luni, 31 august 2015

Haimanalâc

Atunci m-am așezat pe scaun, întrebându-mă, am scormonit prin măruntaie și mi-am zis "mai caută, mai sapă".
Un măr stricat, descompus, cafeaua de dimineață, când m-am trezit.
"Tu ce cauți aici? mi-am zis
"Am venit să stăm de vorbă."
Așa că am stat, până târziu, cu ochii deschiși.
Mi s-au adâncit cearcănele.
Dar nimeni nu a mai zis nimic până când, până când, 
"Nu te supăra", mi-a zis, "dar tu ce cauți aici?"
"Puțină hrană."
Am închis ochii atunci, răpusă de oboseală.

duminică, 30 august 2015

Puțină poezie

Apoi sunt zilele în care mă trezesc și mi-e foame de ceva, să merg la piață, să zic, să văd legumele pe tarabe și troleele în stație, bucurii burduhănoase adâncite în piepți, straturi multiple, curbura ochilor și mâini mușcate cu poftă, ca în copilărie.

Puțin Vișniec.

Întâmplări în stația de taxi

De obicei sângele tău se scurge lent
Pe marginea trotuarului o femeie înaltă
își duce mâna la frunte îți spune vai
domnule Socrate aici nu e o arenă aici nu
e locul cel mai potrivit pentru călătoriile
dumneavoastră tu o ajuți cu grijă să-și 
scoată gleznele din sângele tău înfiorat
să intre într-un taxi vai domnule exclamă
atunci taximetristul mașina mea s-a 
împotmolit în sângele dumneavoastră cum
se face că sângele dumneavoastră este
atât de greu și alunecos nu știu prietene
răspunzi tu enervat ceva nu e în regulă 
văd și eu asta



Poate că într-o zi tata, la biroul lui în slujba lui, în mare secret, visa la amicul foarte vechi vișniec, stând în apartamente pariziene la parter, cu ferestre înalte, pe stradă trecând lungi gambe de femei în botine, vișniec ștergându-și ochelarii cu batiste, ascuțindu-și creioanele, atunci m-am născut eu probabil, poftind asemenea lucruri năstrușnice.

Meditație

Ce sunt trupurile, la ce-s bune?

vineri, 28 august 2015

Orele

O, nu înțeleg, ora unu, ora fictivă, fixă, iarăși, nu și cinzecișinouă, cum pare, ora unu, un minut, pierdut, pierdut, sfârșitul universului în care burțile sunt puse la cale, în vene circulă alcoolul, lumina se reflectă în gene și muzica duduie în cască, unu și unu, afară nu plouă, păcat, frunzele pe trotuare într-o zi de toamnă, bicicletele și soneriile, îmi amintesc, pedalele, nimic nu valorează nimic și se pierde în zare, roșu și mare, un balon, umflat și mare, roșu și mare, ca un refren, nu știu de ce, plutind către soare, desumflându-se încet, poc!, ora tulbure, unu și paișpe, amintiri vechi, degete pe taste, am plecat, să știi, și nu știu dacă mă mai întorc, nu mai sunt eu, aici, acolo, în somn și în zori, într-o zi oarecare.
Nimic.
Unu cincizecișinouă.
Două și un minut.
Două și două.

marți, 25 august 2015

Nimic de vorbit

Îmi cad mereu ochii pe ceas la ore fixe, nimic de vorbit, nimic de discutat, tăceri și deconectare, depărtare, degetele pe taste, unghiile roase, universul în declin, muzică melancolică zguduind emoții și nimic, nimic de discutat, nimic de citit, rânduri goale, șterse cu o radieră, firmiturile măturate, suflate, ceva mai departe, uite, eu în adâncul meu sunt o fumătoare, una înrăită, am o voce joasă, tunătoare, și când vreau eu strivesc oameni, oameni ce tac, tac și nu mai spun nimic, cuprinși de stupoare, de teroare, risipiți pe podele, numărând crăpăturile din tavanul proaspăt vopsit.

luni, 24 august 2015

Fugare

Gânduri ușoare.

Pe vremuri, în zilele mele tinere, nu locuia în mine nicio femeie frumoasă, acum o văd uneori, mai ales în ochii și în zâmbetele altora, fugitiv, deși văd în oglindă o femeie mai mare, mai lată, mai urâtă și semnele, liniile, pe piele, pe față, liniile adâncite, căzând, poveri atârnând.

Oare semințele de floarea soarelui au alt gust în funcție de sezon? 

Și oare, oare vreodată o să mă satur de The Doors și Jim Morrison?

Muncă

Nopți lungi, cuvinte multe.

duminică, 23 august 2015

Duioasă

O, Catiușo, vremuri grele, degetele tale albe. Un soldat pe o colină, zboară păsările negre.

sâmbătă, 22 august 2015

O țigară imaginară

Piele sfâșiată, sânge și cerneală, curgând în apă. Firicele roșii pe cornee în oglinda ștearsă cu mâna după o baie fierbinte, lungă, uite, aici, aici intră acul, ajunge adânc, ajunge departe, până în întuneric, și îl face să țâșnească, lasă-l să curgă, pune-ți un plasture. Uite, baia asta cu faianță albă, stau ghemuit într-un colț și de acum mi-e frig, îndoi un bețișor cu vată în capete, mă prefac că sorb dintr-o țigară, adânc în plămâni, las capul pe spate, mi-e poftă, îmi strâng pulpele goale și ude cu mâinile, picură stropi de apă, liniile de tren și firele de iarbă, le văd strălucind și spre orizont deformate de arșiță, aerul dilatat și ierburile înalte uscate, mergem să culegem melci de pe urzici ca în copilărie și să strângem sigilii pierdute de marfare cărămizii, într-o zi, îți spun, o să plecăm de aici poate, nu mai știu unde.

Într-o baie cu faianță albă, rece, într-o zi de vară, fumez o țigară imaginară, amorțesc și o arunc într-un colț, într-o baltă.

vineri, 21 august 2015

O carte

Un miros vechi, vechi, adiind dintr-o carte cumpărată dintr-un anticariat, un miros de casă de om bătrân, din alte vremuri, similar celui din casa bunicilor mei, un miros pierdut de vreo 15 ani. Am vrut să caut ceva, altceva, l-am aflat, neașteptat, intens. Am cartea de vreun an și-am purtat-o de colo-colo, am citit-o în parte și-am abandonat-o de o vreme într-un colt, așteptând zile mai bune, zile când o să reușesc să o citesc până la capăt . Și e prima dată când îl simt. E tare ciudat.

Ce-aveau însă în comun bunicii mei, oameni simpli dintr-un sat îndepărtat, cu fosta proprietară a cărții? Cu o Veneră Cojocaru căreia Harry Brauner îi scrie:

"Venerei Cojocaru,
Prietenei dragi și tovarășei - întotdeauna gata să întindă o mână tovărășească la necaz și un sfat bun la nevoie - celei pe care o simt alături de mine în această zi de prea întârziată fericire și bucurie.
Harry Brauner
Buc. 2 octombrie 1979"

Cum o fi fost ziua lor? 

E așa de târziu și trebuia de mult să dorm. O să mă culc, pe cearșaful rece, învelită cu ceva ușor, în sfârșit pe răcoare. Îmi vine să îmi iau cartea și să dorm cu ea în brațe, să-i sorb iar și iar mirosul, să-mi imaginez mâinile lui Harry Brauner scriind dedicația, stiloul, cerneala uscându-se, apartamentul mic din București al Venerei Cojocaru, biblioteca ei și încăperile toate, diferite obiecte și cotloane și detaliile mai mult sau mai puțin semnificative ale vieții ei neștiute și poate și a unui soț, doi bătrâni într-un apartament ce-s sigură, fără motive raționale, că nu era mare. Să-mi amintesc odăile bunicilor mei, obiectele, texturile, luminile și mirosurile, să mă pierd în legăturile ciudate dintre noi toți, fibrele unor povești adunate ciudat, împletite de un miros, mirosul unor vieți, păstrat între paginile cărții.



joi, 20 august 2015

Clondire

Trei clondire cu otravă, picurând încet-încet în gâtlejuri stafidite, arse, roșii și povara nesfârșitei amorțeli, apăsând umerii vara, pământii și coșcoviți, prăbușiți alene seara, pe podele aspre, reci,
capetele spintecate de năluci și de piroane, lungi șiroaie de cuvinte curgând calde mai la vale,
făcând bălți,
lipicios-ntunecate,
mațe goale, vinuri seci, pălării monumentale, pene mari, gâdilătoare, litere plăcut egale, nesfârșite linii care, frânte, negre și amare, dau născare, cu regret, creaturilor bizare, pofticioase, tâmpe, carne, nesfârșita așteptare, fără sens, fără mișcare, picăturile amare curg la vale, curg la vale, spre o mare violet, în gâtlejuri stafidite, arse, mute, cu regret.

O întâlnire

Azi dimineață un vis.
Nu-mi amintesc prea bine dar stăteam pe țărm, pe malul mării, privind un vultur în timp ce zbura sus, în cercuri, în ceruri, deasupra apei. Vulturul a început să coboare - s-a transformat într-o femeie. Închid ochii - o văd pășind peste ape, peste valuri, venind spre țărm. O femeie brunetă poate, cu părul nu prea lung și ochii, ochii luminoși, strălucitori, un fel de căprui deschis poate, strălucitori cumva îi văd, mi-i amintesc. O privire intensă, o prezență puternică, o ființă puternică și bună totuși, am simțit. O călătoare, umblând liberă prin lume, oprindu-se pe ici și colo. Am plecat nu mai știu pe unde, m-am întors, atrasă de ea, dornică să o întâlnesc iarăși. Am găsit-o, într-o cameră luminoasă de hotel - și am plecat împreună spre plajă, spre mare. Atât îmi mai amintesc, deși visul a fost lung, lung înainte de întâlnire și poate și după - nu mai știu nimic.
M-a fascinat și entuziasmat atât de mult, trezindu-mă, mai apoi, femeia mea vultur.


În ultimele luni, ultimul an poate, mi-am dat seama cât de puțin întregi sunt oamenii - câte fragmente poartă în sine, unele scufundate în întuneric, altele în lumină, plutind, trecând prin lumină, întorcându-se în beznă, întâlnindu-se uneori, uneori stând de vorbă. Mai toți trăim cu impresia că suntem întregi, singuri, un unic eu solitar închis într-un corp -  nu suntem însă, nu suntem deloc.

Te cunosc după sandale

Un bărbat gras cu cămașă cu pătrățele, cu pantoloni negri și cu chelie, dansând cu foc, cu mâinile în aer, întinse, ridicate, cu ochii închiși, buzele și sprâncenele strânse ușor, e noaptea târziu și răcoare pe terasa pe care fumează câțiva oameni și aerul e tare, mirele și mireasa dansează transpirați într-un colț, perdelele sunt dantelate și pe mese sarmalele sunt pe jumătate mâncate, pantofi albi cu toc și leucoplast lipit pe picioare subțiri în ciorapi de nailon străluncitor, rochii roșii strâmte cu câteva volane și un coc, cercei mari și rotunzi și piruete rare, prăjituri cu cremă roz, moale, boxe înalte, muzică asurzitoare, obraji pupați cu răsuflări grele, alcool, talii cuprinse și lipite de burți pline, legănate șoldurile după pași de pantofi negri și uneori maro, mâini strânse și întinse balansându-se, o fată lungă și blondă sprijinită de un perete, cu părul prins într-o coadă și o rochie din satin verde, bătând dintr-un picior, fața ovală prelungă și buzele întredeschise, imaginându-și cum ar fi să danseze, câteva pahare ciocnite, ochii închiși și amețelile dulci, rotunde, eliberatoare.

marți, 18 august 2015

Despre pornografie

Nu e un lucru știut despre mine în genere - nu e ca și cum discuțiile despre așa ceva ar fi ceva obișnuit între rude, prieteni, cunoscuți și necunoscuți - dar am o mare și veche scărbă și o revoltă față de pornografie. Ca mai toată lumea, probabil, m-am întâlnit cu pornografia cândva prin adolescență - și după o scurtă perioada de atracție mi-a zgândărit și rănit așa de tare sensibilitățile (și conștiința și inhibițiile și altele, dar sensibilitățile mai ales) încât m-am săturat și lecuit de tot de așa ceva.
Mereu am intuit-gândit-considerat că pornografia transformă cumva oamenii, imaginea lor despre ei înșiși și despre ceilalți - și relațiile dintre ei. Mi se pare dezumanizantă și degradantă pornografia, periculoasă, în ciuda oricăror aparențe. Nu am o problemă cu sexul - doar cu felul în care e degradat de pornografie și halul în care pot fi degradați și dezumanizați și deformați și răniți, mai ales răniți (psihic, cultural, social și chiar fizic) oamenii ce o produc și cei ce o consumă.

Umblam de colo-colo pe youtube puțin mai devreme și am dat peste un clip, primul de mai jos. M-a impresionat așa de tare ce spune vorbitoarea încât mi se pare un lucru benefic și responsabil să-l pun și la dispoziția altora. Altă dată am dat peste al doilea - mi s-a părut grozav.
Pentru că nu mă interesează așa ceva, nu știu cu ce e plin internetul în materie de pornografie și trebuie să îi cred pe cuvânt pe cei ce vorbesc despre asta. Mie una mi se par foarte bune prezentările, mai ales că sunt în consonanță cu ce simt și gândesc eu despre pornografie (reprezintă un anumit punct de vedere). E clar că aș vrea să propovăduiesc punctul ăsta de vedere sau o oarece conșientizare. Poate că cineva, oricine o fi, dacă o fi, după ce o să ajungă pe blogul ăsta amărât si o să se uite la cele două clipuri o să se uite dată viitoare la ce s-o uita încolo și încoace puțin mai conștient(ă) de ceea ce se întâmplă acolo, de felul și măsura în care e afectat(ă) de ce vede și de felul și măsura în care e afectată lumea în care trăim de ceva aparent nesemnificativ și inofensiv, o plăcere alinătoare de singurătăți, amaruri, dureri, plictiseală, frustrări, dorințe, pofte, altele, cine mai știe.
Sau nu știu - luați-o doar ca pe o invitație la o înțelegere mai adâncă a lumii în care trăim și a manierei în care practici din cele mai intime se agregă și se leagă în mod sălbatic, necontrolat, transformându-ne lumea.


sâmbătă, 15 august 2015

O răpire

Câmpuri peste care zbor, flori roșii și sânge, ochi larg deschiși și pupilele fluturi, deschise, strânse.
Ce e viața?, o scurgere, stropi de sudoare în zile încinse, sare pe buze, clocot în vase prelungi, deschise, fire de nisip risipindu-se, căzând printre degete, o ploaie căzând neașteptat din ceruri senine, ochi privind în sus printre frunzele viei, stropi de ploaie pe piele, șuvoaie ducându-se, puternice, pe străzi luminate de faruri, mașini la semafoare, luminile roșii, ochii injectați și bătăile inimii puternice, miros de odorizante ieftine și materiale sintetice negre, piciorul apăsat pe accelerație. Stropi ropotind pe tabla acoperișului. Șiroaie de ploaie în vene albastre.
Un bărbat colorând curcubeul.

Furiș

Suflă vântul prin pustie, arşița întârzie.
Călătorul argintiu pășește prin pădure.
Un fir de iarbă.

Trec luminile printre frunze, orbitoare.

marți, 11 august 2015

Fantasmagoric

Ah, corolele funeste dănțuind fantasmagoric peste pălării de fetru sub marfare pline, roşii, sigilate cu sigilii şi gonind peste câmpie, în siberii simple, negre, deținuți păşind mecanic spre bătrâne cariere, pâine neagră, pulpe goale, ierni fioroase, căprioare, pături groase şi prin noapte murumurând o foame veche, răsucită peste piele, sub izmene nepereche, călători prin valea veche, bocceluțe prinse-n bețe, ochi închişi, cazuri concrete.

sâmbătă, 8 august 2015

Rămăşițe

Ar trebui să mă culc, să dorm, să mă odihnesc. Am însă chef să scriu - să scriu aici ceva măcar, am zis.
Orice, oarece.
Despre rămăşițele zilei poate - un cântăreț de stațiune, cu voce gravă, la restaurantul cu supă de peşte, cu haine negre şi grizonat, de vârsta a doua, acompaniindu-se cu o orgă electronică, o chelneriță făcându-şi vânt, prăbuşită pe un scaun, cu un carton imprimat, culoarea mării la apus, pietrele, algele, apa fără de fund, spaima, fotoliile goale din piatră, aşteptând, persistând, picioarele goale pe dalele de piatră în grădina reginei, scufundate din când în când în ape reci, ape curgând, bazinul cu apă puțin adâncă, oglindind cerul, un țambalist şi un curcubeu fără ploaie, trandafirii, durerea de cap şi valurile izbindu-mă, spuma, căderea, spaima, bucuria, oameni jucându-se pe plajă cu focul, o bere, oameni de toate soiurile priviți, observați, imaginați. Atât - şi mai mult. 

joi, 6 august 2015

Iarăşi marea

Urmează să stau câteva zile la mare, iar.
Să ascult valurile, să mă las lovită şi purtată de ele, să plutesc şi să mă scufund, să spintec şi mângâi apa în timp ce înot. Să mă bucur de nisipul şi algele lipite pe pielea mea, încinsă tare de soare din când în când, şi de sarea din părul devenit sârmos, uscat, puțin decolorat. Să fac lungi plimbări pe plajă. Să privesc oamenii. Noaptea, sper, să dansez. Să citesc şi poate să scriu.

Nervii mei fragili, încâlciți, suciți, obosiți, întinşi şi rupți au nevoie din când în când sau adesea de natură, de o evadare în realitate, în simplitatea ei brută, în viața pură şi simplă. De un loc în care să pot să fiu prezentă cu toate simțurile, în propriul corp. Un refugiu în afara eului obişnuit şi vieții obişnuite, un sine mai mare cuprinzând lumea din jur, echilibrându-mă puțin - o vizită la sanatoriu.

Mai jos marea, văzută pe ici şi colo, acum nişte săptămâni.







Doi oameni

Ieri, pe când plecam de la Lucina, pe drumul pietruit ce duce spre Moldova Sulița, am ajuns  din urmă, la un moment dat, o căruță. Drumul era îngust şi cei din căruță au oprit undeva mai la o parte, ca să ne lase să trecem, să-i depăşim cu maşina. Mergeam încet cu geamul deschis - le-am dat bună ziua, le-am mulțumit. S-au întors spre noi doi tineri, un cuplu, ea cu un batic, el cu o şapcă. Nu am reținut prea multe detalii ale felului în care arătau. Ceva din expresia lor - un fel de uimire sfioasă, ochi larg deschişi, apoi pomeți destul de proeminenți, obraji supți, piele foarte bronzată, pământie. Atât - nimic mai mult. M-au mişcat însă, m-au impresionat mult - mi-am imaginat, fără să ştiu mai nimic despre ei, nişte oameni simpli, aşa de simpli în gânduri, în ceea ce simt încât rămân ai naturii, cu ritmul şi susurul ei în sânge, o forță tăcută față de care nu se opun şi care le poartă viețile. Mi i-am imaginat mai apoi, mai la vale, în sat, într-o casă mică de lemn - o viață oarecare, cu un televizor, o față de masă de sărbătoare cu dantelă ieftină, un dulap cu ceşcuțe cu o dungă fină albastră, pahare de lichior şi pahare de țuică, o sobă, un pat cu perne de zestre şi o plapumă. Mirosul puțin stătut, de lemn, de textile, sudoare şi fum. Nopți în care adorm rupți de oboseală, plăcerea apropierii trupurilor, griji şi poate rugăciuni, conştiințele ce se sting, se scufundă în întuneric, respirația lor, zgomotoasă, având ceva din suflul vântului prin ierburi, prin frunzele pomilor şi vârfurile brazilor. 

duminică, 2 august 2015

Un loc bun

Pe câmp, la înălțime - mă dor ochii de la soare, se aud cosaşi, albine, vântul şi paie foşnind.
Miroase a ierburi, pădure, umezeală şi muşchi şi pământ.
Sunt într-un loc ce nu mai e aşa de rupt de lume şi totuşi rămâne curat, liniştit, aproape pustiu.
Am poftă să scriu iar - şi pe când zăceam în iarbă mi s-a năzărit o soluție de organizare pentru o scriere de multă vreme visată, niciodată începută - poate cândva, totuşi. Din când în când mai capătă contur în mine.
O să mă întind la loc, cred, pentru o vreme. Apoi o să umblu şi umblu, până se întunecă. O să caut caii.
Şi poate o să mai scriu de aici.