Vin

Fierb oalele.
Domnilor!
În spațiul rotativ părerile se încovoaie - ce spui tu, om blând, despre marea lui văpaie?
Să curgă, alene, prin butoaie.
Ciumăfaie, ciumăfaie - o gaie, o gaie.
În copaci păsări tot țipă - și dau disperate, tare, din aripile tocite, iar cuprinse de văpaie.
A, păunul roșu, a!, bătrâna gaie, pe aleile rotunde merg târâș făpturi solare.
Universul e bombastic și se zbate în tramvaie, scuturat d-epilepsie într-o zi toridă tare, o, parșivul ochi din mare, privind cerul cu suspine și cu lacrimi și cu sare!
O, păunul geometric, umblând țanțoș pe-nserate!
Lumile tăcute, clare - neștiute zac aparte, intangibile și sparte, sparte cioburi în odaie, descifrate, strânse-n palme.
O, singurătate, mare.
Prăvălia cu ibrice și cu spații vaste-amare, năucind toți cântăreții și umbrelele de soare, strânse pe la subțioare.
Nările înfiorate, tremurând pustiul gării, pielea rece și, agale, tremură toți mateloții - scuturați de friguri, tare.
Și ia spune, măi duduie, pentru ce atâtea lacrimi?