Zăceam în după-amiaza asta în pat, pe cale să adorm, și mi s-a năzărit începutul - sau tema - unei povești, unei povestiri scurte. O să încerc să o scriu.
Asociez scrisul, ceea ce scriu, cu imaginile de mai jos, găsite tot azi- eveniment destul de fericit, să zicem, plăcut oricum. Nu știu să explic similaritățile. Sper să fie cumva și pe-nțelesul cititorilor mei cei puțini, foarte puțini - puțini de tot.
Ultimul lucru cert pe care și-l amintește despre el e o mână întinzându-se spre marginea patului, într-o dimineață târzie. I-a atins mâna ușor atunci, încercând să-l ajute să ajungă la scaunul spre care o întinsese.
Pe atunci era încă prezent. Curând după aceea, însă, a început să dispară. La început i-au devenit invizibile degetele mâinii stângi, degetele mâinii atinse atunci. L-a privit cu spaimă și uimire - el nu părea să își dea seama sau să se sinchisească de ceea ce se întâmplă. Își vedea de viața obișnuită, aparent fără probleme. Curând a devenit invizibilă întreaga lui mână stângă. Apoi cea dreaptă. E drept că, nopțile, închizând ochii, putea încă să le mai simtă acolo. Nu păreau însă să mai existe, așa cum erau, invizibile.
În fiecare dimineață ceva începea să dispară - întâi chipul, apoi întreg capul, apoi trunchiul, apoi picioarele. Odată cu ele începu să se acutizeze și sentimentul absenței lor.
Își mai dădea seama de prezența lui, într-o vreme, auzindu-i vocea din când în când. Privea în gol însă - și se temea că nu e de fapt acolo.
- Ești invizibil, i-a spus, într-o zi. De ce?
Nu a primit însă niciun răspuns.
Nu a știut ce să mai facă, de atunci.
Zilele au trecut și trecut, o groază, pustii și lungi. Șede de cele mai multe ori într-un colț de odaie, pe scaun, întrebându-se dacă o să mai apară vreodată.
- Mai ești acolo? a întrebat într-o zi.
Nu i-a răspuns nimeni.
Se întreabă de multe ori unde a dispărut și de ce. Nu-și poate imagina cum și cu ce s-ar putea hrăni în starea în care se află. Se înfioară.
De-o vreme încoace, mai ales după niște zile foarte mohorâte, ploioase și întunecate, a ajuns să se întrebe dacă a fost realmente acolo, vreodată.
Sunt însă urme mici, își spune, semne ici și colo, le caută, se plimbă cu pași repezi prin casă și le numără.
Nu înțelege însă nimic.
Și așteaptă, așteaptă să treacă zilele.
Asociez scrisul, ceea ce scriu, cu imaginile de mai jos, găsite tot azi- eveniment destul de fericit, să zicem, plăcut oricum. Nu știu să explic similaritățile. Sper să fie cumva și pe-nțelesul cititorilor mei cei puțini, foarte puțini - puțini de tot.
*
Ultimul lucru cert pe care și-l amintește despre el e o mână întinzându-se spre marginea patului, într-o dimineață târzie. I-a atins mâna ușor atunci, încercând să-l ajute să ajungă la scaunul spre care o întinsese.
Pe atunci era încă prezent. Curând după aceea, însă, a început să dispară. La început i-au devenit invizibile degetele mâinii stângi, degetele mâinii atinse atunci. L-a privit cu spaimă și uimire - el nu părea să își dea seama sau să se sinchisească de ceea ce se întâmplă. Își vedea de viața obișnuită, aparent fără probleme. Curând a devenit invizibilă întreaga lui mână stângă. Apoi cea dreaptă. E drept că, nopțile, închizând ochii, putea încă să le mai simtă acolo. Nu păreau însă să mai existe, așa cum erau, invizibile.
În fiecare dimineață ceva începea să dispară - întâi chipul, apoi întreg capul, apoi trunchiul, apoi picioarele. Odată cu ele începu să se acutizeze și sentimentul absenței lor.
Își mai dădea seama de prezența lui, într-o vreme, auzindu-i vocea din când în când. Privea în gol însă - și se temea că nu e de fapt acolo.
- Ești invizibil, i-a spus, într-o zi. De ce?
Nu a primit însă niciun răspuns.
Nu a știut ce să mai facă, de atunci.
Zilele au trecut și trecut, o groază, pustii și lungi. Șede de cele mai multe ori într-un colț de odaie, pe scaun, întrebându-se dacă o să mai apară vreodată.
- Mai ești acolo? a întrebat într-o zi.
Nu i-a răspuns nimeni.
Se întreabă de multe ori unde a dispărut și de ce. Nu-și poate imagina cum și cu ce s-ar putea hrăni în starea în care se află. Se înfioară.
De-o vreme încoace, mai ales după niște zile foarte mohorâte, ploioase și întunecate, a ajuns să se întrebe dacă a fost realmente acolo, vreodată.
Sunt însă urme mici, își spune, semne ici și colo, le caută, se plimbă cu pași repezi prin casă și le numără.
Nu înțelege însă nimic.
Și așteaptă, așteaptă să treacă zilele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu