Îmi tot vine să scriu despre cum sunt dornică să scriu ceva, ceva mai mult, iar și iar, și totuși nu reușesc. Scrisul ăsta, așa aiurea cum e sau o fi, a devenit o parte importantă din mine.
Și mă tem, mă tem să nu pierd bucata asta din mine. Utilă și inutilă.
Totul se duce, mi-aud mintea zicând, încet, la vale.
Nopțile stau aici în fotoliu. Unori, mai rar, în pat. Sper să scriu, vreau să scriu. Mă scurg încet. Mi se închid ochii și îmi cade capul în piept sau într-o parte. Nu văd mai nimic, nu pot să duc ce simt, dacă simt. Mă refugiez undeva, nici nu știu unde. Poate ăsta e lucrul ce se cheamă autocontrol - util și totuși hâd. Nu mi se năzar lucruri. Nu pot să trăiesc și nu pot să visez și să scriu. Ce să exprim, cu ce rost?
De ce-ar citi cineva ce scriu, mă întreb? Nu știu.
Caut să exprim, să expun, să arăt - și în același timp să ascund, să tăinuiesc.
Meșteșugul cuvintelor - ceva ce-aș vrea să cunosc, să stăpânesc, să dezvolt.
O să treacă, sper. E util, măcar pentru o vreme, îmi spun. Nu te mai plânge.
Autocontrol. Cuvântul ăsta îmi stârnește o imagine, în sfârșit, nu știu de ce însă și cât de potrivită - un om ce iese din apartament și din bloc înfășurat, adăpostit în pardesiu, și e palid și-afară e cenușiu. Se urcă în autobuz și are un soi de nod în gât și privește în jur. Încă o zi. Tăcere.
Nu știu, nu mai știu nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu