Maria a zis că o cheamă. O fată înaltă. M-a chemat sus la ea, să stăm de vorbă. Să îmi arate ceva. Acum umbla prin sufrageria ei spațioasă și căuta un disc, zâmbind și vorbindu-mi despre tatăl ei și un film cu mafioți, o perdea flutura bătută de vânt și soarele îi lumina părul înfoiat și fin și brațele și picioarele goale, cu pielea lor albă și aproape translucidă - în timp ce eu o priveam năuc.
- Maria, i-am zis, întrerupând-o, corpul meu se tot umflă și se destramă și eu nu înțeleg nimic.
S-a oprit. Era ghemuită în fața unei măsuțe, căuta discul pe sub ziare, a întors fața uimită spre mine, apoi a zâmbit. Am urmărit liniile rotunjite ale pleoapelor ei, pleoapele ei rotunjite și lăsate puțin, bucuria simplă pe care o exprimau și un soi de promisiune abia deslușită, moale și mângâietoare. Mi-a arătat și toți dinții ei mari și a tăcut. M-am mai uitat la ea câteva clipe și i-am spus:
- Trebuie să fii o fată bună, Maria. A schițat iar un zâmbet dar nu s-a mai uitat la mine. Trebuie să fii - și eu spun adevărul. Am citit cândva, știi, un roman, un albanez vine de pe tărâmul celălalt, zboară iar și iar la Paris, e un albanez mort, vezi bine, pentru că așa e lumea lui, de dincolo, închisă într-un sicriu. Și nu știu ce mi-a venit azi, dar vezi, cam așa sunt și eu aici, un mort în vizită în lumea viilor. Asta-i povestea, albanezul trebuie să o aducă pe Doruntina, soru-sa. Incest. Și la urmă se ridică la cer și învie. Un roman grozav. Știi cum ești tu, Maria? Ești ca o fată întâlnită într-o noapte, stătea singură afară la o masă într-o rochie de vară roz, o fată rotunjoară - însă tu ești așa de slabă. Marie, de pe tărâmul celalalt.
- Cum ai zis că te cheamă?
- Mihai.
- Mihai, cred că nu te înțeleg. O să aprind și un bețisor parfumat, a zis ea mai departe, în vreme ce scormonea într-o servantă făcută dintr-o imitație de lemn de cireș.
A continuat să îmi spună despre vânzătorul de la care a cumpărat discul în vreme ce eu îmi frecam disperat obrazul stâng cu palma. Când a terminat cu prima secțiune a servantei a găsit rapid un bețișor și l-a aprins cu un chibrit ce-a sfârâit și-a umplut camera de miros de fum. S-a apucat să caute mai departe.
Totul e ușurel, m-am gândit, pe aici. Pariez ca papucii ei de casă sunt foarte pufoși pe interior și că doarme în haine foarte fine, mătăsuri ce se impregnează cu sudoarea ei pe sub o plapumă de puf.
- Cum ziceam, Maria, și eu tot de pe acolo vin și n-am stare. N-am loc. Umblu pe aici. Îmi place să hrănesc pescărușii, le arunc bucățele de pâine deasupra Dâmboviței și ei le prind. Și-apoi, nopțile, stau într-un colț și vă privesc. Oamenii, îmi spune un amic, sunt niște animale, niște animale, domnule, fiare. Bestie, îi zic, și râd - eu cred că sunt niște flori bizare, înalte. Așa, ca tine. Și tipul ăsta, nu amicul meu, personajul, vine din mormânt și o află pe Doruntina interzisă lui - incest. Însă - oh, vezi, nu are sens să îți povestesc. Nu e așa cartea. Nu mă pricep. Eu mă umflu și mă descompun, încet, încet. Dar nu sunt ca el, nu sunt. Mortul, cadavrul, purtat după mine, atât. Sau el pe mine. Eu. Altul. Nu e nimic de priceput, nu pricep nici eu. Am îmbătrânit și mă doare capul, Maria. Și azi stăteam așa și mi-am amintit și mi-am zis, sunt un străin, sunt și eu, ca el. Un străin pe aici și mortul, cadavrul - și cam atât - și nopțile stau și privesc. Ziua la fel, de fapt, deși nu văd mai nimic de obicei, ca toată lumea. Stau și umblu și mă târăsc.
Se așezase pe podea cu discul în brațe, privindu-mă și ascultându-mă de la un timp - și atât. O fată cu breton și ochi verzi, mirați. Mari, larg deschiși.
- Ți se văd călcâiele, Maria.
- Mi se văd.
Mă așteptam să se teamă de mine dar stătea acolo, turcește, și-afară au început să se audă sirene.
- I-auzi, vin după mine.
A râs. Cu dinții ei mari, cu strungăreață.
- Uite discul, ăsta e.
În sfârșit.
- Vrei să-l ascultăm?
- Nu știu.
S-a ridicat și s-a dus să se uite pe fereastră. I-am văzut brațele pline de semne mici, arătau ca un fel de pistrui, mi-am dat seama că sunt semne de răni însă, pori plini smulși cu unghiile. Le cunoșteam. M-am ridicat și eu anevoie de pe fotoliu. I-am atins cu un deget un braț.
- De ce faci asta, am întrebat?
- Noaptea înainte să mă culc și dimineața când mă trezesc îmi vine să-mi sfâșii și-mi sfâșii pielea cu unghiile și asta mă detensionează un pic. E urâtă, mi-a zis, și a înghițit puțin în sec. E cam prea cald azi, a mai zis.
- Mie îmi plac atât de mult corpurile. Și de tine...n-aș fi zis, n-aș fi crezut...
N-am putut să mai adaug nimic însă.
- Asta e, nu-i nimic.
- Maria, eu trebuie să plec.
- Așa de devreme? Așa brusc?
Și-a adunat și strâns buzele, serioasă, aproape tristă chiar.
- Mă grăbesc.
Mi-am ridicat sacoșa de lângă fotoliu.
- Nu vrei tu discul totuși?
- Ba da, cât îți datorez?
A băgat mâinile în buzunarele pantalonilor scurți, a închis ochii puțin și a dat din cap.
- Nimic, bineînțeles.
- Ți-am spus eu că ești o fată bună, Maria.
Mi-a mai zis câte ceva despre autorul ei preferat, parcă. Eram însă deja departe, adâncit. Am deschis ușa metalică zgomotos.
- Eu umblu pe sub apă și peste câmpii călare și pe sub pământ, i-am mai zis, eu și el, eu și cadavrul, crede-mă că nu înțeleg nici eu nimic și sunt așa de obosit și mă doare capul și s-au încâlcit toate dar îți mulțumesc.
Nu am mai auzit-o spunând nimic. Înapoi nu am putut să mai privesc.
Și am plecat, scările ar fi vrut să se prăvălească sub mine și eu, ținându-mă de balustradă, m-am rugat de ele, vă rog, cruțați-mă încă un pic!, am ajuns împleticindu-mă în curtea blocului și aerul mirosea grozav a flori de tei și a umezeală din subsol. Mihai, mi-am zis, florile de tei cu semne pe piele și cadavrul tău, târându-te pe aici, întinde-l pe o bancă, pune-ți mâinile pe piept, ține ochii închiși.
- Maria, i-am zis, întrerupând-o, corpul meu se tot umflă și se destramă și eu nu înțeleg nimic.
S-a oprit. Era ghemuită în fața unei măsuțe, căuta discul pe sub ziare, a întors fața uimită spre mine, apoi a zâmbit. Am urmărit liniile rotunjite ale pleoapelor ei, pleoapele ei rotunjite și lăsate puțin, bucuria simplă pe care o exprimau și un soi de promisiune abia deslușită, moale și mângâietoare. Mi-a arătat și toți dinții ei mari și a tăcut. M-am mai uitat la ea câteva clipe și i-am spus:
- Trebuie să fii o fată bună, Maria. A schițat iar un zâmbet dar nu s-a mai uitat la mine. Trebuie să fii - și eu spun adevărul. Am citit cândva, știi, un roman, un albanez vine de pe tărâmul celălalt, zboară iar și iar la Paris, e un albanez mort, vezi bine, pentru că așa e lumea lui, de dincolo, închisă într-un sicriu. Și nu știu ce mi-a venit azi, dar vezi, cam așa sunt și eu aici, un mort în vizită în lumea viilor. Asta-i povestea, albanezul trebuie să o aducă pe Doruntina, soru-sa. Incest. Și la urmă se ridică la cer și învie. Un roman grozav. Știi cum ești tu, Maria? Ești ca o fată întâlnită într-o noapte, stătea singură afară la o masă într-o rochie de vară roz, o fată rotunjoară - însă tu ești așa de slabă. Marie, de pe tărâmul celalalt.
- Cum ai zis că te cheamă?
- Mihai.
- Mihai, cred că nu te înțeleg. O să aprind și un bețisor parfumat, a zis ea mai departe, în vreme ce scormonea într-o servantă făcută dintr-o imitație de lemn de cireș.
A continuat să îmi spună despre vânzătorul de la care a cumpărat discul în vreme ce eu îmi frecam disperat obrazul stâng cu palma. Când a terminat cu prima secțiune a servantei a găsit rapid un bețișor și l-a aprins cu un chibrit ce-a sfârâit și-a umplut camera de miros de fum. S-a apucat să caute mai departe.
Totul e ușurel, m-am gândit, pe aici. Pariez ca papucii ei de casă sunt foarte pufoși pe interior și că doarme în haine foarte fine, mătăsuri ce se impregnează cu sudoarea ei pe sub o plapumă de puf.
- Cum ziceam, Maria, și eu tot de pe acolo vin și n-am stare. N-am loc. Umblu pe aici. Îmi place să hrănesc pescărușii, le arunc bucățele de pâine deasupra Dâmboviței și ei le prind. Și-apoi, nopțile, stau într-un colț și vă privesc. Oamenii, îmi spune un amic, sunt niște animale, niște animale, domnule, fiare. Bestie, îi zic, și râd - eu cred că sunt niște flori bizare, înalte. Așa, ca tine. Și tipul ăsta, nu amicul meu, personajul, vine din mormânt și o află pe Doruntina interzisă lui - incest. Însă - oh, vezi, nu are sens să îți povestesc. Nu e așa cartea. Nu mă pricep. Eu mă umflu și mă descompun, încet, încet. Dar nu sunt ca el, nu sunt. Mortul, cadavrul, purtat după mine, atât. Sau el pe mine. Eu. Altul. Nu e nimic de priceput, nu pricep nici eu. Am îmbătrânit și mă doare capul, Maria. Și azi stăteam așa și mi-am amintit și mi-am zis, sunt un străin, sunt și eu, ca el. Un străin pe aici și mortul, cadavrul - și cam atât - și nopțile stau și privesc. Ziua la fel, de fapt, deși nu văd mai nimic de obicei, ca toată lumea. Stau și umblu și mă târăsc.
Se așezase pe podea cu discul în brațe, privindu-mă și ascultându-mă de la un timp - și atât. O fată cu breton și ochi verzi, mirați. Mari, larg deschiși.
- Ți se văd călcâiele, Maria.
- Mi se văd.
Mă așteptam să se teamă de mine dar stătea acolo, turcește, și-afară au început să se audă sirene.
- I-auzi, vin după mine.
A râs. Cu dinții ei mari, cu strungăreață.
- Uite discul, ăsta e.
În sfârșit.
- Vrei să-l ascultăm?
- Nu știu.
S-a ridicat și s-a dus să se uite pe fereastră. I-am văzut brațele pline de semne mici, arătau ca un fel de pistrui, mi-am dat seama că sunt semne de răni însă, pori plini smulși cu unghiile. Le cunoșteam. M-am ridicat și eu anevoie de pe fotoliu. I-am atins cu un deget un braț.
- De ce faci asta, am întrebat?
- Noaptea înainte să mă culc și dimineața când mă trezesc îmi vine să-mi sfâșii și-mi sfâșii pielea cu unghiile și asta mă detensionează un pic. E urâtă, mi-a zis, și a înghițit puțin în sec. E cam prea cald azi, a mai zis.
- Mie îmi plac atât de mult corpurile. Și de tine...n-aș fi zis, n-aș fi crezut...
N-am putut să mai adaug nimic însă.
- Asta e, nu-i nimic.
- Maria, eu trebuie să plec.
- Așa de devreme? Așa brusc?
Și-a adunat și strâns buzele, serioasă, aproape tristă chiar.
- Mă grăbesc.
Mi-am ridicat sacoșa de lângă fotoliu.
- Nu vrei tu discul totuși?
- Ba da, cât îți datorez?
A băgat mâinile în buzunarele pantalonilor scurți, a închis ochii puțin și a dat din cap.
- Nimic, bineînțeles.
- Ți-am spus eu că ești o fată bună, Maria.
Mi-a mai zis câte ceva despre autorul ei preferat, parcă. Eram însă deja departe, adâncit. Am deschis ușa metalică zgomotos.
- Eu umblu pe sub apă și peste câmpii călare și pe sub pământ, i-am mai zis, eu și el, eu și cadavrul, crede-mă că nu înțeleg nici eu nimic și sunt așa de obosit și mă doare capul și s-au încâlcit toate dar îți mulțumesc.
Nu am mai auzit-o spunând nimic. Înapoi nu am putut să mai privesc.
Și am plecat, scările ar fi vrut să se prăvălească sub mine și eu, ținându-mă de balustradă, m-am rugat de ele, vă rog, cruțați-mă încă un pic!, am ajuns împleticindu-mă în curtea blocului și aerul mirosea grozav a flori de tei și a umezeală din subsol. Mihai, mi-am zis, florile de tei cu semne pe piele și cadavrul tău, târându-te pe aici, întinde-l pe o bancă, pune-ți mâinile pe piept, ține ochii închiși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu