vineri, 23 decembrie 2016

Acasă

Am ajuns la mama acasă, în pat.
E linişte în casă şi oraşul la două jumate era şi el liniştit şi aerul rece şi familiar.
După moarte şi petreceri şi serbări şi mii de fotografii şi altele sunt încă îndurerată şi frântă. O tristețe obosită, căzând în sine. Într-o familiaritate liniştită acum.
Spre vise. 

joi, 15 decembrie 2016

Pierdere

Terapeutul meu a murit, s-a sinucis.
Mi se pare ireal încă şi mă doare lucrul ăsta într-un fel necrezut.
Aş fi scris aici sperând să mă mai limpezesc şi să mai domolesc zgomotul infernal din mine dar nu mai am energie pentru asta acum.
Dacă sunt un om mai funcțional azi, i-o datorez în mare măsură lui.
El însă s-a pierdut.
Mai mult nu mai pot să scriu acum, deşi aş vrea.
Noapte. 

miercuri, 14 decembrie 2016

Cutii

Oamenii stau în nişte cutii şi cartonul e opac, ştii, înăuntru stăm, şubrezi şi chirciți, şi din când în când ne atingem
Aici, acolo
De aproape şi de departe

Cum eşti tu acolo?

vineri, 9 decembrie 2016

Terapie

Cum ar veni, suntem toți într-o supă, uniți de fire subțiri.
Am mai auzit de nebunia asta, mă scutură, o ştiu şi e adâncă şi tulbure. 

luni, 5 decembrie 2016

Mişcată

Unu doi trei patru nu pot să dorm şi beau lapte călduț şi ascult caloriferul gălăgios şi mă înspăimanta vag şi dement mişcările aparente ale patului
poate e mişcarea sângelui prin corp pulsând
mă gândesc
aşa subredă şi putredă cum sunt
mă legăn

trei fix
du-mă undeva departe unde nu sunt


vineri, 2 decembrie 2016

Tremur

Să calci pe partea luminoasă a lunii
Oare şi acolo iepurii tremură?
Acolo sunt doar vise şi praf argintiu,
Închide ochii.

miercuri, 30 noiembrie 2016

Pa

Să ne rupem, spun vocile, sforile din colț
Să stăm aşa, neatârnați în ştreanguri
Să respirăm azi uşurați
Să dăm din aripi hulpavi
Adio, consternați,
Să şuşotească domnii cu ochii bulbucați
Codobatura geme de grava ei plăcere,
Geme
Ah, voi, încărnurați.

Adio ştreanguri, suflu
Adio pumni, putere, pietre

Dacă aş fi o creangă, moale şi subțire
Aş şfichiui şi-aş geme
Şi mi-ar mai creşte-un os
Un ac

Nerevedere
Am plecat

marți, 29 noiembrie 2016

Acest vals

Mi-am pus niște muzică și ascult și ascult, pe repeat, aceeași piesă, m-am emoționat toată pentru a doua oară în seara asta și-mi vine să plâng de emoție și știu că ar trebui să lucrez ceva sau să dorm, mâine să o iau de la capăt și încă devreme, să fac ceea ce trebuie, să lucrez ceva sau să dorm și alte câteva lucruri pe lângă


domnișoară, prea mult întuneric în odăile acestea
scutiți-ne

mă iertați,

să ne preocupăm totuși cu acest vals.


vineri, 25 noiembrie 2016

Lămurire

M-am uitat în oglindă
Pielea asta fină e o mustață
Sunt un om foarte ocupat, ştii doar
foarte bine

vineri, 18 noiembrie 2016

Policlinică

Nu am mai nimic de zis afară de faptul că mi-e foarte somn
Mă doare, stimabile, urâțenia şi urâtul şi crocodilii au dinți ascuțiți şi ronțăie şi ronțăie scârțâit
Sunt atât de obosită, domnule Pandele, că mâncarea nu are gust
la fel ca şi toate cele
Întinde-te cu articulațiile la vedere
Asprimile ciobite te înțeapă în piept şi prin tâmple şi-n ochi
Spune şi tu ceva frumos
Nu cunosc, nu cunosc
auzi
Domnule Pandele,
Aşteptând aici pe scaune reci de salon
Domnii cu joben şi plastron îşi aprind umbrelele
Sunt ude, domnilor, nu mai sunt ce au fost
Mustățile noastre apretate au mirosit-o,
plecați-vă toți
Aici în policlinica veche simulăm, cu naturalețe, tot,
Pe scaune cu muşamale
maimuțele, domnule Pandele, sunt ființe inteligente, ce e drept cam păroase, noaptea când dorm pe burțile lor
Pântecoase
Unde eram?
Un fior estetic aparte, domnilor, în vreme ce păşeşte peste degete răsfirate
Vă rog să nu umpleți podeaua cu bale
Trosniți plini de sublim şi de jale
Acest haos, domnule Pandele, alături de această radiografie,
Demonstrează tot
Aproape incurabil


sâmbătă, 29 octombrie 2016

de-a dura

cuvintele putregaie, cenușii și albastre și verzi
născocind, junghiind, veninoase
curg ici și colo,


am amețit, am amețit atât de tare
algo-pareză
rotofeie în întuneric.

miercuri, 26 octombrie 2016

La ceas de căşunare

Roşu fictiv violent
Neatins
Întins
Un mare mister
Am zis
Când te lungeşti şi îți zici 
Roşu aprins curgând peste gri peste toate
Acoperind ochii închişi
Tăceri şi găuri şi
Ficțunile toate

joi, 13 octombrie 2016

Treacăt

A trecut şi ziua asta, a mai trecut o zi.
Noi, bărbați de oțel, păşim cu paşi grei mai departe.
Cărnurile noaste lucesc metalic şi nu ştim
Nu cunoaştem
Străini
Mâini înghețate

marți, 11 octombrie 2016

vineri, 7 octombrie 2016

Pietre

- Alo, alo?!!?
-...
- Aș fi crezut că e cineva acolo...
- Doar noi pietrele, am auzit atunci un glas zicând.
- Alo?!
- Suntem plate și ascuțite.
- ...
- Și tăcute.
- Și reci.
- Ah...
Și au tăcut.
Am lăsat jos receptorul.
Am strâns cablul în degete.
Am pășit pe gresia rece desculță.
O piatră, două pietre.

Cândva am avut un vis cu o stăncuță și-o piatră. 

miercuri, 5 octombrie 2016

Ceva, nimic, nu știu

Am făcut o baie lungă și fierbinte și simt nevoia să scriu, înainte să mă bag în pat, deși n-am mai nimic măcar interesant de spus, de scris, n-am energie pentru asta.
Nu reușesc să scriu sau să public nimic util sau frumos sau...despre ce să scriu acum? Despre cum am lucrat foarte mult în ultima vreme, foarte-foarte mult pentru mine, despre ce e rău și ce e bine în asta.

Despre cum îmi petrec ore tot mai multe și lungi în tăcere, singură într-o cameră. Eu și imaginile mele.
Despre cum am câștigat niște bani în ultima vreme și mă bucur de ei deși sunt așa de puțini.

Despre drumul de la grădiniță până acasă, făcut cu Miruna vineri și luni și azi, marți, despre ochii ei cercetând lumea și mânuțele ei încercând, atingând, învățând - pereți, garduri, frunze, coji de alune, bețe,...nu mai știu. Nu pot mai mult, deși aș vrea să scriu, să consemnez.

Despre baloanele mari de săpun din cadă, clăbuc al unui gel de duș, baloane mari și rare, semi-sfere pe care mi le-am imaginat, înainte să mă scufund în apă fierbinte, ca protectoare ale unor lumi, plutind de colo-colo. Respirația ținută, obrajii umflați de aer și inima pe care am început să o simt pulsând în piept destul de încet.

Aproape în fiecare noapte trag de mine să mai scriu. Să mai spun ceva despre ceva în imagini. Imagini, imagini. Nu reușesc să adun mai nimic în mine. Să mă adâncesc și să văd și să spun.

Locuiesc la suprafață, împrăștiată și uscată sau seacă adesea, îmi vine să spun. Sunt foarte obosită, deși mă mișc și muncesc - și, din când în când, stând ici și colo, mă tot copleștește o frică subită, intensă și scurtă, de ceva rău, mai ales de un cutremur.

miercuri, 28 septembrie 2016

Sec

Aş scrie adesea şi tot aştept sau încerc - dar mă simt aşa de obosită şi secătuită.
Mă dor oasele în continuare şi ar trebui să dorm ore nesfârşite.
E un gândac zburător în cameră şi-aud iarăşi ceasul. 
Mâine o să mă trezesc iarăşi ruptă.

joi, 22 septembrie 2016

marți, 20 septembrie 2016

Când

Când eşti un fotograf de rahat şi un retoucher de rahat şi orice ai face nu poți să scoți din porcăriile făcute ceva mulțumitor. Din orele lungi şi pustiitoare petrecute în fața unui monitor foarte mare.

Când stai de o oră şi încerci să scrii şi nu poți, degeaba, degeaba, să scrii pentru publicul fidel fictiv.

Când multe.

Şi sunt foarte obosită. 

sâmbătă, 17 septembrie 2016

Nesomn

N-am somn şi e plină camera de lumină de lună şi de țânțari. Beau lapte rece sperând să mi se facă somn.

Afară urlă şi înjură un bărbat. Zgomotele se apropie, sunt mai mulți. Aceiaşi de mai devreme, unii ce se ceartau şi se loveau. Oare pătrund în visele vecinilor mei zgomotele lor? Edi, smardoiul, zgomotul pielii plesnite şi bufnite cu palmele şi pumnii.

Am început să aud ceasul iar. Nu îl aud decât noaptea târziu, când nu am somn.

Şi cred că am omorât un țânțar.

Noaptea e tânără, spun ei în filme. Pe undeva a trecut o ambulanță, nu departe. Trec maşini cu bărbați cu cămăşi şi tricouri şi guri încleiate.
Heeei, heeei, strigă cineva şi pe mine mă doare spatele.
Încă se mai aud greierii. Ce fac greierii toamna? Mor?

Îmi amintesc una, alta.
Mi se tot face pielea de găină, pielea mea aspră şi uscată.

Spune-mi, a zis ea, ce vezi acolo?
Nimic, zise.

Poate că scandalagiii fac ture de blocuri, zgomotele lor se apropie şi se departează.

Băăi, băăăăi.
Trec maşini.

Gata, zice, gata. Hai mă, vino-ncoa. Eu mi-aş rupe porii.

Se aud greierii şi ceasul.

Văd o apă şi un cerb. Poate e timpul să adorm.

Nu ştiu.
4 fix
Noapte bună. 

luni, 12 septembrie 2016

Subînțeles

- Ei bine, totul este subînțeles.
- Bine-nțeles.
- Noi stăm aci în tăcere, atotnimicştiind. 

vineri, 9 septembrie 2016

Caznă

Ți-am spus atunci să sorbi. Ai sorbit.
Șterge-mă, ai spus, cu o radieră - sau poartă-ți degetele pe liniile mele și apasă, apasă, până rămân doar scame, cocoloașe. Apasă, apasă.

Când m-am întins pe masă mâinile tale erau reci și străine. Ai început apoi să ștergi și am zis, uite, dispar liniile mele, în curând nu va mai rămâne nimic din mine. Mâinile tale au devenit tot mai calde și aspre, abrazive.
Ai suflat, respirația ta mirosea a ierburi amare. Rămășițele mele s-au risipit pe parchet.

Mâinile mele apasă și apasă, murdare, asudate.
Mi-am închis ultimul ochi.
Noapte. 

luni, 5 septembrie 2016

Fleacuri

Am fost în târg la ore târzii ale dimineții, nu prea departe de prânz, la vânătoare.

Pe sub soare, printre sute și mii de oameni, încercând să nu mă simt hăituită și dezorientată în vacarmul lor, cu muzică în urechi, la început, refugiată, purtându-mi ochelarii de soare cu rame roz turbat aproape tot timpul. Cu ei pe ochi mă simt mai furișă, mai protejată cumva de privirile altora, mai îndrăzneață în ale mele - și mai abilă în a fura câte-o imagine, din când în când.

Am tot privit, căutat și căutat.
Am văzut, n-am văzut, am găsit, n-am găsit.

O fetiță întinsă, precum păpușile vechi și mari de la picioarele ei, la marginea unui morman de haine, din care rețin doar o fâșie aurie, strălucind în soare, niște voal poate.

Două femei așezate într-un colț, curtate de-un bărbat gălăgios, maieurile, genunchii lor, vocea lui puternică, oglinda, zâmbetele și râsetele lor.

Un bărbat ce poartă un coif mic făcut din hârtie de ziar și stă pe vine învârtind rotițele unui ceas.

Un bărbat alături de o pictură cu un Iisus stând pe o stâncă. Poate că în pictură era și o lună. Bărbatul vorbește și singur, rostește-bolborosește câte-un cuvânt din când în când. Sau poate vorbește cu Iisus. Cine știe, eu nu. Dar între ei e ceva, o paralelă, o legătură. "Domnișoară, dar reproduceri de-astea nu vreți?" Vorbește și cu mine. Nu, zic și zâmbesc, parcă, dau din cap, după ce las din mână câteva fotografii și vederi vechi pe cuvertura vecinului. Îmi mai spune că sunt vechi, bune, reproducerile - dar nu le vreau. Plec.

Bătrânul care vinde sacoșe mari din hipermarketuri și supermarketuri, folosite, sacoșe de soiuri diverse, le ține atârnate pe brațele întinse în lateral, răstignit, îmi spun acum. Mă vede că vreau să îl fotografiez și mâinile îi cad pe lângă corp - mă privește dezarmat și dezarmant în același timp. Renunț să mai declanșez.

Unii mă privesc, mă pândesc, sunt suspectă din cauza aparatului. Îi privesc și eu pe ei, încercând să scap de privirile lor.

Alții neobișuit de prietenoși cu mine.
"Domnișoara, domnișoara" mai aud din când în când, "îmi faceți și mie o poză?", "îi faceți și lui?", "ne faceți și nouă?" - dar întreabă în glumă. Nu vor de fapt. Zâmbesc. Un bărbat mă strigă insistent, îl interesează aparatul meu "îl vindeți, îl vindeți, îl vindeți?" aproape strigă în timp ce eu tot mă mişc, deși îi răspund nu și zâmbesc și dau din cap, nu înțelege din prima, din a doua, "cât ați dat pe el?", îi spun, "l-ați păcălit", zâmbesc și plec mai departe.

Nu-mi mai amintesc.

Doi bărbați în vârstă, cu ochelari cu lentile groase și ochii mari, pe scăunelele lor, discută, se privesc.

O voce de bărbat venind dintr-o portavoce. O femeie o ține în brațe în timp ce stă pe un scaun, sub o umbrelă, sprijinită de un zid, toropită, plictisită. Înregistrarea se tot repetă. Reduceri, totul la reducere, la câțiva lei.

Am uitat atât de multe.

Pe splai privesc și caut obosit. Văd un om dansând între mașinile parcate pe margine. Încă puțin și iese în stradă, mă tem să nu-l lovească maşinile ce trec pe drum. L-aş fotografia dar nu din spate. Merg.
Un bărbat în vârstă, cărunt, în maieu parcă, ma roagă să îi fac o fotografie. Îi fac bucuroasă. Îmi mulțumește, îi mulțumesc și eu.

Merg până spre capăt, mă întorc pe partea cealaltă. Mă opresc și mă uit la câteva discuri. Cumpăr, cuprinsă de un entuziasm, un set de 5 discuri - tangouri celebre, Electrecord. Zece lei toate. Bărbatul îmi spune, arătându-mi un băiețel, "nu mie, lui". Băiețelul ia banii.

Mai merg puțin. Îndrăznesc să întreb un bătrân cu părul alb, cu șapcă și gol până la brâu, dacă mă lasă să îl fotografiez. Îmi pare expresiv, interesant. Mă lasă. Vecinul vrea și el - îl fotografiez stând într-o rână, alături de marfă.

Și apoi vine spre noi dansatorul - îl întreb. Îmi permite - declanșez și declanșez. Pozează. Îmi arată figurile lui de dans. Mi-l amintesc tot mai vag. O vestă strălucitoare, roz-mov, strălucire de paiete. Poate pantloni scurți. Mișcările lui, radioul cu muzică. Mă întreb dacă are peste 40 de ani. Nu am idee câți ani aș putea să îi dau. Din cauza unui ceva din privire mi-l imaginez prin centre de plasament, pe stradă apoi, prin canale, drogat, nevoiaş, nedorit, neiubit, acum dansează și dansează, în nepăsare, cu bucurie, dezertor dintre noi, refugiat, măcar într-o măsură, în lumea lui. Plec și vine după mine. Să facem cunoștință. Alina, îi spun și îmi întind mâna spre a lui. Mi-o prinde și o duce spre buzele lui, o sărută. Apuc să îi observ rănile din palmă. "Paul" zice, se prezintă.
Îi mai fac două fotografii și plec.

Pe stradă un alt bătrân cară un urs de pluș imens și o sacoșă de rafie plină cu rame de tablouri.

Toți oamenii ăștia.
Oamenii întâlniți și cei neîntâlniți, cei găsiți, cei negăsiți, cei văzuți, cei nevăzuți. Fleacuri.
Toate viețile curgând aparte, departe.


joi, 1 septembrie 2016

Saşenka, Volodenka

Molfai biscuiți, unul după altul, în autocar. La început trebuia să fie doar unul. Cu marțipan şi migdale şi unt, făcuți de mama.
Am reuşit să termin, plângând, al doilea roman citit în nu ştiu câte luni.
Primul, de Vişniec, un vis urât, nesfârşit, scris frumos.
Pe ăsta încă nu ştiu cum să-l descriu.
Trec pe lângă câmpuri întinse cu păpuşoi uscat, arături şi oarece plante proaspete, abia răsărite. Nu le cunosc. Puțin mai devreme, un elicopter militar zbura jos, jos de tot, peste un câmp. Ce-o fi căutând, m-am întrebat.
Mama văruieşte prin casă. Seara se uită la telenovele turceşti şi eu nu pot să mă uit împreună cu ea pentru că sunt prea pline de drame, cruzime, tragedii. Mă înfior şi îmi vine să plâng, îmi dau lacrimile. Mă uit puțin şi apoi evit să mai fiu atentă la ele.
Am făcut curățenie prin nişte sertare, m-am scufundat prin lucruri vechi, amintiri. Am aruncat munți de acuarele uscate şi chițibuşuri lipsite de semnificație. Mi-am luat cu mine două jucării mici din plastic şi lanternuţele, întregi sau bucăți, amenințate de mama cu dispariția. Îmi mai lua tata câte una, din când în când. Mi le lua mai ales din tren, când mai mergea la Bucureşti. Le foloseam noaptea, citeam pe sub pături, pe sub plapumi. Sau în baia cea mică, lipsită de geam, uneori. Sau afară, în întunericul zilelor scurte de toamnă, de iarnă. Poate şi de primăvară. Pe una din ele prin subsol.
Un sit arheologic al meu. Săpând prin lumea de acasă regăsesc bucăți vechi din mine şi le leg şi mă simt cumva mai bine, deşi nu-s bucăți tocmai fericite. Mă simt mai aşezată, mai înfiptă în mine şi mai în largul meu.
Casa, mama şi tata, prietenele regăsite, măcar într-o măsură, străzile, vremea. Vremea acasă e răcoroasă.
Şi eu scriu. Eu scriu de multă vreme, de atâta vreme.
Saşenka, Volodenka.
Trece lumina prin perdeaua albastră - albastru cobalt - şi-mi proiecteaza punctulețe de lumină pe mâna stângă şi brățara de piele luată dintre vechituri.
Cred că o să îmi ascund ochii după ochelarii de soare roz, o să îi închid şi o să încerc să dorm până la Adjud.
M-am ghiftuit cu biscuiți şi tot mai am câțiva într-o punguță. 

vineri, 26 august 2016

un loc într-un tren

trei din vecinii de compartiment digeră liniştiți diazepame
vecinul din fața mea s-a năpustit, reducând la tăcere diazepamii, închizându-le brusc ochii (acum i-au deschis şi mănâncă plăcinte, loviți brusc de foame)
a năvălit aici şi a ocupat un loc ocupat anterior de picioare, expunând cu tărie că toți avem un loc în ăst tren, e un loc pentru oricine
acum doarme
sunt la locul meu şi eu, aici, într-un compartiment de tren gonind prin întuneric la ora unu şi douăjopt
de veghe
încă cinci ore
poate aştept doar să-şi facă efectul invadatorul coliviei
diazepamele diazepamii
e bine că toți avem un loc aici


joi, 25 august 2016

Circuitul





Știri de pe front

Ei, vezi, eu, eu, eu atât, sunt oarbă. În rest se derulează totul, linii în fugă, încâlcite, atât.


De pe cinșpe sau șaișpe iulie sunt pe drumuri, fug în lume de atunci, Constanța, București, Vamă, Krapets, București, Densuș, Sarmisegetusa romană, Sarmisegetusa Regia, Peșteana, Hunedoara, iarăși Densuș, Alba Iulia, Sibiu, Sighișoara, Târgu Mureș, Suceava, Gura Humorului, Straja, Lucina, Câmpulung, iarăși Straja, iarăși Suceava, București, Krapets, București, Tohanu Nou, București. Urmează mâine noapte, poimâine în zori de fapt, Bistrița. Apoi Telciu. Apoi Suceava, apoi București. Apoi Teișani poate. Apoi București. Apoi cine știe. Sunt dusă. Unii oameni ar plesni, ar crăpa de relaxare și de fericire de-așa o viață ca a mea, mamă, mamă!



*

- Ei bine, vezi, eu sunt foarte umbroasă, zise ea agățându-se de paltonul meu cu o mână mare și plină. Mă vezi cum mă vezi, potrivește-ți ochelarii mai bine, Pavlic, peste pistrui și peste mustață. Deschide ochiul tău mare. Vezi cearcănele astea? Bleumarinul ăsta de sub piele, răsărit peste nopți, peste noapte, în timp ce înot, de una singură, stearpă. 
Vorbește tot mai repede, tot mai aprins. 
- Vezi, viața asta e un jurământ, peste tot, dacă îl încalci ți se prăvălesc norii în cap, pietroși, plin de jar, amarnic. Înțelegi? Dai din cap - nici eu nu înțeleg, nu-i nimic. Uită-te în ochii mei, zise ea întorcându-se spre mine și holbându-i violent. Nu te speria - sunt o actriță bună, nu-i așa? 
Un miros de canal plin nu-mi dă pace. Am zâmbit încurcat. Durerea îmi străbate tâmplele și creștetul și piere în adâncul cefei. Când eram mic obișuiam să merg pe malul unei bălți și să-mi întind, meticulos, mușchii. Gâtul, rotindu-l, mâinile, picioarele, întinse, îndoite, apăsate. Îmi amintesc. Îmi amintesc beteșugul, târâtura, sluțenia. Apusul. Dinții ei în timp ce râde. 
- Ana?
- Spune, dacă tot mă întrerupi. 
- Ia-mă cu tine.
- Asta nu se poate. Vorbește-mi despre știri, mai bine.
- Pe front au mai murit două sute de oameni, majoritatea în tranșee, cu scrisori în buzunare, cu picioarele degerate, cizmele pline de urină. "E o tehnică, împotriva gerului, atât mai avem", spune el. "Draga mea Ilinca, am obosit peste poate. Pe când vei umbla prin oraș, te rog să fii ochii mei. Trimite-mi apoi cuvintele tale." Ana?
- Spune.
- Atât. 

marți, 23 august 2016

Cuminte

- Și, la o adică, de ce te uiți tu așa la mine? mă întrebă ea privind fața de masă, bolul cu alune. De ce te uiți așa la o femeie bătrână? zise zâmbind, cumva neconvingător, ridicând privirea și arătându-și toți dinții.
N-am reușit să spun nimic. Am amuțit. Sunt un pește, sunt un pește, i-am zis în gând, în timp ce buzele mele se mișcau zadarnic. Buze de pește, sorbind, respirând. Am solzi strălucitori și mă unduiesc încolo, încoace, privește lumina prin apă, privește-mă strălucind, uite, uite.
Ne privim drept în ochi acum. Mi-a povestit despre o pisică și o fereastră și un alt nimic, oarecare. Mi-am agățat privirea de a ei și nu i-am mai dat drumul o vreme. O conversație ochi în ochi, gândesc - și ochi în umeri, ochi în obraji și ochi în buze, ochi în nas și ochi în clavicule, ochi în piept în timp ce respiră și ochi în bătăile inimii, imaginate, ochi în spațiul acela dintre gât și umăr, ochi în ochi iarăși. Au urcat în mine, valuri, valuri. O privesc așa, cu nesaț, și îmi vine să plâng - de fericire și de nenorocire în același timp. Simt lacrimile înțepându-mi ochii. Clipesc, îmi feresc privirea puțin, mă adun iarăși și continui. O privesc în timp ce bea. Un pahar de vin, două, trei, nu le mai socotesc. Se scufundă în sine, se scufundă în scaun și în poveștile ei, scurte și tot mai tulburi, neclare. Îi privesc cearcănele și obrajii și toate liniile adâncite ale feței. Tristețe, blândețe, oboseală.
- Tu nu știi nimic despre mine, îmi zice, nu știi unde trăiesc, nu știi unde și nu...acolo nu mai e nimeni, înțelegi, doar umbre, acolo locuiesc eu, înțelegi, printre rămășițe, printre gunoaie, printre mobile sparte, rupte, mâncate de cari - și pe după perdele prăfuite, am o canapea acolo și dorm, dorm, pentru că totul e un vis cu năluci în cămeși albe de noapte, făcând mereu aceleași și aceleași lucruri, repetându-le, să nu le uităm, să nu le uite, înțelegi, să nu le uite...De ce mă privești așa? De ce mă privești așa, Pavlic? Haide, nu plânge. Haide.
Își trece mâna prin păr și-și mușcă o buză. Simt că amețesc și-mi simt capul cuprins, strâns brusc, de durere.
- Haide mai bine să mergem. Tu trebuie să fii cuminte, Pavlic.

vineri, 19 august 2016

ehoh

nu știu de ce nu văd bine, nu văd bine deloc, nu văd bucăți de cuvinte, cum să scriu fiind într-așa un hal?
aș vrea să scriu o pagină, să scriu o pagină dintr-un roman prost ce nu va fi scris, să îmi dovedesc, așa
așa, un pustiu populat temporar, o ficțiune, o fricțiune între ce nu e și ce nu o să fie
să mă adap, să viețuiesc înăuntru un pic
nu cred că o să pot, nu azi
schițe, linii tulburi
o pagină pe zi
pentru cine și pentru mine, neînfăptuiri

dar nu azi


- Totul e așa, eh, știi.  Nu-i  mai nimic de făcut sau e zadarnic.


cât optimism
noapte

PS: plouă şi se aud picăturile pe frunze multe
miroase a umezeală verde
îmi amintesc un roman uitat cu o îmbrățişare

miercuri, 17 august 2016

harababură

Ei bine, domnule M., viața mi se întinde, rășchirată chiar, la o margine, undeva, atârnând între amorțeală și iad, echilibrată precar între zâmbete, nimic și lacrimi. Îmi aranjez pălăria pe tărtăcuța cheală. Greșeli, greșeli, o alegere proastă ici, una mai la vale, îmi zici, de parcă a fost vreo alegere, înțelegi, nu a fost, nu a fost nimic, lumea ni se întâmplă pe când sorbim dintr-o cișmea într-o vară, o pereche de picioare, o bluză cu volane, un film nu așa de vechi.
Oamenii vin, oameni pleacă, în autobuze stacojii, copiii nevrednici capul și-l pleacă, învinși, legați cu ațe subțiri de neamuri întunecate.
Cântă-mi un cântec, târziu în noapte, despre destine, despre rătăciri, despre pleoape, despre amintiri, despre întrebări, despre vise deșarte, despre oameni aproape, oameni departe, oameni ce vin și oameni ce pleacă departe, despre ochi despre nopți despre cuvinte despre tăceri despre atingeri despre moarte o vale prelungă și seacă și ireală și parcă și parcă
despre nebunie
despre desfătări și despre ușurătate
toarnă-mi cuvintele astea în pahar, gâlgâind, dă-le pe gât cu buze vișinii calde
îmi amintesc, nu-mi amintesc,
era noapte
am pășit pe caldarâm și aveam umbre, sunt un sentimental ieftin am zis, sunt un individ moale ascuns sub un strat gros de fum și de piele
un clește închis în miezul ființei mele ținându-mi zăgazurile
sssst, taci, bolnavule, s-a săturat de fericire, de îngeri de pace dolofani și străvezii, blonzi și cu bucle, vezi, vrea ce nici nu știe în faldurile rochiei
nu știe, nu știe,
să plece, să doarmă,
vino și tu cu mine
noapte

sâmbătă, 13 august 2016

mare

am un corp mare și urât, șoptește cineva acolo
la treijdeani, deși e mai mare ca niciodată, mă împac mult mai bine cu el - dar nu foarte - și l-am văzut într-o poză și era mare și urât și m-am amărât
mama îmi tot spune - și nu numai - ce mare-s
și la ce-mi trebuie, oricum? la ce contează? la ce bun?
să pășesc în toată gloria, gloria mașina de treerat, mi se zice în aparat, cu sacii mei cu grâne, cu nasul rece pe sus, cu roadele, privirile admirative verzi coborând de pe zvelte și ferme rotunjimi către pulpa elastică subțire cu regret
cu invidie

mă duc la mare mâine, iarăși, cu o brunetă subțirică, frumoasă, viitoare mireasă, cu un viitor mire, să-i privesc în bucuria și neștirea lor, eu în toată corpolența mea trecută și turtită și grea

undeva, departe, aștept să zac sub stele și să le număr pe cele căzătoare
să citesc
apa, somnul, trezitul în zori
aș putea să mă prăjesc iar, să mă fac și mai maro, să mă fac neagră, cumva, să rămân albă, în continuare, doar pe sâni și burtă și fund
să-mi îndur iar, cu greu, trei zile, patru zile, cinci zile, pielea îndurerată, să o amorțesc doar cu sindolor

sunt arsă de soare și mă jupesc toată, cade pielea de pe mine pe scaunele de piele ale mașinii

am făcut azi 'fo cinci sute de poze în pod
să-mi amintesc să respir
să mă arunc în imagini cu oameni, să uit de mine

să văd, să visez
să stau în neștire pe plajă să ascult valurile

e foarte târziu iar

vineri, 12 august 2016

3 vieți pe zi

ar trebui să mă culc

citesc interviuri, le-am reluat, le țineam de doi ani într-un folder în laptop, le-am abandonat la scurt timp după ce le-am primit, în vremea când nu mă puteam concentra aproape deloc la orice aveam de făcut -
le-am reluat la începutul verii ăsteia abia, le-am lăsat baltă o vreme pentru că mi s-au părut grele, grele, așa de greu de digerat și apăsătoare
scurte sau ceva mai lungi - dar apăsătoare
citesc vieți, pe scurt
pentru că trebuie să le citesc până în octombrie mi-am făcut normă azi - un minim de 3 vieți citite pe zi
profesorul meu spune să le aleg pe cele mai interesante de cele mai puțin interesante - apoi să le re-clasific după un criteriu sau altul pe cele mai interesante, îl găsesc eu
asta trebuie să fac înainte de toate - să le despart pe cele interesante de cele mai puțin interesante și de cele deloc inteteresante 
înțeleg ce mi se cere și de ce - măcar într-o mare măsură înțeleg - însă mă indignează și mă pune în mare dificultate, cumva, lucrul ăsta
mi se pare cumva o formă de dispreț față de oameni, un dispreț pe care trebuie să mi-l cultiv, o etichetă de micime aplicată ce face cumva, ciudat, viețile citite și mai apăsătoare, și mai împovărătoare

asta-i tot?
și cum pot fi viețile, privite în urmă, unice și totuși urmând tipare, pline de bucuriii dar și de greutăți, cum spun unele bătrâne înregistrate de reportofoane sau de telefoane poate, cum spun cuvintele lor transcrise de studenți și studente, vieți cu atâtea și atâtea, ani și oameni și răni și amintiri, corpuri și suflete și nunți, copii, bătăi, muncă, războaie, fabrici, ceapeuri, case ridicate, boli și moarte și așteptare si atâtea altele, atât de mici și așa de ușor scufundate în uitare, în nimic, în neinteresant? 

joi, 11 august 2016

O spaimă

Am o spaimă că mi-e și o să-mi fie viața interioară tot mai săracă, mai seacă. Sau că nu mă pot apropia de ea, că n-o pot trăi. Că sufăr de un nou tip de oboseală, un soi perfid, un soi și mai morbid, ascuns în pojghițe și poleială de confort și liniște, în straturi de tăcere, în ore de muncă și în lâncezeală, langoare, toropeală, sub ochii închiși și o pustie întunecată, o oboseală acoperind și îndepărtând un cine știe ce, de care mi se mai face dor, mi se mai face teamă.
O oboseală înfrântă, înfrângere.
Mi-e teamă de așa o oboseală. Mi-e teamă de prea multe.

Dar toate amorțite totuși, șterse, stingându-se. Îndepărtabile cumva. Nu prea trăiesc înăuntru, trăiesc șters afară. N-am minte prea multă dar nici rătăcită înăuntru nu prea mi-i. Nu știu, nu știu.

Poate asta-i normalitatea, în sfârșit. Sau un început al ei. Nu știu. Nu știu nimic.


Dar nu e așa rău, știi. Aș vrea să mă pot trezi de dimineață și să fac multe, cât mai multe, într-o zi. Nu reușesc dar e ceva, e ceva că încerc, e ceva că mi-aș dori.


Nu știu de ce tot văd o barcă îndepărtându-se de mal, e noapte și văd luna.
Poate că plutesc peste o baltă.
  

marți, 2 august 2016

Să scriu

Am ceva cuvinte. Să scriu ceva rapid deci.

Am călătorit destul de mult zilele astea și urmează să mai umblu ici și colo, încoace și încolo. Am cărat cu mine două carnete, unul pentru desene-mâzgâleli, unul pentru scris - și laptopul. Carnețele n-am folosit, laptopul prea puțin.
Camere foto pe film - nefolosite. Telefonul - folosit destul de mult, cea mai mare parte din imagini, însă, ținute doar pentru mine.

Mă poartă mașina și picioarele prin lume și stau și privesc și adorm și mă trezesc și mai vorbesc și visez să stau și să scriu, să stau și să creez ceva, orice, să stau undeva, preferbil doar eu cu mine. Îmi doresc să povestesc lucrurile văzute, îmi doresc să comunic lucrurile ce mi s-au mai năzărit, mă tot ajunge o dorință să stau și să mă ocup de asta. N-apuc, rămân fără energie, fără avânt, fără ceva, nu știu ce, când într-o zbatere, când într-o lâncezeală, când într-o stingere amară.

În Densuș, în Hunedoara, am descoperit o căsuță veche țărănească, transformată în interior. Ascunsă undeva într-un fund de grădină, lângă un foișor cu mese și dulapuri și cuptor, ea însăși plină de vechituri, care mai de care mai interesante - camere foto vechi, exponometru, aparat de mărit, aparate de radio, pickup-uri, discuri, fiare de călcat, ceramică, vase de sticlă, altele, nu mai țin minte. Cu paturi în podul deschis, bibliotecă ticsită cu cărți, ferestre mici, sobă cu lemne, bucătărie mică, baie. Și o prispă. Mi-a aprins visele, fanteziile. Aș vrea să pot să stau acolo, singură sau cu cineva, mai ales singură însă, să stau și să scriu mai ales. Nici nu știu ce. Ceva. Sau într-un loc similar. Să stau să scriu nopțile, să stau să scriu în zori, să fac plimbări lungi în timpul zilei. Să adulmec, să merg în picioarele goale. Să stau undeva să privesc oameni. Un deliciu rar pentru mine - să stau undeva să privesc oameni.

E ciudat și sunt ciudată - există o singurătate de care sufăr și-o singurătate după care tânjesc.

O să călătoresc și singură luna asta. Și poate și-n toamnă, mai mult și mai departe.

Poate-o să mai scriu zilele astea, poate mai mult. Poate.

vineri, 29 iulie 2016

Efort

Mi-au ieşit pistrui.
Latră câini afară.
Călătoresc, privesc, adorm.
Azi mai mult nu mai pot.

joi, 28 iulie 2016

Neputință

Sunt undeva departe.
Aș vrea să pot să stau undeva, eu cu mine, singură, să mă adâncesc în mine și să scriu. Să scriu mult, despre și din tot ce mi se năzare.
Mă uitam azi pe fereastră, în timp ce eram în mașină - și mi-a venit în mine o scenă pe care abia așteptam să o scriu, să o descriu. Acum simt că nu mai am energie pentru asta. Nu mai am aproape deloc.
Și totuși ceva în mine își dorește mult să stea să scrie, se încăpățânează să o facă. Și scriu lucrurile astea, aiurea.

De ce mă părăsesc cuvintele, de ce? De ce sunt tot mai seacă?
Nu reușesc să mă fixez asupra unui răspuns.

Aș vrea să pot să mă trezesc în zori, să stau în liniște undeva și să scriu.


sâmbătă, 23 iulie 2016

miercuri, 20 iulie 2016

Adorm

Le-au căzut picioarele cuvintelor mele, nu mai aleargă, nu se mai reped.
Cuvinte puțintele la trup şi oloage


Mi-e atât de somn.

sâmbătă, 16 iulie 2016

Neașteptat

Stau singură, la răcoare și un pahar de vin, am mancat în sfârșit și într-un târziu o roșie cu mozzarella și pesto, pofteam la niște pesto de zile întregi - și-apoi o bucățică de cheesecake cu piersici, deshidratată după ce a stat prea mult în frigider.
Trebuie să-mi fac un bagaj mic - mâine dis de dimineață fug la mare, într-o călătorie scurtă, asupra căreia m-am tot gândit și răzgândit și hotărât într-un târziu abia. Mi-e foarte dor de mare de mai multă vreme. Abia aștept să stau pe plajă plină de nisip pe piele și să citesc dintr-un roman de Vișniec - poate o să reușesc să termin măcar o carte de citit, pentru prima dată după nu știu câte luni. Și niște interviuri vreau să citesc. Și abia aștept să mă bălăcesc în apă. Și vreau să mă plimb prin Constanța.

Povestea pe care vreau să o scriu îmi tot dă târcoale, mă solicită din când în când să-i acord atenție și mi se mai arată câte un pic şi mai fac niște pași spre ea și printre părți ale ei. Încep să cred tot mai tare că, de data asta, va trebui să stau să o construiesc într-un fel nou, primind și șlefuind ce primesc, exercitând un soi de control mai puternic, dându-i formă într-un fel mai încet și mai muncit și mai conștient. Poate că asta-i o nouă realitate pe care trebuie să o îmbrățișez și în care e sau o să fie normal să mă situez. Nu știu.
Poate o să iasă o porcărie dacă o scriu - sau probabil. Sper să o fac însă.

Ce ar mai fi de zis?
Sunt destul de calmă și mă simt destul de bine. Mă mir că sunt așa acum.

Cred că mă culc acum și las bagajul sumar pentru zori.

Într-un din zilele săptămânii ăsteia, în timp ce coseam un iepure, am ascultat prelegerea sau conferința asta. O recomand - sper să fie de înțeles și folos cumva și într-o măsură oricărei ființe umane ce mai trece pe aici și are timp să o asculte. Cum sper că mi-e și mie.

Nu mai știu - nu vreau complicat nimic, să ajung acolo, să stau cuminte în mine, pe malul mării, pe nisip și în apă, să citesc, să mă plimb, să pot să mă bucur. 

joi, 14 iulie 2016

În depărtări

Vreau să scriu și nu pot. Vreau, de ceva vreme, să scriu o poveste, una pentru copii și pentru adulți în același timp, una ce se tot ridică și conturează prin mine și dispare iar, așteptând să mă așez și să încep să o scriu ca să își prindă forma - nu reușesc însă să stau cu mine, să mă adâncesc în mine și să lucrez la ea. Nu-i vorba doar de povestea asta însă.
Poate tocmai pentru că încerc să stau la o suprafață, la un liman, mă părăsesc și imaginile și cuvintele. Imaginile le caut și le caut - nu mai vin singure. Le caut cheltuind timp mult, încercând să mă folosesc de ele pentru a-mi satisface nevoia compulsivă de a comunica ceva, ceva ce prinde contur cu efort, într-un fel ce să fie și meșteșugit și frumos și cu sens.
O viață la suprafață... 
Să fiu activă într-o viață în care lucrul pentru care mă trezesc de dimineață (mai curând la prânz, de fapt) e nevoia de a lucra și de-a mă integra în lumea adulților ce câștigă bani. Simplu, atât. 
Îmi place să stau și să prelucrez imagini sau să cos jucării din pânză și să ascult conferințe sau interviuri sau prelegeri sau muzică - îmi golesc mintea de cele mai multe din gândurile proprii și ascult, mai leg ceea ce ascult de ceva de prin mine, nu îmi permit însă să mă adâncesc în șiruri vaste și încâlcite de gânduri sau în marea emoțiilor proprii. E și asta o formă de a rămâne la suprafață. 
Știu că am nevoie de lucrul ăsta și totuși. Deconectarea față de ce e în adâncurile mele stârnește niște bolborosiri întunecate, amenințătoare, prin mine. Pustiu și uscăciune și moarte sunt cuvintele ce-mi vin acum în minte. 


Brandon Kidwell



miercuri, 13 iulie 2016

Aștept

degeaba
degeaba 

- înăuntru e mai cald, domnișoară, rămâneți aici, aici sunteți cineva, afară nimeni
- unde îmi sunt cuvintele?
- la ce mai sunt bune? 




duminică, 10 iulie 2016

Unul și Doi

- Și cum aș putea să te numesc?
- Nu știu, ai putea să îmi spui Unul.
- Suntem Doi atunci.
- Unul și Doi.


 Sursa

 Sursa


Sursa

vineri, 8 iulie 2016

Ea

Ea zâmbește și râde, cu fericirea la un metru distanță, sorbind din pahare, sorbind din țigări, sorbind din ochi și din buze, totul e simplu și cuminte și întreg, ea nu are dileme, nici când se culcă, nici când se trezește
ea știe
dimineața își pune costumul de afaceri și pornește pășind în grabă
nopțile cade
cu langoare
cu toropeală
moale
cuprinsă în palme.


© Ekaterina Statsenko


marți, 5 iulie 2016

nu mai știu

Nu mai știu, mi-e foarte somn.
E ca și când ești într-o cameră și geamul e acoperit cu o pătură și e cald și nu mai știi dacă e cineva acolo dincolo de ușă, în bucătărie ți-ai făcut un ceai, bucătăria-cuptor, 
clipești pe parchet cu picioarele goale
nu mai știu să zâmbesc și am șanțuri
aștept
sunt aici, asta contează
îmi beau și totul e într-un fel, uite lumina, uite-i pe-ai tăi
dormi 
dormi pe fotoliu



vineri, 1 iulie 2016

În necunoscut

să scriu o scrisoare, mi-e dor:
dragă cutare,
oamenii sunt pe dinăuntru mari, vaști, întunecați, întortocheați, o, să îmi vâr degetele pe sub pieile tale, toate straturile, cândva, la apus, nu-i așa? nu e
înăuntru o să te pipăi, o să te mângâi o să te adulmec
nu știam că în interior ești așa
măi să fie
nu știam
nu știam cum ești strâns, nu îți știam ochii și nici buzele, realmente, așa întoarse cum sunt, așa cum ești, încovrigat
aș vrea să știu ce gânduri îți zumzăie noaptea prin minte, înainte de culcare, între o răsuflare cuminte și alta, ce gândești atunci când te mănâncă degetele de la picioare
când te trezești dimineața
nu știu asta despre nimeni, mă trezesc dimineața într-un corp, mă trezesc în mine și atât, de-asta mi-au plăcut mereu visele, printre altele, pentru că uneori eu sunt și altul, alții
pentru că sunt în mine și în tine
și știu
cunosc pe cineva necunoscut, când vorbește mă uimește, un cunoscut necunoscut, spune-mi, de unde vin gândurile tale, unde au fost până acum, unde sunt țările tale calde, cine e acolo, în ele,
cine ești între două firicele de aer, strecurându-se calde printre buzele tale?
ce vezi în oglindă și cum e când înghiți tu o îmbucătură din mâncare, ce simte limba ta, se bucură organele tale?
organe, tuburi calde, palpitânde, palpitante

sunt plăpândă plină de puține, obsesii, două caiete de notițe scrise cu litere uriașe, atât

când eram eu mică nu mai știu
spune-mi o vorbă de duh

trece vremea și nu o să apuc

duminică, 26 iunie 2016

Albastră


de ce te mişti aşa, Elena? şoldurile alea, tremurul ridicol al mâinilor tale, de ce ai ochii roşii
unde e casa ta, unde e locul tău, de ce vomiţi în tufiş? de ce eşti tulbure şi de ce puţi, de ce te târăşti pe aici?
de ce ai noroi pe tocuri şi pete de vomă pe haine?
de ce umbli pe aici?
dă-ţi drumul pe podele, dă ochii peste cap şi gemi, geme Ileană, geme, în cămaşă de noapte cu floricele, viaţa e un blues nesfârşit, tom waits muci şi sudoare o ciorbă prin care plimbi o lingură încet
scoală-te, şterge-te, ia şi te spală
îneacă-te cu fum de ţigară

uite aici, îngenunchează,
îngenunchează
încet
într-o zi o să te întorci pe lună
albastră








Stefano Bonazzi


vineri, 17 iunie 2016

În oglindă

Cerasela se privi în oglindă - toate bucățile atârnau dezlânat, bălăngănindu-se, ochii o priveau curios, din toate unghiurile. Își desfăcu nasturii rochiei și înăuntru descoperi, tranșate, părțile ei intime, separate de fâșii de lumină și întuneric. Vru să țipe, însă în zadar - gura îi era încleștată, departe. Își infipse atunci degetele în carnea unui organ cald, umed, strângându-l în pumn - și simți mirosul de sânge. Mâinile mari, mari, cuprinseră apoi gâtlejul și gleznele. Cerasela se roti așa și se înșiră pe podele, descumpănită.

*


 André Kertész
Martha Macha

 Dave Coba

 Erwin Blumenfeld



 Francesca Woodman

 ...