Nopțile mă culc. Atât.
Ar trebui să mă opresc acum - atât, sec.
Știrea zilei.
Gunoaie
Uite ce, zice el, trebuie să învârți un deget în buricul ființei mele, așa, ghiduș, apasă mai tare, haide, mai spune, trebuie să stingi luminile și să asculți, să îți apropii și strângi genele, trebuie să îți aduni cuvintele, să scormonești prin buzunare, să găsești fire de tutun rămase de la țigările tale imaginare, să le aduni pe o foiță, să o rulezi, să o aprinzi și să sorbi dând capul pe spate,
stinge lumina
hai, spune-o, în sfârșit
tiriști triști și solitari șofează cu lăutari, silfizi, urcați pe tirurile lor mari, cântând una mai săltăreață, la patru dimineață, iubita mea, bâzâie-n stație o armată de pureci
colega,
încă un stârv de câine la intrarea în Las Vegas, Moldova.
pâlpâie luminile, albe, roșii, vâjâie.
Vocea ei gravă, mintea goală, moale, zice că o dor oasele.
Mi-am netezit mustățile, mi-am legat șireturile, am tulit-o energic, tare.
Țin cu degetele nasturii cămășii cu pătrățele, îmi freamătă nările, închid ochii.
Zburdă pe aici tot felul de oameni, bucățele.
Lasă capul pe spate și scrie, scrie, scrie, ca atunci când mergi pe stradă cu preaplinul de emoție
ascultă
noi suntem prieteni, știi -
avea șaișpe ani, douășunu, nu știu, îi numărai coastele, așa, inima pe sub ele, firele de păr, degetele înfipte în moliciuni cu unghiile - toată lumea o știe, toată lumea, e o celebritate. Mânuindu-și corpul cu dibăcie, frumusețe și libertate.
La început e mai greu, așa zice el, așa sunt toate începuturile.
Doar că eu nu știu nimic și toate începuturile devin istorii - și-apoi, și-apoi.
Domnișoară, o țigară?
O matrioșcă ordinară, plată, ochi plecați, pășind pe stradă.
Marile liniști, adunate în urechi, murdare, grele, topoare trosnind în lemne, departe de mine.
Lasă-te, lasă-te, condusă, moale, pasul ușor printre gunoaie, printre surcele, printre rămășițele toate, scrie, scrie, scrie, ca să cazi cu liniște prin pat, pe răcoare
prin vise
unde-s?
iată, călătorul singuratec, încâlcit la uși închise, ce-i aici?, uși cu vizoare, mergi mai departe pe coridoare, prin întuneric
tu, ție ți-a crescut o căciulă cu dungi peste plete și un ochi machiat cu creionul negru dintr-o fotografie și pleci în blugi albaștri
totul e o plimbare vorbind de una singură -
mă clatin
cuvinte slabe, haotice, nimic, o prostie
incoerență, nonsens, așa de multă
ca mine
recunoaște
nopțile și nu numai.
Ar trebui să mă opresc acum - atât, sec.
Știrea zilei.
Gunoaie
Uite ce, zice el, trebuie să învârți un deget în buricul ființei mele, așa, ghiduș, apasă mai tare, haide, mai spune, trebuie să stingi luminile și să asculți, să îți apropii și strângi genele, trebuie să îți aduni cuvintele, să scormonești prin buzunare, să găsești fire de tutun rămase de la țigările tale imaginare, să le aduni pe o foiță, să o rulezi, să o aprinzi și să sorbi dând capul pe spate,
stinge lumina
hai, spune-o, în sfârșit
tiriști triști și solitari șofează cu lăutari, silfizi, urcați pe tirurile lor mari, cântând una mai săltăreață, la patru dimineață, iubita mea, bâzâie-n stație o armată de pureci
colega,
încă un stârv de câine la intrarea în Las Vegas, Moldova.
pâlpâie luminile, albe, roșii, vâjâie.
Vocea ei gravă, mintea goală, moale, zice că o dor oasele.
Mi-am netezit mustățile, mi-am legat șireturile, am tulit-o energic, tare.
Țin cu degetele nasturii cămășii cu pătrățele, îmi freamătă nările, închid ochii.
Zburdă pe aici tot felul de oameni, bucățele.
Lasă capul pe spate și scrie, scrie, scrie, ca atunci când mergi pe stradă cu preaplinul de emoție
ascultă
noi suntem prieteni, știi -
avea șaișpe ani, douășunu, nu știu, îi numărai coastele, așa, inima pe sub ele, firele de păr, degetele înfipte în moliciuni cu unghiile - toată lumea o știe, toată lumea, e o celebritate. Mânuindu-și corpul cu dibăcie, frumusețe și libertate.
La început e mai greu, așa zice el, așa sunt toate începuturile.
Doar că eu nu știu nimic și toate începuturile devin istorii - și-apoi, și-apoi.
Domnișoară, o țigară?
O matrioșcă ordinară, plată, ochi plecați, pășind pe stradă.
Marile liniști, adunate în urechi, murdare, grele, topoare trosnind în lemne, departe de mine.
Lasă-te, lasă-te, condusă, moale, pasul ușor printre gunoaie, printre surcele, printre rămășițele toate, scrie, scrie, scrie, ca să cazi cu liniște prin pat, pe răcoare
prin vise
unde-s?
iată, călătorul singuratec, încâlcit la uși închise, ce-i aici?, uși cu vizoare, mergi mai departe pe coridoare, prin întuneric
tu, ție ți-a crescut o căciulă cu dungi peste plete și un ochi machiat cu creionul negru dintr-o fotografie și pleci în blugi albaștri
totul e o plimbare vorbind de una singură -
mă clatin
cuvinte slabe, haotice, nimic, o prostie
incoerență, nonsens, așa de multă
ca mine
recunoaște
nopțile și nu numai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu