M-am uitat la un film în noaptea asta - un eveniment pe care țin nu știu de ce să-l menționez, să-l fac public. M-am uitat și eu la un film, în sfârșit, după niște luni de zile. M-am uitat la un film și mi-au dat lacrimile în diferite momente. N-a fost chiar grozav, cam tras de păr. M-a emoționat tare oricum. Așa-s eu.
Mă gândesc de multe ori că sunt probabil așa de plictisitoare printre oamenii interesanți și cinefili - sau ceva pe acolo. Despre ce-aș putea vorbi cu ei? Nu mai văd filme. Nu mai urmăresc seriale.
Nu știu lucrurile interesante de pe net - mai niciunele.
Nu mai merg la teatru, nu am mai fost de ani de zile. Nu merg la expoziții.
Citesc de prin cărți, nu mai am cine știe ce spor la niciunele. Mai citesc uneori romane.
Am citit jumătate de roman japonez totuși astăzi.
Ce nu mai fac? Nu ies în oraș în mod obișnuit, într-un local sau altul.
Nu mă uit la știri.
Ce om.
Mă întreb cum de nu mă plictisesc totuși mai nicicând.
Despre mine, despre cum sunt plictisitoare. Nimic.
Uite, te rog să vorbești și tu, te ascult.
Astăzi am fost într-o vizită, diferită de vizitele obișnuite de weekend, deși tot o persoană din familie a fost - o alta doar. Era frig afară și lumina așa slabă, la întoarcere poate că era aproape întuneric, bătea un vânt rece, pe când treceam drumul aproape în fugă veneau mașini cu farurile aprinse, aveam pe mine doar o bluză nu prea groasă și geaca mea din pânză stacojie, mă înțepa frigul și câțiva erau înainte și eu și ea rămăseserăm în urmă, nu mai știu nimic, am în minte câteva imagini, oameni trecând drumul în grabă, mașini, copaci, parcul, blocurile lungi și înalte, înalte, o baie plină de cosmetice, tensiuni, două căni de ceai verde și un melc din foietaj, tot felul de gânduri pe care nu-mi vine să le împărtășesc. Multe erau despre cum mă pricep atât de puțin să vorbesc - și nu numai.
M-am întors acasă în sfârșit, am mai citit, mi s-a părut apăsător și romanul, nu aveam chef în continuare de nimic științific, am hotărât să mă uit la un film.
Îmi vine să mă ascund.
Și-acum îmi amintesc felul în care aprind focul aici în mod obișnuit, cu aprinzătorul bic și gazul, flacăra, oalele, apa fierbând și capacul, pastele și sosul semipreparat, rămășițele vinului de ieri, patul pe care am zăcut apoi, cuprinsă de moleșeală. Propriul corp. Romanul rusesc de ieri și finalul lui amar și inutilitatea și tristețea și goliciunea și singurătățile. Romanul japonez.
Nu-mi găsesc nici cuvintele, nici ideile. Aș vrea să scriu despre ele și nu pot. Frustrare.
Neputința, neputința de a scrie despre ele, aș vrea să mai am 18 ani, în clasa a doișpea, să împlinesc nouășpe, să scriu comentarii cu iz de inteligență. Să merg așa mai departe. Să încerc facultatea de litere de data asta. Să devorez literatură. Atât. Să mor în ficțiune. Să o produc. Și să fiu confuză dar de data asta să aleg diferit și-apoi - apoi nu știu. Nimic.
Au trecut.
Mă uit în oglindă și sunt așa de diferită, lată, căzută, îmbătrânită. Mai niciodată mulțumită de mine
nici nu mai știu de când
aproape dintotdeauna
Mă uit la mine, mă uit în mine, mă uit în jur. Privesc, aș vrea să
nu știu.
Aș vrea să spună cineva ceva, să am un dialog cu cineva aici. Oamenii se prefac că nu scriu, dacă or fi acolo, dacă or fi, oamenii, oamenii pretind că eu nu scriu și ei nu citesc.
Și nu e nimic de spus.
Nu e nimeni acolo. Aici.
Oameni, oameni mulți, toți singuri.
Mai am nu tocmai mult și împlinesc 30 de ani și sunt tot pierdută și tot ce vreau acum e să scriu până la epuizare, să-mi simt mușchii înmuindu-se în sfârșit și respirația și ochii, ochii, capul, bărbia, vreau să beau ceva de nevoie și să cad, în sfârșit, pantalonii gri prea strâmți și frigul și ploaia și lunile ce trec și au trecut, spaimele, spaimele, vreau să mă scufund, triplu tulup cu dublu axel în lumi paralele, departe, să plec de aici din fotoliul nu așa comod, stingeți luminile și
nu mai știu
vreau să scriu până la epuizare și epuizarea pare așa departe și tot ce am sunt propriile emoții și venele și viața în care
plutesc în derivă
sau mă duc la vale
nu mai știu
totul e alegere, sigur
cum să nu
și altele și altele
chiftele marinate în sos, pești, vase de argint și patefoane, pălării cu pene și eșarfe, bărci și femei cu sprâncene desenate, buze roșii și parfum
două căni de ceai verde, un film și o scobitoare, muzică și
afară-i frig și am o flanea roz plină de scame, am cumpărat-o cândva din Paris, ce vremuri
nici urmă de epuizare și am nevoie de o anestezie
ascult muzică și vreau să stau undeva sub o pătură, într-o flanea, în întuneric, la adăpost.
Mă gândesc de multe ori că sunt probabil așa de plictisitoare printre oamenii interesanți și cinefili - sau ceva pe acolo. Despre ce-aș putea vorbi cu ei? Nu mai văd filme. Nu mai urmăresc seriale.
Nu știu lucrurile interesante de pe net - mai niciunele.
Nu mai merg la teatru, nu am mai fost de ani de zile. Nu merg la expoziții.
Citesc de prin cărți, nu mai am cine știe ce spor la niciunele. Mai citesc uneori romane.
Am citit jumătate de roman japonez totuși astăzi.
Ce nu mai fac? Nu ies în oraș în mod obișnuit, într-un local sau altul.
Nu mă uit la știri.
Ce om.
Mă întreb cum de nu mă plictisesc totuși mai nicicând.
Despre mine, despre cum sunt plictisitoare. Nimic.
Uite, te rog să vorbești și tu, te ascult.
Astăzi am fost într-o vizită, diferită de vizitele obișnuite de weekend, deși tot o persoană din familie a fost - o alta doar. Era frig afară și lumina așa slabă, la întoarcere poate că era aproape întuneric, bătea un vânt rece, pe când treceam drumul aproape în fugă veneau mașini cu farurile aprinse, aveam pe mine doar o bluză nu prea groasă și geaca mea din pânză stacojie, mă înțepa frigul și câțiva erau înainte și eu și ea rămăseserăm în urmă, nu mai știu nimic, am în minte câteva imagini, oameni trecând drumul în grabă, mașini, copaci, parcul, blocurile lungi și înalte, înalte, o baie plină de cosmetice, tensiuni, două căni de ceai verde și un melc din foietaj, tot felul de gânduri pe care nu-mi vine să le împărtășesc. Multe erau despre cum mă pricep atât de puțin să vorbesc - și nu numai.
M-am întors acasă în sfârșit, am mai citit, mi s-a părut apăsător și romanul, nu aveam chef în continuare de nimic științific, am hotărât să mă uit la un film.
Îmi vine să mă ascund.
Și-acum îmi amintesc felul în care aprind focul aici în mod obișnuit, cu aprinzătorul bic și gazul, flacăra, oalele, apa fierbând și capacul, pastele și sosul semipreparat, rămășițele vinului de ieri, patul pe care am zăcut apoi, cuprinsă de moleșeală. Propriul corp. Romanul rusesc de ieri și finalul lui amar și inutilitatea și tristețea și goliciunea și singurătățile. Romanul japonez.
Nu-mi găsesc nici cuvintele, nici ideile. Aș vrea să scriu despre ele și nu pot. Frustrare.
Neputința, neputința de a scrie despre ele, aș vrea să mai am 18 ani, în clasa a doișpea, să împlinesc nouășpe, să scriu comentarii cu iz de inteligență. Să merg așa mai departe. Să încerc facultatea de litere de data asta. Să devorez literatură. Atât. Să mor în ficțiune. Să o produc. Și să fiu confuză dar de data asta să aleg diferit și-apoi - apoi nu știu. Nimic.
Au trecut.
Mă uit în oglindă și sunt așa de diferită, lată, căzută, îmbătrânită. Mai niciodată mulțumită de mine
nici nu mai știu de când
aproape dintotdeauna
Mă uit la mine, mă uit în mine, mă uit în jur. Privesc, aș vrea să
nu știu.
Aș vrea să spună cineva ceva, să am un dialog cu cineva aici. Oamenii se prefac că nu scriu, dacă or fi acolo, dacă or fi, oamenii, oamenii pretind că eu nu scriu și ei nu citesc.
Și nu e nimic de spus.
Nu e nimeni acolo. Aici.
Oameni, oameni mulți, toți singuri.
Mai am nu tocmai mult și împlinesc 30 de ani și sunt tot pierdută și tot ce vreau acum e să scriu până la epuizare, să-mi simt mușchii înmuindu-se în sfârșit și respirația și ochii, ochii, capul, bărbia, vreau să beau ceva de nevoie și să cad, în sfârșit, pantalonii gri prea strâmți și frigul și ploaia și lunile ce trec și au trecut, spaimele, spaimele, vreau să mă scufund, triplu tulup cu dublu axel în lumi paralele, departe, să plec de aici din fotoliul nu așa comod, stingeți luminile și
nu mai știu
vreau să scriu până la epuizare și epuizarea pare așa departe și tot ce am sunt propriile emoții și venele și viața în care
plutesc în derivă
sau mă duc la vale
nu mai știu
totul e alegere, sigur
cum să nu
și altele și altele
chiftele marinate în sos, pești, vase de argint și patefoane, pălării cu pene și eșarfe, bărci și femei cu sprâncene desenate, buze roșii și parfum
două căni de ceai verde, un film și o scobitoare, muzică și
afară-i frig și am o flanea roz plină de scame, am cumpărat-o cândva din Paris, ce vremuri
nici urmă de epuizare și am nevoie de o anestezie
ascult muzică și vreau să stau undeva sub o pătură, într-o flanea, în întuneric, la adăpost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu