Un bărbat

A înmugurit un personaj în mine as'noapte, nu îi știu povestea, nu știu prea multe despre el, s-a mai ivit prin mine azi, în mașină mai ales,- dar e mai curând un fel de atmosferă, o drojdie, un ferment, bolborosind în mine, trimițându-mi emoții și mai ales imagini, din când în când.
Nu știu însă dacă o să fiu acum în stare să scriu despre el, nu știu dacă o să pot să scriu în noaptea asta - încerc. Un exercițiu, habar nu am ce o să iasă.

Nu prea-mi place ce-a ieșit, nu-i ce trebuie, cred.

*

"De ce mergi atât de repede?", "nu știu, mă grăbesc", "bine", am zis, "nu mai insist". Am rămas în urmă și l-am privit îndepărtându-se. S-a întors spre mine și mi-a strigat: "Nu am timp!" A zâmbit, a mers rapid mai departe. Îl urmăresc de ceva timp - ce altceva aș putea să fac pe aici? Mă plictisesc. Zilele trec destul de rapid, nepăsătoare, goale. Nici eu nu am timp și totuși. Stau de multe ori pe scaunul meu improvizat și mi-l imaginez - îmi place mai ales să-mi imaginez cum își petrece zilele.
L-am oprit într-o zi, "cu ce te ocupi?", "sunt scriitor", a zis, "și sunt foarte obosit." Am presupus că nu prea doarme. Am vrut să spun: "și eu, știi, uneori, de plăcere, așa, de plăcere..." Nu am zis nimic.
Pare mereu amărât, e înalt și foarte slab, poartă doar haine largi, cămăși largi de tot soiul, pantaloni largi, pulovere în zilele mai reci.  Atârnă toate pe el. Are și-o geantă neagră și mare, atârnată pe un umăr. Are părul și barba negre, cu câteva fire albe, buzele pline și roșii, pe sub ochi pungi și cearcăne. Are ochii mari și de-o culoare indecisă, spălăcită, în colțuri au riduri și sunt puțin triști chiar și atunci când zâmbește, în zilele rare. Dar eu nu mă pricep așa de bine la descrieri.
Mi-l imaginez. 
Într-o scară de bloc, pe aici pe aproape, deschide o ușă gălbuie. În casă abia de-i lumină și e încă devreme, e mai mult întunecat, draperiile sunt trase, groase și maronii, sunt fotolii roșii într-o sufragerie, o bibliotecă și niște bibelouri, proprietarii sunt oameni bătrâni, le-au plăcut bibelourile, în capăt geamuri şi o ușă - balconul. Afară e zarvă, sunt oameni și mașini multe și plouă și întinde o mână și apa-i șiroiește în palmă. Revine în odaie. "Am nevoie de asta, am nevoie." Se așează la o masă mare și veche, acoperită cu o față de masă vișinie, pătată ici și colo, în mijloc e-o vază și florile-s de plastic și sunt prăfuite - și scrie. Scrie. Scrie cu stiloul într-un caiet gros. Uneori scoate o mașină de scris dintr-un dulap. Dactilografiază energic, zgomots, o vreme. Se oprește. O strânge tacticos, o pune la loc. Adună foile de pe masă, le stivuiește și le așează între coperțile unui dosar de carton.
Probabil că mănâcă doar ceva pâine cu niște brânză sărată și bea un ceai de mentă tare. Poate, totuşi, mănâncă și niște șuncă și niște muștar. Cască. "Pe vremuri era mai ușor, totuși. Am nevoie de o baie, de apă." Se oprește să mai privească pe fereastră puțin - un cârd de ciori undeva deasupra unor blocuri.
Dă drumul apei să curgă în cadă, se dezbracă. Își pipăie coastele și sternul și bazinul, pielea încă e caldă, dedesubt oasele, tari, vii, simple. "E bine, totuși." 
Baia e veche, cada are smalțul ciobit și îngălbenit, faianța e albă, apa verzuie și tulbure şi foarte caldă. Se lungește în cadă, lasă capul pe spatele și mâinile pe margini, "ai obosit și mâine vine altă zi". Rămâne așa o vreme. Se spală.
Se ridică și apa îi șiroiește pe piele, iese și umblă prin baie, oglinda e aburită, o șterge cu mână udă, "trebuie să fii calm, respiră". Prosopul, hainele.
Merge și se așează pe un pat și-și sprijină capul în mâini și stă așa, pierdut, cu fața ascunsă de palmele mari, vreo jumătate de oră. "Nu mai știu, nu mai știu, nu mai știu nimic - cum a fost? ăsta sunt? ce-ar trebui să fac? Nu știu ce să fac. Aș sta aici. Dar o să ies, o să îmi cumpăr o pâine, o să mai văd apoi ce mai fac. Am obosit, am obosit foarte tare." 
Unele seri și le petrece stând pe un fotoliu, cu ochii închiși, cu o cafea alături, duce din când în când ceașca la gură, o tine cu mâinile lui subțiri, osoase - soarbe. Își simte inima, îl dor oasele. Nu se ridică până în zori.
Alteori iese.
"Sunt un om simplu și liber", își spune, "nu mai contează nimic", își trage hainele, își leagă șireturile ghetelor din piele, vechi și uzate, se repede spre ușă și pleacă grăbit, "vreau să plec" își spune - și nu-l întreabă nimeni unde și nici când revine. Pășește repede pe bulevardul larg, cu geanta pe umăr, cu mâinile în buzunare.
Și eu îl privesc.