Caii

Ascultă, Evgheni Ulianâci, biciușca asta e moștenită de la tata mare, un om de-o statură foarte mare, roșu în obraji, fumător de mahorcă și cu vocea adâncă, bas, când ridica dânsul pumnul mare și-l trântea de masa de lemn bunicii îi plesneau baierele, dulapurile se clătinau, și el, Porfirie, râdea cu spasme 
mujicii prin holde, hohotind, și caii, caii duși de căpestre spre grajdurile populare, lăcrimau muierile în praguri, și-ți spun, tata mare într-o zi
pe când zburau pe cer cocorii și înmugureau cartofii în pivnițe, ei, pe atunci tata mare s-a dus în fundul grădinii și acolo a văzut o femeie și asta a fost tot.
Apoi au căzut merele din pom și și-au lepădat mujicii hainele, cânepiștile au pierit și femei cu prunci în spate au traversat râpe în picioarele goale și-au furat fuioare, grâul a plecat cu carele și Vasili, caii,
broboadele roșii și cămeșile cusute de fecioare iernile
toate s-au destrămat.
Au trecut vesele tancurile prin lanuri, soldații și-au purtat chipiile pe-o ureche și au pășit printre mesteceni, printre izbe și coapse și șale, broboade trase pe ochi în dimineți geroase când în curte au înghețat bălțile și aburii respirației abia de au mai încălzit puțin palmele roșii și aspre abia scoase de sub plapumi, lăzile cu cartofi în cămară și buzunare cu tutun ticsind căptușelile -
paserile călătoare sus tot zboară mai departe, ochi mijiți de tata mare, bate soarele,
tufele de coacăze,
au murit caii și oamenii sunt singuri pe tarlale, fâșâie secerele mecanice și comandații mână brigăzile spre eliberare.
Pășeau atunci mujicii pe-nserate pe cărăre,
Caterino, vino-ncoace, pe genunchii mei, mi-e foame.
Caii s-au descompus încet și le-au rămas doar oasele.