Sunt foarte efervescentă azi - e simplu, n-am liniște, n-am pic de liniște înăuntru. Mă mai liniștește să scriu.
Îmi vine să scriu iar tot ce mi se năzare dar parcă aș face o pauză și-aș scrie și eu ceva...mai normal. Lucruri mai normale...
Mă întreb despre ce să scriu.
Bucăți, bucăți, despre toate și nimic.
Îmi place să dansez, am nevoie de ceva care să mă dezinhibe - și-apoi dansez, dansez cu nespusă plăcere, cu pasiune, îmi intră muzica și ritmul în vene și tot ce vreau e să mă mișc, habar nu am cât de bine, probabil foarte prost, mă mișc însă și găsesc în mine energii nebănuite, neştiute. Vreau să dansez, destul de des, e foarte simplu. Mai ales și mai ales aș vrea să dansez tangouri, complicate, intense, îmi doresc asta de foarte mult timp. Un bărbat care să mă conducă în timp ce dansez, să vrea să mă poarte încotro i-e voia și mie să-mi vină să mă las, un dans intens şi rapid-rapid, apropierea și căldura, muzica și emoțiile - vise vechi.
Regret toți anii în care nu am dansat și e un strat moral-moralist în mine, un strat pe care mi-e greu să îl numesc acum, ce îmi șoptește că nu ar fi fost bine, dar regret, toate nopțile netrăite și tinerețea trecută fără să dansez, fără să dansez până la epuizare, până în zori, târăndu-mi oasele tinere dar mulțumite până cine știe unde. Pe vremuri, pe când eram eu tânără, prin liceu și chiar mai devreme, ideea de a merge să dansezi nu știu unde era pentru ai mei și pentru mine chiar un soi de blasfemie - parinții mei nu-s niște oameni foarte credincioși, nicidecum bisericoși, sunt sau au fost niște oameni grijulii excesiv și severi şi discotecile sau cluburile sau orice astfel de locuri erau locuri interzise pentru mine. Oricum, să zic drept, nu aveam nicio poftă să intru în ele pentru că eu ascultam de când mă ştiam doar rock, din ce în ce mai supărat, inițiată de frații mai mari, nu intram însă, ferească sfântul, nici în rockoteci, cum s-o fi scriind numele lor?, nu intram niciunde. În facultate viața mea a fost tot extrem de scurtă, goală realmente și plictisitoare. Aș fi putut să scriu "Jurnalul unei fete extrem de cuminți" în care, în afară, cel puțin, eu nu făceam mai nimic - unii ar spune că ăsta e un lucru foarte bun, foarte bun, că trebuie să rămâi pe un făgaș bun, adecvat, care te duce spre bine, tot mai bine, că viața mea e foarte bună-bună, uite, uite, de ce te plângi? Sunt însă atât de multe lucruri netrăite, țipând în mine, urlând, am 28 de ani și vreau să dansez și nu numai, înăuntrul meu e unul din huliganii lui Eliade, poate, izbind pereții plin de frustrare, dărâmând totul în cale, înăuntru însă.
Nu-i mai bine oare să-ți lași copiii să fie relativ liberi, să nu-i sufoci nici cu reguli, nici cu griji, nici cu pedepse aproape imposibil de înțeles, să nu-i terorizezi? Să-i lăși să trăiască, să încerce, să exploreze unele și altele, să fii însă acolo, aşteptându-i, o prezența caldă, gata să-i asculte, gata să-i primească, să-i îmbrățișeze și sfătuiască atunci când fac cine știe ce prostie? Ai vrea să dansezi, copile? Dansează. Ai vrea să umbli pe străzi până la miezul nopții și după? Umblă. Există pericole și trebuie să fii conștinet de ele, eu o să fiu însă aici, o să te aștept să vii, cu îngrijorare și căldură și tot ce îți mai trebuie apoi, dacă-ti trebuie. Călătorește, zburdă, vino apoi la mine să te odihnești, să înveti poate, să te ajut să crești.
