duminică, 25 octombrie 2015

Safari în doi

Așă că, îți spun, am căștile pe urechi - ascult the doors, știi tu, cum mai fac eu, nopțile - mi-am apropiat ceașca de buze, încă o dată, lut rece și smalț, am sorbit din ea,
iar
apă vie
eram în pat și citeam basme în copilărie
nu-mi mai amintesc,
străzile, trecătorii,
totul e mai mult șters, eram într-un bar
eu nu prea umblu pe acolo, nu
eu nu
într-un bar
pastile
stăteam în cadă azi, în apa caldă și murdară, cu săpun cu lut, argilă roșie praf, și murdărie și piele
atunci le-am văzut, luminile roșii și vâjâitul și caii putere vibrând în automobile, panourile strălucitoare, femeile cu decoltee pe ele, sticle de bere, litere mari, roșii, doi bărbați aveau hanorace negre și blugi și unul din ei era, așa, era
mi-am trosnit degetele
m-am trezit și eram într-o intersecție, am auzit atunci, blocurile aveau ferestre negre și ferestre portocalii și perdele și femei ascunse după ele privindu-ne cu ochi galeși, calzi
și noi eram bărbați
mari și calzi cu pântecele pline și umerii lipiți, îmbrățișați
bărbați cu adidași
și iubesc spațiile tale, jegul podelelor,
ceștile
bătea vântul puțin și noi eram liberi și luminile orbitoare, gura de metrou peste drum, un parc poate și tomberoanele pline, capacele rupte
am traversat
mă uit la ele, am zis, și văd moliciune, rotundă, elastică, vie, am traversat și eram bărbați și poetul recita cu o voce mare, adâncă, cutremurătoare
ei bine, noi pe aici trăim într-o ficțiune,
și suntem tineri, mari, în vene avem priviri galeșe, gene lungi, ondulate, unele false
și te-ai uitat la ea, i-ai pipăit asimetriile, toate sunt la locul lor,
o femeie stă pe trepte de ruine, cu un maieu mov și sânii lunguieți adunați între genuchi și pântece și umeri, părul negru prins într-o coadă simplă și breton lung după o ureche și brațele uscățive, stafidite, pielea tuciurie, ochi mari și cearcăne vinete, o gură încremenită într-o expresie de vagă amărăciune, dezamăgire
am avut și eu vreo doi bărbați.
noi eram într-o intersecție și eram înalți și eram puternici, ochii văzând și șiroind cuvintele înăuntru în
tine
totul accelera și se încâlcea și femeile clătinau din cap după perdele
am respirat adânc și semafoarele s-au făcut roșii pe când vântul era încă rece
au trecut două mașini rapid, nepăsătoare,
aveam palmele asudate și umerii lipiți și am zis: haide să încercăm astăzi
Pastilele galbene,
pentru uitare.
Eram doi bărbați, cu maieu și chiloți și niște bani în buzunare.

sâmbătă, 24 octombrie 2015

Târziu

Am nevoie de-o cafea și am poftă să scriu, nu știu ce - și n-am cuvinte.
Sau nu.
Altfel.
Mi se năruie cuvintele. Se dezintegrează și se scurg, ca nisipul, ca timpul ce trece tot mai repede.
Sursa

miercuri, 21 octombrie 2015

Niște cetățeni intr-o gară

Un om se lovește de un zid, se lovește de o mașină, se lovește de o rotiță, se lovește și
se lovește și
se rotește și
Sângerează, sângerează.
Durere
Prin pantalonii verzi, prin mânecile suflecate de la camașă, prin maieu și prin chiloți. Gulere scrobite, călcate în zilele libere cu dăruire, femei, conserve, câte o privire, o emisiune, borcane.
Spune-mi, ce oră arată ceasornicele? Nu văd de aici, nu văd nimic, sunt oarbă. Sunt o oarbă, Augustine.
Mai toarnă-mi o ceașcă. O iarnă, scârțâiau zăpezile, înalte, plecasem.
Am ajuns într-o sală, într-o gară, într-o cameră de așeptare, oameni purtători de geacă, pufoasă, roșie, faianță cu modele pseudo-florale, fumează câte o țigară la diferite intervale, o copilă doarme, cu cozile blonde, picioarele moi, atârnânde.
Uite, uite, colea, stau de vorbă. Așa e.
- Șinele sunt paralele.
- Știu, amice, știu, de-asta le păzesc, de asta le privesc din cabină, să nu se atingă vreodată. Să nu se întâlnească. Gonesc trenurile și-asta-i, eu îmi mai privesc ceasornicele. Și timpul trece.
La ora 14 servim o cafea caldă, la ora 19 un covrig cald cu mac.
- Florentine, am visat o prăpastie, eu mă tem de semne, să știi, fie ele obișnuite sau luminoase, treze sau adormite, Florentine, tu să nu uiți de mine.
- Nu uit, Augustine,
și
Evdochio, oarbă
Sângerează.
Mai departe, compartimente, perdele, călători în șube, întrezărindu-se, în țipătul, goana, bubuiala întâlnirii. Apoi mănâncă icre.
Muncitorii din ziua de astăzi se duc la casele lor, în paturile lor, arcurile scârțâie, respirația se aburește,
fiecare visează,
femeile privesc în depărtare
sumbru melancolice
anacronice
sinucigașe.  


marți, 20 octombrie 2015

Scriu

Se întunecă și-i pustiu. Aș dormi, aș scrie. Aș citi ceva poate. Nu știu. N-aș face nimic. M-aș înfășura cu o pătură și aș zace privind în gol, călător năuc prin mine.
Scriu.
Pustiu și urât, așa de urât și pustiu. 


miercuri, 14 octombrie 2015

marți, 13 octombrie 2015

Ochi

Ochi roşii
Să creştem

Apocalipsul

Nu pot să dorm şi mi-e frig şi aş scrie
Aş scrie
Aş scrie
Şi apoi iar şi iar
Şi sfârşitul lumii
Marginea
Apocalipsul, lighioanele şi hăul stând să ne mănânce
Apocalipsul, de mult aşteptat, aşteptându-ne - închide ochii
Rod dinții, rod ghearele
Întunericul şi lacrimile şi râul de foc
Nu pot sa dorm şi am picioarele reci şi cearcăne şi prea multe zile
Şi nopțile aş scrie şi scrie şi scrie până-n sfârşitul lumii. 

luni, 12 octombrie 2015

Sinectomie

În camera de așteptare era a naibii de frig. Tapițeria scaunelor din metal, o mușama albastră, era ruptă pe ici și colo. Un copil cu un palton albastru și o căciulă groasă cu dungi roșii și canaf, împletită de vreo bunică, rupea mici bucățele de burete din scaunul de-alături de el. Faianță albă pe pereți și, ici-colo, câte-un afiș, reclame la medicamente pentru diaree și pentru memorie. Ginko, argilă, capsule în două culori, o jumătate albă, una roșie. Un bătrân cu o căciulă neagră, de-astrahan, și-un cojoc, privea în jos - și atât. Îmi înghețaseră mâinile. Le-am întins ușor în față, mi-am privit degetele groase, vineții - abia mai puteam să le mișc. Pe la trei m-au chemat înăuntru. Pe peretele cabinetului, lucru ciudat, o hartă a lumii. Doctorul, un tip la vreo 50 de ani, cu chelie, câteva șuvițe de păr și niște buze foarte groase, mă privea curios, în tăcere.
- Domnule doctor, i-am spus, vă rog eu frumos, extirpați tot. 

Nimicuri

M-am uitat la un film în noaptea asta - un eveniment pe care țin nu știu de ce să-l menționez, să-l fac public. M-am uitat și eu la un film, în sfârșit, după niște luni de zile. M-am uitat la un film și mi-au dat lacrimile în diferite momente. N-a fost chiar grozav, cam tras de păr. M-a emoționat tare oricum. Așa-s eu.
Mă gândesc de multe ori că sunt probabil așa de plictisitoare printre oamenii interesanți și cinefili - sau ceva pe acolo. Despre ce-aș putea vorbi cu ei? Nu mai văd filme. Nu mai urmăresc seriale.
Nu știu lucrurile interesante de pe net - mai niciunele. 
Nu mai merg la teatru, nu am mai fost de ani de zile. Nu merg la expoziții.
Citesc de prin cărți, nu mai am cine știe ce spor la niciunele. Mai citesc uneori romane.
Am citit jumătate de roman japonez totuși astăzi. 
Ce nu mai fac? Nu ies în oraș în mod obișnuit, într-un local sau altul.
Nu mă uit la știri.
Ce om.
Mă întreb cum de nu mă plictisesc totuși mai nicicând.

Despre mine, despre cum sunt plictisitoare. Nimic.
Uite, te rog să vorbești și tu, te ascult.

Astăzi am fost într-o vizită, diferită de vizitele obișnuite de weekend, deși tot o persoană din familie a fost - o alta doar. Era frig afară și lumina așa slabă, la întoarcere poate că era aproape întuneric, bătea un vânt rece, pe când treceam drumul aproape în fugă veneau mașini cu farurile aprinse, aveam pe mine doar o bluză nu prea groasă și geaca mea din pânză stacojie, mă înțepa frigul și câțiva erau înainte și eu și ea rămăseserăm în urmă, nu mai știu nimic, am în minte câteva imagini, oameni trecând drumul în grabă, mașini, copaci, parcul, blocurile lungi și înalte, înalte, o baie plină de cosmetice, tensiuni, două căni de ceai verde și un melc din foietaj, tot felul de gânduri pe care nu-mi vine să le împărtășesc. Multe erau despre cum mă pricep atât de puțin să vorbesc - și nu numai. 
M-am întors acasă în sfârșit, am mai citit, mi s-a părut apăsător și romanul, nu aveam chef în continuare de nimic științific, am hotărât să mă uit la un film.

Îmi vine să mă ascund. 

Și-acum îmi amintesc felul în care aprind focul aici în mod obișnuit, cu aprinzătorul bic și gazul, flacăra, oalele, apa fierbând și capacul, pastele și sosul semipreparat, rămășițele vinului de ieri, patul pe care am zăcut apoi, cuprinsă de moleșeală. Propriul corp. Romanul rusesc de ieri și finalul lui amar și inutilitatea și tristețea și goliciunea și singurătățile. Romanul japonez.
Nu-mi găsesc nici cuvintele, nici ideile. Aș vrea să scriu despre ele și nu pot. Frustrare.
Neputința, neputința de a scrie despre ele, aș vrea să mai am 18 ani, în clasa a doișpea, să împlineșc nouășpe, să scriu comentarii cu iz de inteligență. Să merg așa mai departe. Să încerc facultatea de litere de data asta. Să devorez literatură. Atât. Să mor în ficțiune. Să o produc. Și să fiu confuză dar de data asta să aleg diferit și-apoi - apoi nu știu. Nimic.
Au trecut.

Mă uit în oglindă și sunt așa de diferită, lată, căzută, îmbătrânită. Mai niciodată mulțumită de mine
nici nu mai știu de când
aproape dintotdeauna
Mă uit la mine, mă uit în mine, mă uit în jur. Privesc, aș vrea să
nu știu.

Aș vrea să spună cineva ceva, să am un dialog cu cineva aici. Oamenii se prefac că nu scriu, dacă or fi acolo, dacă or fi, oamenii, oamenii pretind că eu nu scriu și ei nu citesc.
Și nu e nimic de spus.
Nu e nimeni acolo. Aici.

Oameni, oameni mulți, toți singuri.

Mai am nu tocmai mult și împlinesc 30 de ani și sunt tot pierdută și tot ce vreau acum e să scriu până la epuizare, să-mi simt mușchii înmuindu-se în sfârșit și respirația și ochii, ochii, capul, bărbia, vreau să beau ceva de nevoie și să cad, în sfârșit, pantalonii gri prea strâmți și frigul și ploaia și lunile ce trec și au trecut, spaimele, spaimele, vreau să mă scufund, triplu tulup cu dublu axel în lumi paralele, departe, să plec de aici din fotoliul nu așa comod, stingeți luminile și
nu mai știu
vreau să scriu până la epuizare și epuizarea pare așa departe și tot ce am sunt propriile emoții și venele și viața în care
plutesc în derivă
sau mă duc la vale
nu mai știu
totul e alegere, sigur
cum să nu
și altele și altele
chiftele marinate în sos, pești, vase de argint și patefoane, pălării cu pene și eșarfe, bărci și femei cu sprâncene desenate, buze roșii și parfum
două căni de ceai verde, un film și o scobitoare, muzică și
afară-i frig și am o flanea roz plină de scame, am cumpărat-o cândva din Paris, ce vremuri
nici urmă de epuizare și am nevoie de o anestezie
ascult muzică și vreau să stau undeva sub o pătură, într-o flanea, în întuneric, la adăpost.

duminică, 11 octombrie 2015

Viitor ipotetic

O să șterg cu buretele bucăți din mine, o să port rochii albastre din mătase și ciorapi fini și negri, o să am părul roșu și breton și o să dansez pe scene în fața sălilor goale, încet, cu mișcări line.

Nesătulă

Am reușit să termin, în sfârșit, romanul rusesc. Urmează unul japonez.
Am mâncat pâine cu ciocolată, am băut lapte, am spart semințe, am mâncat struguri, boabă cu boabă.
Și mai devreme, paste și vin.
Mi-am tot mușcat interiorul buzelor până le-am ferfenițit. Le mușc în continuare. Mușc și dintr-un ciorchine, câte o boabă.
Ce sunt eu?
O burtă, un suflet? O undă electromagnetică?

Îmi vine să mă scufund, plonjon cu triplu tulup într-o mare roșie.





sâmbătă, 10 octombrie 2015

Greață

În oraş fum, prea mult fum, fluide periculoase adolescenți în clasa a noua regine şi, vai,
Păcănel Nicoliță
Înscrie gol România!
Put

marți, 6 octombrie 2015

Miss Plictis

Miss Plictis venea adesea-n vizite, clipea des și vorbea în șoaptă sau cu o voce tremurândă. Spunea întotdeauna aceleași lucruri. 
"Tovarășul Fantasmă este prietenul meu intim, cunoaște mersul trenurilor internaționale și toate barurile obscure. Nu știi niciodată când mai vine."
Miss Plictis ofta adesea, așteptându-l.
Povestea atunci, printre suspine: "Și știi, în zilele când Tovarășul Fantasmă strânge pumnul, plesnesc sticlele pe polițe, fețele de masă roșii se udă și pereții se umplu de igrasie. În zilele lui bune, poartă câte o cămașă scrobită, care i se așează atât de bine pe umeri! În zilele mai proaste, străbate orașul în treningul purtat la Olimpiade."
Miss Plictis obișnuia să plece din odaie împiedicându-se
Miss Plictis, cu degetele străbătute de vinișoare fine și pleoapele umflate.

luni, 5 octombrie 2015

Oameni uzați

Oameni uzați, întinși pe podele, privind prin ochii închiși, fără vreo mișcare. Oameni uzați, umbre și carne, buze nemișcate și degete reci.

Melopee

Sprijinită de zid, o bucată de orice, de orice, genunchiul meu diform și umerii mei lați și cine mai știe ce, obrajii umflați, ochii inegali, sânii asemeni, brațele aspre. 
Am un ochi mai mic și unul sălbatic, părul decolorat și un rezervor plin cu lacrimi, alandala, alandala, m-am așezat pe un scaun și uite, peretele e albastru, muzica e înceată și vine de departe, omul e negru și își cântă, își cântă mai departe,
ascultă, Leonoro, muzica se aude mai departe
bărcile se leagănă
și undeva, la o parte, cineva se scarpină pe picioare.
Pălăriile sunt negre și negri ochelarii, pe aici nu mai trece nimeni, printre zidurile albastre, și muzica e departe.
Uite, ți-am adus un ceainic, a stat pe sobă peste noapte, uite, ți-am adus perdelele, trage-le, trage-le, să nu se vadă nimic, să nu se vadă mirosurile plutind, plutind când deschizi ușile,
când cobori treptele.
Spații, spații puse ici și colo,
Leonoro, de ce sunt vazele sparte?
Spală-te. Du-te în baie și spală-te, viața va fi nouă și mirosul departe, departe, pierdut, pierdut, du-te și spală-te. 
Clementin, băiatul cu cârlionți și o găleată cu apă spală podelele, pe măsuță zace o foaie - și noi ce facem?
Pe stradă zace un om și o femeie are un palton și cizme cu tocuri, spatele strâmb așteaptă o scrisoare ce nu o să mai vină
ca și toate
toate
Mai departe - uite, păcatele, păcatele,
de asta se strică și strâmbă toate, de asta Leonoro auzi un cântec și spatele
pune mâna și vezi.
Curg apele
Pe stiloul ăsta am plătit bani buni, te rog să fii fată bună și Clementin, Clementin, nu lăsa podelele pătate
Pe tarabă merele toate stăteau așa, strâmbe, roșii, dumnealui avea nasul prea mare și eu trebuia să închid ochii și să întind aripile
Uite așa, rotită într-un picior, căzând pe podele,
Leonoro, strânge-mi tu aripile,
Clementin, vezi că pe poliță e niște sare.  
O cucoană mare într-un halat și mai și, cu sânii înțepători, înainte
O plecăciune
În cadă curg apele albe.
Ia te uită aici, se clatină bărcile, am picioarele mari și groase și Leonoro, astăzi, astăzi mă tem,
închide ferestrele, trage perdelele, lasă podelele, lasă aerul, mirosurile, lasă ușile și lasă scările și, Clementin, tu du-te
în grădină și cântă-mi.

duminică, 4 octombrie 2015

Aici

Pe pământ, între sere, buruieni, o pătură albastră şi o carte roşie. Găini. Un om îşi cântă într-o altă grădină, ceva mai departe, o manea. 

sâmbătă, 3 octombrie 2015

Iatagane

Când Ahmed păși sub luna plină iată
iataganele
O, Tarkane, iatagane
Nu ești într-un film turcesc pentru mame
și aceasta nu este nicidecum o poezie
O, ochii mari, mari, căscați umflați, iataganele se rotesc și pântecele rotunjoare și alte organe
mari și roșii
moi și carne
iatagane lame reci
pe sub piele pe sub coaste
O, Tarkane, iatagane
Săbii, spade, lame, lame
Trec prin carne
trec prin carne
O petrecere afară și pe haine șiroind
Aburi, aburi și sudoare
Ahmed cade, buze mari, rotund-umflate, plămâni umezi, ape calde
ard în pântece
alarme
lumile sunt goale
pieile moi și prin organe
trec șiroaie trec șiroaie
iatagane-adânc în cearcăne
ienicerii și spahiii și cadânele și
o, mâinile
cad vibrând prin coaste oameni tot țipând de sfâșiere
de-amețeală și de foame
Scrie-un funcționar agale, trece-n acte, trece-n toate
Sunt un turc și într-o noapte
iatagane, iatagane
mă culcară

bulbucesc șiroaie calde
exoftalmic
stând turcește pe podele.


vineri, 2 octombrie 2015

O gaură

Și o gaură.

Pământ

Totul alunecă și se întunecă în timp ce mă rotesc: unde sunt? Sunt un bulgăre de pământ ducându-se la vale.
Într-o zi mergeam încet, era ora apusului portocaliu roz violet, mi-a ieșit în cale, i-am dat un șut, m-au durut degetele, s-a dus la vale.
O, pământ, am spus, pământ în mișcare.
Bate vântul și plec.