sâmbătă, 30 aprilie 2016

Scriu

Azi mustesc de cuvinte. Aș tot scrie.

Nu aş fi crezut că o să revin la asta aşa repede. Zilele trecute, epuizată fizic şi cu nervii praf după ce am scris 50 și ceva de pagini de teză într-un timp foarte scurt, cu o ultimă zi în care nu am dormit și am lucrat aproape necontenit, până în ultima clipă, după niște zori în care am tremurat și mi s-au încleștat dinții, după un memorabil final de teză în zorii zilei de miercuri când am început să aud un cor bărbătesc inexistent, după zile și nopți cu anxietăți, după o moarte de om și ce-am trăit atunci, după multe-multe-multe întâmplate în timp și în mine, mi-a fost rău și rău și aș fi scris și nu aș fi scris, cu oroare de efort, de cuvinte, de comunicare în gol, către nimeni, cu un fel de bârâit emoțional și mental pe fundal ce nu mă lăsa să mă odihnesc deși mă clătinam de oboseală, mă durea capul, mă dureau oasele, mă dureau toate cele. Ce-aș fi scris? Că vreau să dorm, să dorm până nu mai știu de mine, să dorm până visez și visez, să dorm până ceva din mine rezolvă ceva, până mă limpezesc, până cresc, până găsesc adevărul, până mă refac, până mă prefac, până mă echilibrez, poate chiar până devin alta, până mă trezesc alt om, în altă viață, una nu știu care, una nu știu cum, alta, una mai bună, una amorțită, una plată, adecvată, funcțională...nu mai știu, nu mai zic. Nu am idee ce-mi trebuie. Să dorm și să dorm. Fragilitatea mea psihică, fragilitatea mea emoțională, fragilitatea fizică sunt mereu acutizate de oboseală, nesomn.
Am dormit și am început să îmi mai recapăt energia. Și cuvintele.
Cuvintele, mereu multe cuvinte.


Am aşa o fire, nu prea grozavă și urâtă în așa multe feluri, şi dacă nu exprim şi nu expun cumva ceva ce trăiesc prea intens și e prea mult pentru mine, păi cevaul ăla începe să mă roadă și să mă consume. Evacuarea cevaului din sânge, din mațe, din inimă, din creier, din suflet. Dejecțiile mele, cuvinte. Scrise. Multe, multe.
Scriu și scriu și fac așa spațiu și ordine și îmi place să îmi imaginez și să cred că cineva citește ce scriu - scriu însă și dacă știu că nu citește cineva și doar îmi imaginez probabil, scriu pentru mine, scriu dintr-o revărsare, scriu de preaplin, până rămâne un gol în mine, epuizare, liniște. Oarecum. Până rămân doar cu speranța că nu mai sunt doar eu singură cu mine. Scriu și dacă știu în dosul minții că cititorii îmi sunt doar imaginari, dacă știu că nu e niciun utilizator de Mac din State sau de oriunde care citește, nici vreunul cu Firefox de niciunde. Dacă ar fi, însă, îmi spun?
Unii ar ține un jurnal pentru ei, intim, atât. Eu nu mai pot, văd, fără niște exhibiționism și fără să sper că cineva citește ce scriu, fără să îmi imaginez asta, fără să îmi construiesc un balonaș în care lucrurile sunt așa cum mi-ar plăcea mie să fie. Am ajuns așa și nu mai știu cum să ies de aici - să nu mai scriu sau să scriu și totuși să accept realitatea. Să accept realitatea...ceva atât de dificil pentru mine. Și egotism și singurătate.

Și dacă mă aplec asupra altora tot nu pot să o fac fără exces - nimic nu e bine.

Am prieteni și alți oameni apropiați care muncesc și muncesc și muncesc mereu și nu dorm și se odihnesc puțin-puțin și o iau de la capăt și au energie totuși mereu cât să trăiască mai departe cum vor ei și pe cont propriu. Şi ies zilnic de sub pături să facă ceva în lume. Și au bani, nu ca mine. Bani, bani, bani, mai mulți, mai puțini, muncă, independență și energie. Admirabil. Oameni rezistenți, oameni întregi, oameni adaptați și capabili. Nu și eu.
Am gătat teza asta ce nu e mai deloc ce aș fi vrut eu să fie și mai am puțin până la susținerea publică, daca totul e în regulă cu ce-am produs - și o să vină momentul când n-o să mă mai întreb și nu o să se mai întrebe nimeni când naiba termin și ce naiba fac eu cu timpul meu de nu mai termin, ce naiba fac în genere, începutul unor vremuri noi, cu noi posibilități și cu noi așteptări din partea tuturor, noi măsuri în funcție de care să mă judec și judece.

De când m-am tuns mă fascinează, din motive încă destul de obscure, fața mea. Întâi n-am suportat-o, apoi a început să mă fascineze. Îmi tot fac poze, în diferite momente. Nu-mi pare că-s frumoasă sau ceva. Sau nu știu precis. M-am împăcat cu fața mea într-o măsură mai mare și cred că mă fascinează mai ales aspectul meu androgin, să-i zicem, aparența de băiețoi, protejând-o și ducând-o mai departe pe fetița fragilă și neputincioasă de sub pături.
Mai jos eu într-o noapte pe la trei jumate, când nu mai puteam să scriu. Să mă arăt și așa lumii.
De ce naiba s-ar uita cineva, de ce ar citi? Nu știu.




Ce ambiții mărețe mai am eu, ce speranțe de împlinire? Nimic adânc. Să lucrez și să fac bani. Într-un mod creativ, în mod ideal. Idealurile vieții mele curente, în care mi-aș înfige ghearele, unghiile mele roase, cu disperare.
Și să dorm. E prima dată după nu știu cât timp când simt că merit o vacanță - și în ea, așa scurtă cum e, îmi doresc să mă odihnesc, să dorm mult și bine, în neștire, cu vise.

Nici nu simt că e-aproape Paștele. Mai deloc. Nu anul ăsta.

Și-o să mai scriu, probabil.   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu