luni, 29 februarie 2016

Un filosof versat

Mi-e somn în flaneaua roz pufoasă și mă dor ochii. Ora unu fix și trece o mașină cu sirenă pe stradă.
Unu și unu.
Îmi imaginez un șurub rotindu-se din tâmplă spre orbita ochiului drept, lichide țâșnind, eliberate, toată presiunea mai jos, în sfârșit

În sfârșit, domnule Carada, fata era urâtă și pace, pe dinăuntru, pe dinafară, pe toate părțile, se holba, așa, la mine, zice că a fost cândva frumosă, când era mică, asta înainte să i se întâmple viața, așa a zis.
Domnule Marin,
Domnule Anghel,
poftiți invitația, pocită, ce-i drept
bucură-te
viața e o adunătură de sarmale, le desfaci varza și o înghiți scârbit și-ți stă în gât și-apoi mănânci ce mai rămâne, cu sau fără plăcere
eu sunt un filosof versat
bolborosesc, bolborosesc și bag capul în piept - eu nu sunt vreun carnivor, madam, nu sunt, sunt un biet apostat, filfizonii mă admiră, eu însumi, când mă uit mai bine, mă aplaud
eu însumi în oglindă
sunt o femeie urâtă, harababură
o gură mare și roșie rozând unghii din carne
putredă
titirezul cu luminițe
spionul american
în fond atâta făcea, știi, stătea pe jos pe coridor, pe coridoare, privind, o, oare m-a văzut azi?
oare s-a uitat la mine?
chimie-fizică
domnișoara e o epavă bizară în devenire
să revin, o partidă, cu spume, freacă-ți pielea aia cu spume,
mai vârtos decât,
în fond sunt un om norocos, în fond asta sunt, în jurul meu nu roiesc muște, nu tocmai,
hai spune, ți-au plăcut
papanașii?
cu afine și smântână
înfundă-te
în fond totul e o întâmplare, o cursă, mușcă-ți degetele și mergi mai departe
niciunde.  

sâmbătă, 27 februarie 2016

Lembit Kuzin

Ședeam azi pe o bancă, așteptând. Minute, zeci de minute, o oră. Puțin mai în față, într-un cotlon de bloc, o volbură, vie, rotindu-se și rotindu-se, mai mică, mai mare, schimbându-și forma. Prinse în ea, frunze mișcându-se iute, semănând cu niște aripi mici de păsări. Mi-a fost puțin spaimă de ea. Dacă erau iele acolo? Mi se părea posibil totuși. Am stat și am tot privit-o. 
Am gândit tot felul de gânduri - și altele.
Am citit. Serghei Dovlatov, savuros. Însoțit de muzică, ca o salată și o chiftea împreună cu o vodcă și cu Grișa Kuzin în "Cosmos". 
M-am legănat în ritmul muzicii.
Am privit oameni. Oameni m-au privit pe mine, cu glugă neagră pe cap și pantaloni turcoaz, stând turcește sau cam răscrăcănată pe bancă, alături de geantă, geacă, telefon și carte. O țin minte doar pe o duduie sau o doamnă cu rotunjimi admirate în mișcare, purtând o rochie întunecată, ușurică și înflorată, vopsită blondă, apoi ciorapi negri și botine, salutând pe o alta pupând-o pe obraz. Și un domnișor căruia îi pot revedea doar o ureche și poate nasul, părul întunecat tuns scurt, mersul puțin târât, puțin împiedicat, adus de spate, chinuit, o geacă maro de pânză poate, un trup căznit de lucruri neștiute. 
  
*

M-am uitat la buzele ei umflate și pleoapele mov. Tocurile cui de cinșpe centimetri și fundul mare înghesuit în blugii ultraslimfit. Pășea de colo-colo. M-am întrebat - oare o bate? Oare cine îi vopsește părul?
A venit și la mine să mă întrebe. Mă uitam la buzele ei cum se mișcă, mari și roz.
- Fato, i-am zis, teribil, carnea ta e gunoi, iubirea ta o artă. 
Se apropiase de fața mea atât de mult încât mă temeam că o să-mi miroasă respirația neplăcută. Carii, șaormă, alcool și tutun. Mi-a zâmbit și mi-a suflat niște fum peste buze și nări, s-a întors și s-a cărat de-acolo, puțin mai departe, cu pași încrucișați emfatic, bălăngănindu-se puțin.  

marți, 23 februarie 2016

Bucolică

Unu, doi, unu, doi, dârdâie dinții în noi, clănțăne, clănțăne, Dimitrie dăngăne, oasele-s frânte, se bălăngăne clopote.
Zboară ciorile, cârduri-cârduri peste miriște, vin ploile.

Remorca zguduită abia se mai târâie, după ea pășește un câine.


marți, 16 februarie 2016

Ungher

Somn.
Un spațiu vast, mare, întunecat, în care orice e posibil.
Înăuntru regizorul spune: ați întârziat.
Asta e povestea, aici am rămas, o pădure şi trunchiuri albe.
Spune-mi, cine mai sunt, cine mai suntem?
Paşi ce se pierd. Umbre.
Umblu şi umblu şi nu găsesc.
Smulge-ți pielea de pe obraji cu unghiile, ghemuieşte-te printre frunze.

luni, 15 februarie 2016

Maria și cadavrul

Maria a zis că o cheamă. O fată înaltă. M-a chemat sus la ea, să stăm de vorbă. Să îmi arate ceva. Acum umbla prin sufrageria ei spațioasă și căuta un disc, zâmbind și vorbindu-mi despre tatăl ei și un film cu mafioți, o perdea flutura bătută de vânt și soarele îi lumina părul înfoiat și fin și brațele și picioarele goale, cu pielea lor albă și aproape translucidă - în timp ce eu o priveam năuc.
- Maria, i-am zis, întrerupând-o, corpul meu se tot umflă și se destramă și eu nu înțeleg nimic.
S-a oprit. Era ghemuită în fața unei măsuțe, căuta discul pe sub ziare, a întors fața uimită spre mine, apoi a zâmbit. Am urmărit liniile rotunjite ale pleoapelor ei, pleoapele ei rotunjite și lăsate puțin, bucuria simplă pe care o exprimau și un soi de promisiune abia deslușită, moale și mângâietoare. Mi-a arătat și toți dinții ei mari și a tăcut. M-am mai uitat la ea câteva clipe și i-am spus:
- Trebuie să fii o fată bună, Maria. A schițat iar un zâmbet dar nu s-a mai uitat la mine. Trebuie să fii - și eu spun adevărul. Am citit cândva, știi, un roman, un albanez vine de pe tărâmul celălalt, zboară iar și iar la Paris, e un albanez mort, vezi bine, pentru că așa e lumea lui, de dincolo, închisă într-un sicriu. Și nu știu ce mi-a venit azi, dar vezi, cam așa sunt și eu aici, un mort în vizită în lumea viilor. Asta-i povestea, albanezul trebuie să o aducă pe Doruntina, soru-sa. Incest. Și la urmă se ridică la cer și învie. Un roman grozav. Știi cum ești tu, Maria? Ești ca o fată întâlnită într-o noapte, stătea singură afară la o masă într-o rochie de vară roz, o fată rotunjoară - însă tu ești așa de slabă. Marie, de pe tărâmul celalalt.
- Cum ai zis că te cheamă?
- Mihai.
- Mihai, cred că nu te înțeleg. O să aprind și un bețisor parfumat, a zis ea mai departe, în vreme ce scormonea într-o servantă făcută dintr-o imitație de lemn de cireș.
A continuat să îmi spună despre vânzătorul de la care a cumpărat discul în vreme ce eu îmi frecam disperat obrazul stâng cu palma. Când a terminat cu prima secțiune a servantei a găsit rapid un bețișor și l-a aprins cu un chibrit ce-a sfârâit și-a umplut camera de miros de fum. S-a apucat să caute mai departe.
Totul e ușurel, m-am gândit, pe aici. Pariez ca papucii ei de casă sunt foarte pufoși pe interior și că doarme în haine foarte fine, mătăsuri ce se impregnează cu sudoarea ei pe sub o plapumă de puf.
- Cum ziceam, Maria, și eu tot de pe acolo vin și n-am stare. N-am loc. Umblu pe aici. Îmi place să hrănesc pescărușii, le arunc bucățele de pâine deasupra Dâmboviței și ei le prind. Și-apoi, nopțile, stau într-un colț și vă privesc. Oamenii, îmi spune un amic, sunt niște animale, niște animale, domnule, fiare. Bestie, îi zic, și râd - eu cred că sunt niște flori bizare, înalte. Așa, ca tine. Și tipul ăsta, nu amicul meu, personajul, vine din mormânt și o află pe Doruntina interzisă lui - incest. Însă - oh, vezi, nu are sens să îți povestesc. Nu e așa cartea. Nu mă pricep. Eu mă umflu și mă descompun, încet, încet. Dar nu sunt ca el, nu sunt. Mortul, cadavrul, purtat după mine, atât. Sau el pe mine. Eu. Altul. Nu e nimic de priceput, nu pricep nici eu. Am îmbătrânit și mă doare capul, Maria. Și azi stăteam așa și mi-am amintit și mi-am zis, sunt un străin, sunt și eu, ca el. Un străin pe aici și mortul, cadavrul - și cam atât - și nopțile stau și privesc. Ziua la fel, de fapt, deși nu văd mai nimic de obicei, ca toată lumea. Stau și umblu și mă târăsc.  
Se așezase pe podea cu discul în brațe, privindu-mă și ascultându-mă de la un timp - și atât. O fată cu breton și ochi verzi, mirați. Mari, larg deschiși.
- Ți se văd călcâiele, Maria.
- Mi se văd.
Mă așteptam să se teamă de mine dar stătea acolo, turcește, și-afară au început să se audă sirene.
- I-auzi, vin după mine.
A râs. Cu dinții ei mari, cu strungăreață.
- Uite discul, ăsta e.
În sfârșit.
- Vrei să-l ascultăm?
- Nu știu.
S-a ridicat și s-a dus să se uite pe fereastră. I-am văzut brațele pline de semne mici, arătau ca un fel de pistrui, mi-am dat seama că sunt semne de răni însă, pori plini smulși cu unghiile. Le cunoșteam. M-am ridicat și eu anevoie de pe fotoliu. I-am atins cu un deget un braț.
- De ce faci asta, am întrebat?
- Noaptea înainte să mă culc și dimineața când mă trezesc îmi vine să-mi sfâșii și-mi sfâșii pielea cu unghiile și asta mă detensionează un pic. E urâtă, mi-a zis, și a înghițit puțin în sec. E cam prea cald azi, a mai zis.
- Mie îmi plac atât de mult corpurile. Și de tine...n-aș fi zis, n-aș fi crezut...
N-am putut să mai adaug nimic însă.
- Asta e, nu-i nimic.
- Maria, eu trebuie să plec.
- Așa de devreme? Așa brusc?
Și-a adunat și strâns buzele, serioasă, aproape tristă chiar.
- Mă grăbesc.
Mi-am ridicat sacoșa de lângă fotoliu.
- Nu vrei tu discul totuși?
- Ba da, cât îți datorez?
A băgat mâinile în buzunarele pantalonilor scurți, a închis ochii puțin și a dat din cap.
- Nimic, bineînțeles.
- Ți-am spus eu că ești o fată bună, Maria.
Mi-a mai zis câte ceva despre autorul ei preferat, parcă. Eram însă deja departe, adâncit. Am deschis ușa metalică zgomotos.
- Eu umblu pe sub apă și peste câmpii călare și pe sub pământ, i-am mai zis, eu și el, eu și cadavrul, crede-mă că nu înțeleg nici eu nimic și sunt așa de obosit și mă doare capul și s-au încâlcit toate dar îți mulțumesc.
Nu am mai auzit-o spunând nimic. Înapoi nu am putut să mai privesc.
Și am plecat, scările ar fi vrut să se prăvălească sub mine și eu, ținându-mă de balustradă, m-am rugat de ele, vă rog, cruțați-mă încă un pic!, am ajuns împleticindu-mă în curtea blocului și aerul mirosea grozav a flori de tei și a umezeală din subsol. Mihai, mi-am zis, florile de tei cu semne pe piele și cadavrul tău, târându-te pe aici, întinde-l pe o bancă, pune-ți mâinile pe piept, ține ochii închiși.

duminică, 14 februarie 2016

O rochie cu nasturi

M-am balansat încet în rochia mea lungă și largă cu nasturi.

Sunt aici și cam atât. Pot să zâmbesc și să mă balansez, balansez, pot să mă rotesc și pot să zâmbesc.


Am întins mâinile în lateral puțin. 

Am părul ăsta lung și ondulat. Blond și moale. Îmi place muzica asta și oameni mă privesc. E ok. E o tipă într-un colț, stă pe un scaun și se holbează la mine de ceva vreme. E ok.
Am un prieten, un tip bine făcut, plin de mușchi, îmi spune "frumoaso". Și lui îi zâmbesc. 
Altul, unul brunet, tot așa. 
Aici, în spațiul ăsta, sunt eu și atât. Luminile sunt slabe dar poate să mă privească oricine, mă arăt. 
Toți oamenii ăștia, nu știu unde-i locul meu printre ei. Nu e. 
Toți oamenii ăștia. Și tipa aia. 
Nu pare prea fericită. 

Mi s-a făcut frig brusc. Mă balansez și mă rotesc însă mai departe. 

Sunt într-o barcă, plutesc pe un râu, iată stelele, priviți-mă, sunt aici și zâmbesc. 
Dimineața mă trezesc și mănânc ouă ochiuri cu pâine și unt. Cafeaua o beau fără zahăr și cu lapte. Colegii mei de apartament dorm la ora la care mă trezesc, dorm peste cearșafurile lor mototolite, pe sub pături. Le ies gambele și tălpile de sub pături. Pulpele, spatele, bucăți de oameni risipite în paturi, zărite prin uși întredeschise. 
Aerul e închis, deschid fereastra la bucătărie. 
Mă spăl pe dinți, mă îmbrac și plec.
Ies din bloc, traversez și prind tramvaiul. 

Îmi caut sticla, am lăsat-o undeva. Mi-e frig în ghetele astea. Beau cu poftă alte două înghițituri. 
Reîncep. 

Toți oamenii ăștia și eu printre ei. Nu-i mai văd aproape, ochii mei abia se mai opresc asupra lor. 
În barca mea, aici, nimic nu mă atinge. Sunt departe. 
Când merg pe jos mulți mă privesc. Cu părul prins și palton abia mă recunosc. 
Acum dansez. 
Acasă în baie mă privesc, mă privesc în oglindă.
Sunt aici, spun, aici - și-ating sticla oglinzii. 
Zâmbesc. 
Toți zeii nu sunt de acord cu mine. Și totuși sunt aici.
Nu mai am nimic de ascuns pe sub rochia mea cu nasturi. 
Toți oamenii ăștia nu mă mai preocupă. 
Sunt ca ei sau nu sunt? 
Sunt aici, mă balansez, mă rotesc.

Când o văd că mă privește în continuare, îi zâmbesc. 

De ce plângi? 




vineri, 12 februarie 2016

Lenocika şi Verocika

Lenocika şi Verocika, femei colosale, merg umăr în umăr pe trotuare. Lenocika şi Verocika poartă blănuri.
- O, Verociko, trupul ăsta mare! Mi-atârnă pe sub haine.
Lenocika închide ochii şi-şi strânge buzele rujate.
- Lenociko, ştii, sunt plină precum luna.
Verocika e roşcată şi-are degetele lungi şi albe.
Pantofii lor sunt negri, gențile negre de piele.
- Lenociko!
- Verociko!
- Mi-e pieptul plin.
- Am obosit!
Lenocika şi Verocika, în rochii de mătase, merg agale. 

joi, 11 februarie 2016

Minută

Minutul unu fix a fost unul relativ lung. Am aşteptat. Unu şi unu. A trecut.
Stau în pat şi scriu pe un telefon. Îmi vine să scriu iar despre ceasul ce ticăie şi despre nimic.
Toate lucrurile astea clădite aici, adunate, zgomotul picăturilor de apă afară pe pervaz - plouă.
Zgomote mici ce sunt mari în linişte.
Şi mi s-au încălzit picioarele. Îmi plac cearşafurile reci şi drepte şi pernele mici, odăile răcoroase pentru somn,
cuvintele, literele, cafeaua cu lapte de dimineață, lumina zilei când mă plimb, descoperită ici şi colo.
Ceasul e unu şi treişnouă. Îmi simt corpul ciudat şi ma irită zgomotele, o să mai citesc câteva rânduri şi atât.
Unu patruşcinci. 

marți, 9 februarie 2016

Călătoare

Ar trebui să mă culc și am poftă să scriu și să scriu.
Nimicuri peste nimicuri, nu știu.

Astă toamnă, în octombrie, am participat la o conferință în Sibiu. Noaptea ne-au cazat undeva în muzeul satului, în complexul muzeal Astra, într-o clădire din lemn. Am primit, numai pentru mine, o cameră mare cu multe paturi suprapuse. Mi-am ales un pat. Eram așa de obosită. Sfârșită în fel și chip. Mi-am dat seama că mă bucur să fiu singură acolo, să fiu singură într-un spațiu, atunci și acolo, un pat al meu și eu singură undeva departe de toate. Fiecare pas nou prin cameră și prin Sibiu doar al meu, ca și cum nu ar mai fi existat nimeni și nimic și aș fi fost doar eu, proaspătă, într-o viață nouă, aparte. În pat doar eu, mică, nesemnificativă, un ghem sub o plapumă, fără nimic, fără nimeni. Un spațiu afară de spațiul cotidian în care puteam să exist, măcar o vreme, ruptă, singură.
Era așa de cald. Am adormit, frântă. A doua zi m-am plimbat singură prin muzeu, prin oraș apoi, după ce n-am mai reușit să plec împreună cu alții într-o excursie spre Mărginimea Sibiului. Seara am plecat spre Brașov, la prietena mea Eliza. Ne-am plimbat și am vorbit mult noi două.

În ultima vreme mă simt destul de bine prin lume, călătorind prin ea, o observ pe cât pot, pe cât vreau, fac eforturi conștiente să fiu mai prezentă. Privesc, privesc mai mult, ca într-o călătorie.

Aș vrea să pot să plec o săptămână singură într-o călătorie - să plec cu trenul, să mă opresc în Sofia, să stau acolo câteva zile, să plec apoi spre Belgrad, să mai stau și pe acolo, să mă întorc - visez o călătorie îndelungă cu trenul. Mi-aș lua vreo două romane, telefonul și un aparat pe film pentru fotografii, ceva pe care să scriu. Muzică. Aș fotografia, aș scrie. Nopțile mi-ar fi lungi sau poate diminețile mi-ar începe foarte devreme, aș fi singură și liberă și tânără, precum cei întâlniți acolo.

Aș sta pe un scaun, cu un picior lungit, obosită, savurând momentele, tapetul, ochii interlocutorilor, ficțiunile, peisajul de dincolo de fereastră.

sâmbătă, 6 februarie 2016

Metafizica tuburilor

Mi-e mintea alertă încă.

Stăteam azi într-o stație de autobuz. Mi-au căzut ochii pe ceva pe stradă, aproape de trotuar. O râmă mare, groasă, uriașă, o uriașă a râmelor, un tub din carne translucid în interiorul căruia se afla, mai mult negru, sânge, o râmă cu un capăt scufundat într-o baltă. O râmă uriașă moartă, poate sinucigașă, într-o baltă, m-am gândit, privind-o fascinată. Un organism eșuat, finalul, un tub din carne, înglobând și înglobând, procesând, procesând, filtrând, un tub atins de tot ce trece prin sine, transformând și transformându-se, devenind, până când, obosit, cade sfârșit într-o baltă, patetic și magnific, o scenă tragică, abandonul, înfrângerea, dezintegrarea, o râmă umflată într-o baltă. M-am apropiat. M-am aplecat, m-am uitat mai bine la râma metaforă. Am făcut câțiva pași în jurul ei, plecată în fața râmei metafore. A început să semene a pai plin cu un lichid, poate ciocolată, poate suc. O râmă, un pai, un tub într-o baltă. Un capăt strivit, un capăt sub apă. O femeie șatenă ciudată cu o geacă albă, aplecată într-o stație de autobuz, examinând o pseudo-râmă într-o baltă.

A venit autobuzul și-am plecat, am reușit să citesc, savurându-le, câteva pagini dintr-un roman al lui Ismail Kadare. 

joi, 4 februarie 2016

Mecanică

M-am uitat în oglindă cu ochiul meu mare - un motoraș cu aburi pulsează, pulsează, mă duce înainte.


miercuri, 3 februarie 2016

Toată muzica asta

Am dormit mult.
M-am trezit simțind că e primăvară.

Mă ustură ochii și mi-am băut prea târziu cafeaua. Stau aici și timpul trece. Ce-am de lucru mă înspăimântă și mă plictisește teribil.
Toată muzica asta repetându-se și lumina căzând pe podele, toate nuanțele de galben ale parchetului, papucii violeți de casă.
Toată muzica asta și oasele mele dornice să danseze în chenarele luminoase din mijlocul camerei, cu lumina dură pe gene, prin păr și pe buze.

Dacă închid ochii știu că afară e primăvară și eu aș merge nesfârșit, cu ochii larg deschiși, cu muzica-n vene.