Să rămân la copii, îmi vine să scriu despre mine niște lucruri ce nu-și au locul aici. O să scriu tot chestii foarte personale, oricum, cu gândul că, poate, cine știe, cuiva or să îi fie utile. Copiii mei...cine știe dacă o să îi am vreodată, mi-aș dori să fie, însă, niște oameni cu mult bun simț și niște oameni sensibili - și-apoi niște oameni liberi. Asta e o chestie complexă, ce va să zică liberi, nu intru în ea aici. Aș vrea să îi las să fie niște oameni ce pot să își exploreze lumea și limitele, să își ducă și construiască viața luând decizii, fără teroare, fără sentimentul că sunt niște copii neputincioși ce au nevoie de aprobare, încuviințare, binecuvântare, pentru orice vor să facă. Îmi aduc aminte când a fost să mă mărit, spre exemplu - dincolo de multe-multe altele îmi aduc aminte de stresul uriaș-uriaș pe care mi-l stârnea gândul ăsta: oare mama și tata ce o să spună despre asta, oare or să fie de acord, oare or să mă lase, vorba aia? Știu că e bine să fii ascultător - și totuși, după o vârstă...Foarte multă vreme, probabil și acum într-o măsură, m-am îngrozit de ce ar zice ai mei, mama mai ales, dacă ar fi să am un copil, fiind deja femeie măritată, vorba aia, mă îngrozea ce-ar spune mama dacă aș rămâne prea timpuriu însărcinată, fără să fi implinit așteptările ei privind viața cea bună, aia de o merit, aia de trebuie trăită.
Nu-mi disprețuiesc părinții. Îi iubesc de nu știu ce-i cu mine. Încerc însă să învăț din experiența mea și din ceea ce au făcut ei, presată de sentimentul covârșitor, de cele mai multe ori, că un copil sau copiii sunt niște responsabilități uriașe, niște ființe ce depind nemaipomenit de mult de tine, cărora le influențezi într-o măsură uriașă viețile, încerc așadar să învăt cum aș putea să fiu un părinte bun, mai bun, cum aș putea să aduc și cresc pe lume niște oameni pe care să nu-i rănesc, să nu-i sluțesc, nici mutilez, căci așa-i de mare puterea părinților asupra copiiilor lor de pot să-i și mutileze (și a altora, dar a lor indeosebi). Vreau să aduc pe lume doar oameni cărora viața să nu li se pară prea greu de dus sau insuportabilă, oameni sensibili, simțiți, simțitori, buni și iubitori realmente cu alți oameni, oameni în stare să se bucure și bucuroși, cât mai des, permanent chiar, de viață și de toți ceilalți oameni. Mă preocupă mult, des...
Adorm, adorm.
Nu știu de ce am ajuns să scriu desprea asemenea lucuri acum, aici, mai am puțin-puțin și adorm, puțin-puțin. Am pornit de la dans...
În fine.
Lucrurile sunt complicate, extrem de complicate, eu adorm și cam atât.
Liniște - nu prea cunosc liniștea.
Îmi vine să scriu iar tot ce mi se năzare dar parcă aș face o pauză și-aș scrie și eu ceva...mai normal. Lucruri mai normale...
Mă întreb despre ce să scriu.
Bucăți, bucăți, despre toate și nimic.
Îmi place să dansez, am nevoie de ceva care să mă dezinhibe - și-apoi dansez, dansez cu nespusă plăcere, cu pasiune, îmi intră muzica și ritmul în vene și tot ce vreau e să mă mișc, habar nu am cât de bine, probabil foarte prost, mă mișc însă și găsesc în mine energii nebănuite, neştiute. Vreau să dansez, destul de des, e foarte simplu. Mai ales și mai ales aș vrea să dansez tangouri, complicate, intense, îmi doresc asta de foarte mult timp. Un bărbat care să mă conducă în timp ce dansez, să vrea să mă poarte încotro i-e voia și mie să-mi vină să mă las, un dans intens şi rapid-rapid, apropierea și căldura, muzica și emoțiile - vise vechi.
Regret toți anii în care nu am dansat și e un strat moral-moralist în mine, un strat pe care mi-e greu să îl numesc acum, ce îmi șoptește că nu ar fi fost bine, dar regret, toate nopțile netrăite și tinerețea trecută fără să dansez, fără să dansez până la epuizare, până în zori, târăndu-mi oasele tinere dar mulțumite până cine știe unde. Pe vremuri, pe când eram eu tânără, prin liceu și chiar mai devreme, ideea de a merge să dansezi nu știu unde era pentru ai mei și pentru mine chiar un soi de blasfemie - parinții mei nu-s niște oameni foarte credincioși, nicidecum bisericoși, sunt sau au fost niște oameni grijulii excesiv și severi şi discotecile sau cluburile sau orice astfel de locuri erau locuri interzise pentru mine. Oricum, să zic drept, nu aveam nicio poftă să intru în ele pentru că eu ascultam de când mă ştiam doar rock, din ce în ce mai supărat, inițiată de frații mai mari, nu intram însă, ferească sfântul, nici în rockoteci, cum s-o fi scriind numele lor?, nu intram niciunde. În facultate viața mea a fost tot extrem de scurtă, goală realmente și plictisitoare. Aș fi putut să scriu "Jurnalul unei fete extrem de cuminți" în care, în afară, cel puțin, eu nu făceam mai nimic - unii ar spune că ăsta e un lucru foarte bun, foarte bun, că trebuie să rămâi pe un făgaș bun, adecvat, care te duce spre bine, tot mai bine, că viața mea e foarte bună-bună, uite, uite, de ce te plângi? Sunt însă atât de multe lucruri netrăite, țipând în mine, urlând, am 28 de ani și vreau să dansez și nu numai, înăuntrul meu e unul din huliganii lui Eliade, poate, izbind pereții plin de frustrare, dărâmând totul în cale, înăuntru însă.
Nu-i mai bine oare să-ți lași copiii să fie relativ liberi, să nu-i sufoci nici cu reguli, nici cu griji, nici cu pedepse aproape imposibil de înțeles, să nu-i terorizezi? Să-i lăși să trăiască, să încerce, să exploreze unele și altele, să fii însă acolo, aşteptându-i, o prezența caldă, gata să-i asculte, gata să-i primească, să-i îmbrățișeze și sfătuiască atunci când fac cine știe ce prostie? Ai vrea să dansezi, copile? Dansează. Ai vrea să umbli pe străzi până la miezul nopții și după? Umblă. Există pericole și trebuie să fii conștinet de ele, eu o să fiu însă aici, o să te aștept să vii, cu îngrijorare și căldură și tot ce îți mai trebuie apoi, dacă-ti trebuie. Călătorește, zburdă, vino apoi la mine să te odihnești, să înveti poate, să te ajut să crești.
Să rămân la copii, îmi vine să scriu despre mine niște lucruri ce nu-și au locul aici. O să scriu tot chestii foarte personale, oricum, cu gândul că, poate, cine știe, cuiva or să îi fie utile. Copiii mei...cine știe dacă o să îi am vreodată, mi-aș dori să fie, însă, niște oameni cu mult bun simț și niște oameni sensibili - și-apoi niște oameni liberi. Asta e o chestie complexă, ce va să zică liberi, nu intru în ea aici. Aș vrea să îi las să fie niște oameni ce pot să își exploreze lumea și limitele, să își ducă și construiască viața luând decizii, fără teroare, fără sentimentul că sunt niște copii neputincioși ce au nevoie de aprobare, încuviințare, binecuvântare, pentru orice vor să facă. Îmi aduc aminte când a fost să mă mărit, spre exemplu - dincolo de multe-multe altele îmi aduc aminte de stresul uriaș-uriaș pe care mi-l stârnea gândul ăsta: oare mama și tata ce o să spună despre asta, oare or să fie de acord, oare or să mă lase, vorba aia? Știu că e bine să fii ascultător - și totuși, după o vârstă...Foarte multă vreme, probabil și acum într-o măsură, m-am îngrozit de ce ar zice ai mei, mama mai ales, dacă ar fi să am un copil, fiind deja femeie măritată, vorba aia, mă îngrozea ce-ar spune mama dacă aș rămâne prea timpuriu însărcinată, fără să fi implinit așteptările ei privind viața cea bună, aia de o merit, aia de trebuie trăită.
Nu-mi disprețuiesc părinții. Îi iubesc de nu știu ce-i cu mine. Încerc însă să învăț din experiența mea și din ceea ce au făcut ei, presată de sentimentul covârșitor, de cele mai multe ori, că un copil sau copiii sunt niște responsabilități uriașe, niște ființe ce depind nemaipomenit de mult de tine, cărora le influențezi într-o măsură uriașă viețile, încerc așadar să învăt cum aș putea să fiu un părinte bun, mai bun, cum aș putea să aduc și cresc pe lume niște oameni pe care să nu-i rănesc, să nu-i sluțesc, nici mutilez, căci așa-i de mare puterea părinților asupra copiiilor lor de pot să-i și mutileze (și a altora, dar a lor indeosebi). Vreau să aduc pe lume doar oameni cărora viața să nu li se pară prea greu de dus sau insuportabilă, oameni sensibili, simțiți, simțitori, buni și iubitori realmente cu alți oameni, oameni în stare să se bucure și bucuroși, cât mai des, permanent chiar, de viață și de toți ceilalți oameni. Mă preocupă mult, des...
Adorm, adorm.
Nu știu de ce am ajuns să scriu desprea asemenea lucuri acum, aici, mai am puțin-puțin și adorm, puțin-puțin. Am pornit de la dans...
În fine.
Lucrurile sunt complicate, extrem de complicate, eu adorm și cam atât.
Liniște - nu prea cunosc liniștea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu