vineri, 8 mai 2015

Fără sens

Trece timpul, prin bălți orăcăie broaștele și pe pereți muștele stau agățate, cârduri, cârduri, pe ceruri albastre și violete - norii cârduri, deformați, atârnă consternați.
În faldurile rochiei firmiturile se-adună, atârnă, buzele și dinții mușcă din pâine cu furie și laptele-i cald, ochii pică în obraji și obrajii în mâinile calde, arse, azi.
Omul întunecat, pielea goală și spatele însângerat, încovoiat, aplecat, aplecat - în pământ, culcat. Aproape adoarme.
Grâul culcat, călcat în picioare, călcat de oamenii uriași.
Rătăcesc, rătăcesc pe străzile goale. Ajung pe pământul muced, moale, picioarele goale.
- Cine-i acolo? strigă omul întunecat.
- Pe aici, zice omul galben, moale, culcat, pe aici nu e nimeni, pe aici sunt oasele goale, roase, și ploile cad și cad și cad și norii pleacă mai departe și se rotesc, privind consternați, oasele și cărnurile, oamenii plați. Ai auzit de o poveste, o poveste cu o călătorie aparte, departe, lanuri și oameni dezbrăcați - de piele?
- Nu, nu azi. Lumea e urâtă și timpul trece, trece, oamenii firavi cad și zac, zac, și palmele, palmele mângâie brazdele, încet, fără sens. Şi oamenii, să nu uiți, zac, consternați. Siderați.
Oamenii cad și mângâie brazdele cu palmele arse - ochii decolorați, rotunzi, moi, moi, calzi, genele lungi și degetele mari, unghiile murdare.
Stau pescarii haini pe maluri și nu prind nimic - valuri, valuri și pleoapele cad - şi oamenii se zbat, pe pământ, în neştire. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu