vineri, 1 mai 2015

Motocicletă cu ataș

Vreau să călatoresc prin univers, spre un loc simplu și uscat și gol și sterp, spre deșert, pe o moticicletă cu ataș, fără niciun bagaj, cu sufletul uscat și gol și sterp.
S-adorm pe nisipul fierbine, să nu mă mai trezesc, pierdută prin vise.
Arată-mi locul, arată-mi locul unde nu mai sunt cuvinte, unde motocicletele gonesc, cu ataș și cu vântul prin șuvițele decolorate, blonde, și cu un om ușor și uscat, mușchii topiți și oasele ușoare pe o motocicletă cu ataș, libertate și sărăcie, locul unde degetele alunecă peste goliciune și pielea e caldă și arsă de soare și nimeni nu-i nimeni - și-atât.
O să întind mâinile, o să le întind și-o să decolez, pe-o motocicletă cu ataș, într-un loc sterp.
Deșert.
Să păstrăm un moment de tăcere, un moment pentru tot ceea ce a trecut, pentru linii și degete și oameni răsuciți, lipiți, cu pielea întunecată, sprâncenele strânse, buzele închise, tălpile goale în public.
În public.
Pe aici cântăm, noi personajele fără suflet, alcătuite din linii dense și negre și neregulate, organe și cute și goliciuni expuse, acute, ascuțite, pe aici suntem pierduți și venele sunt groase și privirile ciuntite, ascunse.
Mi-e dor de prietenul meu ermetic, găsit într-o noapte pe străzi ascunse, nu am cu cine să vorbesc, lumile sunt crude, oasele trosnesc, mușchii se întind și pielea se întinde, se întinde. Se întinde.
Și atunci când mă prăbușesc, om din carne și oase și suflet, călător pe o motocicletă cu ataș, zărită parcată într-o zi lângă magazinul omniprezent, atunci când închid ochii și amețesc și îmi vine să plâng, o pierdere, o rătăcire, norii, atunci, atunci îmi sprijin capul în mâini și ascult versurile și plec, plec pe o motocicletă cu ataș.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu