Alunecare, alunecare, tot mai departe la vale, timpul trece și nu știu, nu știu ce să scriu, fuga, fuga în lumea ce mare, la revedere, la revedere, marea plecare în lumea cea mare, am plecat într-o zi pe o cărare, la revedere, la revedere, am plecat în lumea cea mare, călător prin soare, pe sub nori și prin ploaie, desculț și cu pantalonii prea scurți, o cămașă verzuie și o pălărie cu boruri mult prea largi, la revedere omenire, la revedere, am plecat pe mare, am plecat pe o cărare, nicăieri și pretudindeni, prin orașele cele mari și prin cele mici, pe străzi întortocheate și străzi mici și pavate, privind prăvăliile, călător solitar, liber, întâlnind pe toți și pe nimeni, n-o să mai privesc pe nimeni în ochi pentru că, pentru că n-o să mai fie, nici măcar un ochi din cei mulți, din cei o mie, niciunul n-o sa fie, n-o să mai fie, pielea mea o să fie tot mai tare, tot mai tare, o scoarță tare, pe dinăuntru o să fiu goală, vastă, încăpătoare, întunericul cel mare, purtat de colo-colo, pe sub soare, o să mă mai oprească din când în când câte un copil, domnișoară, doamnă, știți oare, aveți idee, cât e ceasul oare?, o să deschid ochii și gura și, înăuntru, întunericul cel mare, ochii lui mari, largi deschiși, or să privească înspăimântați, doamnă, doamne, întunericul cel mare, înghițindu-l, buzele crăpate închizându-se, pumnii strânși, picioarele puse în mișcare, târându-se, un rucsac plin cu pesmeți, iată-l, plin, mare, și-o sticlă mare de apă și una mică-mică de tărie, pentru zilele grele, nesfârșite, obositoare, nopțile petrecute în răcoare pe sub copaci înalți, înalți și bătrâni, cu crengi mari atârnând și trunchiuri groase, fără frunze și plini de cioturi, spune-mi, spune-mi cine vine pe cărare, în depărtate, un om cu doi ochi, unul mai mic și unul mai mare, poartă o pălărie mare, o pălărie de soare cu boruri mult prea largi, abia își mai târăște picioarele, vine agale, la vale, la vale, timpul trece și îl aștept sub copacul cel mare, îi dau binețe când ajunge în dreptul meu, bună ziua, bună ziua, cuvinte nerostite, întunericul nesfârșit, întâlnindu-se, oamenii goi, plini de întunericul cel mare, ne vom privi apoi câțiva ani, călătorii gemeni, regăsiți, tăcerile sunt așa de adânci, nesfârșite aproape, uneori vorbim totuși despre gândaci, alteori despre oameni, alteori iar despre oameni, alteori cine știe, cuvinte puține și tari, semnificative, întunericul ne scapă printre buze și lumea pare, pare că vrea să se dezintegreze, să se sfarme, atinsă de marele întuneric și de cuvintele noastre, pășim pe cărări pline de noroi după o ploaie și ne privim degetele mari și murdare și ascultăm, ascultăm, vântul legănând copacii, frunzele, greierii, privim oamenii muncind câmpurile și căruțele și caii și toate zburătoarele și târâtoarele, ulițele și gardurile, nu vrem să știm însă de nimeni afară de noi, suntem doi gemeni, ascunzând tăceri aproape nesfârșite, rar întrerupte de cuvinte, ieșind din adâncul întunericului cel mare, doi gemeni, umblând de colo-colo, fără scop, fără grabă, agale, agale, nu-mi place povestea asta, poetule, nu îmi mai ajunge și nu îmi arăți destule și nu pricep, nu merge, singurătate, singurătate, purtându-mă, purtându-ne mai departe, întuneric neauzit, mare, te ascult, mi-ai promis că o să stăm de vorbă, nopțile pline de întuneric și nimeni, nimeni afară de doi gemeni mergând agale, pe o cărare, desculți și cu pantalonii prea scurți și pălării cu borurile mari, mult prea largi, știind că pleacă mai departe, tot mai departe în lumea largă, singuri, liberi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu