Metafizica tuburilor

Mi-e mintea alertă încă.

Stăteam azi într-o stație de autobuz. Mi-au căzut ochii pe ceva pe stradă, aproape de trotuar. O râmă mare, groasă, uriașă, o uriașă a râmelor, un tub din carne translucid în interiorul căruia se afla, mai mult negru, sânge, o râmă cu un capăt scufundat într-o baltă. O râmă uriașă moartă, poate sinucigașă, într-o baltă, m-am gândit, privind-o fascinată. Un organism eșuat, finalul, un tub din carne, înglobând și înglobând, procesând, procesând, filtrând, un tub atins de tot ce trece prin sine, transformând și transformându-se, devenind, până când, obosit, cade sfârșit într-o baltă, patetic și magnific, o scenă tragică, abandonul, înfrângerea, dezintegrarea, o râmă umflată într-o baltă. M-am apropiat. M-am aplecat, m-am uitat mai bine la râma metaforă. Am făcut câțiva pași în jurul ei, plecată în fața râmei metafore. A început să semene a pai plin cu un lichid, poate ciocolată, poate suc. O râmă, un pai, un tub într-o baltă. Un capăt strivit, un capăt sub apă. O femeie șatenă ciudată cu o geacă albă, aplecată într-o stație de autobuz, examinând o pseudo-râmă într-o baltă.

A venit autobuzul și-am plecat, am reușit să citesc, savurându-le, câteva pagini dintr-un roman al lui Ismail Kadare.