e liber. De destul de multe ori sunt uimită că are totuși sens sau sunt suprinsă de sensuri. Ce diferență între scrisul de lucruri cu pretenții academice, migălos și storcător de minte, și scrisul aici sau oriunde, aici mai ales, între chinul de a pune totul în ordine și de a găsi cea mai bună formă de exprimare și scrisul-curgere și scrisul-revărsare din momentele mele de adâncire în mine și din preaplinul stărilor sau gândurilor mele...

În ultima vreme (sau poate întotdeauna) e atât de multă incoerență prin mine și tot mai puțină narațiune cu sens. Și-apoi o silă de constrângeri. Eu aș fi vrut să scriu proză. Maxim să pun niște poezie în proză. N-aș fi vrut să scriu lucruri cu pretenții și aspect de poezii și totuși o fac, mânată de o sete de eliberare și de libertate. Şi o sete de călătorii prin mine. Şi un belșug și o lăcomie de cuvinte şi încercări de meșteșugire. Mă bucur, mocnit, într-un soi de beție exuberantă totuși, de spații aruncate încolo și încoace cu nepăsare, mă bucur de puncte și virgule absente sau prezente și de lipsa de respect pentru diferite reguli, în genere, mă bucur de incoerență, mă bucur să pot să pierd controlul, să mă retrag și să las totul să se scurgă liber, neconstrâns, cu și fără sens. De undeva, le las să vină și vin. Uneori nu vin și le duc dorul. Las cuvintele să apară, să curgă, să plece. Să plece, mai ales. Mi se întâmplă des să îmi pierd cuvintele în conversații, în dialoguri - cuvintele îmi curg însă în vene și de-acolo, prin degete, oriunde, în scris, mai bine, mai rău, către un altul, un alter, singular, plural, real sau imaginar, ce nu e prezent, ce nu spune nimic acolo, atunci, poate niciunde și nicicând. 

Prea multe. Benefic și nociv.

Câte cineva - cred că e câte cineva, totuși - mai citește uneori o postare a mea numită "porcării ieftine". Poate câte cineva mai caută "porcării ieftine" pe google și ajunge la postarea mea. Ce dezamăgire trebuie să fie. Ce-mi amintesc despre noaptea cu pricina e, printre altele, că simțeam că îmi sunt scrierile și cuvintele și năzăririle porcării ieftine, multe - într-o inflație - și ieftine, lipsite de valoare. 

Sunt o parte din mine însă. Așa au ajuns, tot mai mult. Cine-aș mai fi fără cuvintele mele, fără porcăriile mele ieftine? Nu mai știu.

Cum aş putea să trăiesc, să nu mă prăbuşesc, să nu pier roasă în mine, fără să le exprim sau expun undeva, oriunde? Nu prea mai ştiu.
Caut, poate aflu, poate îmi amintesc.
Le las să fie, de foarte multe ori. 

Pic de somn, iarăși. Prea multă coerență azi. Control. 

În sfârșit, e foarte bine, o consolare, o să mă culc și-o să adorm repejor.

Iaca am ajuns și la somn.