vineri, 10 aprilie 2015

Paracetamol

Un soi de jurnal - nimic neobișnuit, nimic deosebit.
M-a lovit subit gripa în autocar as'noapte, sau poate apoi - poate apoi, mi-a fost cam frig apoi în orașul meu nordic, poate are vreo legătură, mai știi. Totul a început cu o durere ascuțită în gât în vreme ce goneam pe drumul european E85, legănându-ne prin gropi, de la aerul uscat mi-am zis, lasă că trece, apoi azi m-a durut și gâtul și tot corpul, pielea și mușchii și capul și am consumat ibuprofen, de două ori câte 400 de mg și paracetamol și miere și propolis și ghimbir și lămâie și sorb iar, acum și aici, dintr-o băutură fierbinte plină de paracetamol - și încă ceva, nu mai știu ce. Îmi curg alene substanțe prin vene, în șir indian prin capilare alături de hemoglobină și cine mai știe ce, cine mai știe? Și transcriu articole alene, alene și scriu aici în vreme ce ascult niște muzică, refugiată în bucătărie - amorțesc, mă anesteziez.
Asta-i. Nu mai pot.
Mi-e cam dor să scriu cu energie, cu patimă chiar.
În ultima vreme zilele mele sunt prea lungi și obositoare, nopțile cad aproape răpusă destul de devreme pentru mine și trag mereu nădejde că o să mai găsesc puțină energie și inspirație ca să scriu.
Energie să mai scriu puțin găsesc întotdeauna aproape, inspirația nu întotdeauna, nu știu cum și când și dacă o găsesc, mă bucur când se ivește, neașteptat, ciudat, ca de nicăieri, așa scriu lucruri mai puțin banale, ca de nicăieri, ca de niciunde, subit, mintea mea, creierul meu, puf, o idee, un cuvânt, cuvinte, subit, de niciunde. 
Paracetamol, anestezie. Poate mâine, după toate leacurile, o să fiu iar om.
Pe aici merg televizoarele, am văzut puțin mai devreme o ploaie, uda niște rinoceri, mi-am amintit tot felul de ploi, ploi mărunte și nesfârșite, ploi torențiale de vară și veri întunecate, răcoroase, pline de ploi și ploi reci de toamnă. Și aerul și diversele soiuri de stropi.
Ploile, ploile, îmi plac ploile.
Multe, multe, nu știu nimic.
Excedent de cuvinte, nimic. 
Adesea habar nu am ce se mai întâmplă prin lumea largă a televizoarelor. Aleg să ignor ce se întâmplă prin lume, mai ales că veștile sunt de obicei foarte proaste, mult prea proaste pentru mine. Timpul trece ciudat pentru mine, fără prea multe repere prin lume. Mi-e ciudă doar când nu apuc să trăiesc anotimpurile, să le simt așa cum trebuie. Să simt puțin timpul, să mă agăț de el, să-l agăț în memorie, în cuie, cuiere, să-l îndes în cutii. Anul trecut, în aprilie, încercam să îmi notez zilele, să le simt, să mă agăt de ele, să le fac să fie pline.
Mi-e ciudă că anul asta nu m-am plimbat printre pomii înfloriți din București, nu m-am bucurat mai deloc de flori, cred că atunci când, peste vreo săptămână, o să mă intorc acolo, n-o să apuc să le mai văd, să le miros, să mai simt vremea asta a anului. Aici e încă rece, aici florile au alt ritm, aici viață curge altfel, mai încet, pe răcoare.
Un roman cu Gauguin, căutând sălbăticia, timpul sălbatic și ciudat al omenirii.
Aluat.
Mă doare spatele, mă doare și gâtul și nu mai știu ce, nu mai știu, curge paracetamolul în venele mele și aș scrie ceva, altceva, dar nu pot, nu mai am energie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu