O întâlnire

Azi dimineață un vis.
Nu-mi amintesc prea bine dar stăteam pe țărm, pe malul mării, privind un vultur în timp ce zbura sus, în cercuri, în ceruri, deasupra apei. Vulturul a început să coboare - s-a transformat într-o femeie. Închid ochii - o văd pășind peste ape, peste valuri, venind spre țărm. O femeie brunetă poate, cu părul nu prea lung și ochii, ochii luminoși, strălucitori, un fel de căprui deschis poate, strălucitori cumva îi văd, mi-i amintesc. O privire intensă, o prezență puternică, o ființă puternică și bună totuși, am simțit. O călătoare, umblând liberă prin lume, oprindu-se pe ici și colo. Am plecat nu mai știu pe unde, m-am întors, atrasă de ea, dornică să o întâlnesc iarăși. Am găsit-o, într-o cameră luminoasă de hotel - și am plecat împreună spre plajă, spre mare. Atât îmi mai amintesc, deși visul a fost lung, lung înainte de întâlnire și poate și după - nu mai știu nimic.
M-a fascinat și entuziasmat atât de mult, trezindu-mă, mai apoi, femeia mea vultur.


În ultimele luni, ultimul an poate, mi-am dat seama cât de puțin întregi sunt oamenii - câte fragmente poartă în sine, unele scufundate în întuneric, altele în lumină, plutind, trecând prin lumină, întorcându-se în beznă, întâlnindu-se uneori, uneori stând de vorbă. Mai toți trăim cu impresia că suntem întregi, singuri, un unic eu solitar închis într-un corp -  nu suntem însă, nu suntem deloc.