Omul

Mi-e așa de somn și sunt așa de răcită și am chef să scriu și habar nu am ce și despre ce, mintea goală sau nu tocmai dar nimic, nimic interesant de împărtășit, nu știu, nu am un plan, nu am nimic, nimic, de câteva zile încoace două personaje încearcă să poarte în mintea mea o discuție, doi bărbați într-un bar vorbind despre Varvara Nicolevna, așa o cheamă, da, Varvara Nicolevna, strășnică femeie, blândă și bună și nu numai, din punctul de vedere al unuia dintre ei, cel puțin, mi-am pus muzică și ritmul e rapid, rapid, bun, tocmai bun, mi-am mai revenit, m-am mai animat, văd o femeie dansând pe muzica asta, rapid-rapid, tribal, prietene, tribal și ancestral, despre ce e vorba aici?, despre nimic, o femeie mișcându-și șoldurile, rapid, rapid, capul dat pe spate precum într-o nuvelă citită recent, omul crescând nesfârșit, omul munților și pădurilor, Eugen, Eugen și mai cum?, nu îmi amintesc, nu îmi amintesc și pace, a-a-a, ziua mea în camera întunecată, obscură, citind, nu îmi amintesc numele lui, trist, memoria mea slabă, imaginile în schimb, imaginile, închid ochii și încerc să îmi amintesc, îmi amintesc însă cum ne jucam pe vremuri de-a fiicele vântului, eu cu încă vreo două prietene, stăteam în colțul blocului, lângă pădure, unde vântul bătea, se simțea puternic, ne concentram, ne concentram și îi porunceam vântului să se domolească sau să sufle mai tare și nu de puține ori se întâmpla să ne și asculte, vântul și fuga prin pădure, nu sunt conectate, femeia din imaginația mea fuge însă acum înspăimântată prin pădure, e aproape întuneric și fuge printre niște trunchiuri argintii și aerul e aproape albastru și femeia e albă, e albă și goală, ciudată, poartă o coroană din crengi uscate, se întâlnește cu un cerb, un cerb stând dincolo de un pârâu, se opresc, femeia albă și cerbul, și se privesc, cerbul are ochi mari, negri și blânzi și coarne maistuoase, femeia albă trece râul și încalecă pe cerb, pleacă mai departe astfel, pădurea e plină de mușchi si de licheni, "unde mergem?" întreabă ea, "spre cer" îi răspunde cerbul, și pășesc agale mai departe prin pădure, e liniște și aerul e umed și cerbul pășeste printre copacii argintii, un orizont jos, printre copaci se văd stelele și cerul întunecat și copacii dispar, cerbul pășește acum prin cerul întunecat și înstelat iar femeia albă își întinde mâinile, mâinile îi devin aripi, aripi cu pene mari și albe, nu zboară însă, rămâne călare, cu aripile atârnând pe lângă corp, "ce căutăm, cerbule?" îl întreabă, "căutăm centrul, e acolo un om" spune cerbul, reveria mea nu merge mai departe de atât, nu mai știu, femeia înaripată mergând călare pe cerb prin cer, cerul negru plin de stele, mergând spre un centru în care e un om, o cetate veche, ziduri înalte din piatră, străzi pavate și întortocheate, cine e pe-acolo?, un copil, un copil mergând energic spre soare, nu știu cum, of, Eugen, Eugen și mai cum?, nu îmi mai amintesc, un om mare, omul pădurilor, vorbind naturii, somn.