marți, 13 ianuarie 2015

Oglinda

Am început să scriu, în sfârșit, dialogul despre Varvara Nicolaevna, care între timp a devenit Petrovna, nu l-am terminat însă și așteptam cu oarece nerăbdare noaptea asta ca să scriu în contiuare la el, să îl termin poate. Am făcut însă, între timp, o oarece criză de nervi, ceva rar, după ce, forțată de niște împrejurări, a trebuit să mă urc pe un cântar, lucru pe care nu l-am mai făcut de niște ani buni. Ultima dată m-am cântărit cândva prin 2012 pentru că am fost obligată în niște circumstanțe, înainte de asta tot așa, nu mă mai cântărisem de niște ani. Refuz să fac asta nu pentru că nu îmi pasă câte kilograme am ci pentru că echilibrul meu e așa de fragil și imaginea mea despre mine așa de ușor de tulburat încât să mă cutremur constatând câte kilograme am e ultimul lucru de care am nevoie. Și îmi place mâncarea, îmi place să mănânc și nu am chef să îmi refuz nimic, nu am nici cel mai vag chef să mă abțin de la unele și altele, nu am, pur și simplu, în mod obişnuit. Am tot refuzat să duc o viață plină de stres chiar și în legătură cu mâncarea.
Și m-am îngrășat, foarte mult m-am îngrășat, m-am îngrozit și apoi a explodat în capul meu o grenadă plină cu furie. 
Nu cred că a existat vreo perioadă mai lungă de câteva zile, săptămâni sau luni (rarisim luni) în care eu să mă simt chiar bine în pielea mea. Nu. La înălțimea mea un metru și 72 și la 57 de kilograme, acum o mie de ani, la 21 de ani de fapt, când mâncam un pachet de biscuiți și beam un ceai verde pe post de prânz la facultate pentru că nu aveam bani de mai mult, eram încă nemulțumită de mine, nu eram suficient de slabă și nu mă simțeam nicidecum bine în pielea mea. Cred că am avut o perioadă în copilărie, când eram foarte mică, când mă considerau adulții frumoasă-drăguță-deosebit-de-interesantă, pe atunci nu aveam o problemă cu mine. O perioadă scurtă. Apoi am început să ies pe-afară și din câte îmi amintesc, copiilor, băieților mai ales, le păream prea rotundă, prea grasă, prea nu știu cum. Nu le plăcea băieților de la bloc de mine, asta-i clar. Prin clasa a 5 - a sau a șasea am ajuns să port ochelari - și-apoi mai nimănui nu i-a mai plăcut ochelarista prea rotundă și cu mutră de copil și picată din cer și sărăcăcios și urât îmbrăcată și nu mai știu cum. Așa am ținut-o până în facultate - și-apoi. Acasă la Suceava mama însăși m-a tot atenționat, cu cele mai bune intenții, bineînțeles, de nu știu câtă vreme, de când mă știu, și o face încă, în continuare, că m-am îngrășat, că-s prea grasă, etc. Și nu doar ea face asemenea remarci, spune asemenea lucruri, sau nu doar ea face lucruri ce îmi comunică faptul că nu-s ok așa cum sunt.
Am o problemă reală cu mine, o imagine de sine deformată care mă scoate din minți și mă face să sufăr, uneori mai puțin, alteori foarte tare, o știu de ceva vreme dar nu pot să țin lucrurile sub control. Mă văd deformat în oglindă, literalmente, sunt o persoana cât se poate de normoponderală (sau cum se zice), nu sunt grasă realmente, dar niciodată nu am reușit să mă vad altfel decât grasă, oricât am fost de slabă. În mod obișnuit mă uit în oglindă și tind să mă concentrez asupra diferitelor părți din mine și cumva îmi par diformă și disproporționată și mult prea voluminoasă. Uneori conștientizez că mă privesc iarăși într-un anume fel, încerc să văd imaginea de ansamblu și reușesc să văd că arăt totuși cel puțin normal, nici prea-prea, nici foarte-foarte, normal. Dar lucrul ăsta se întâmplă rar, încerc în ultima vreme să fac asta mai des însă. Și e mai mult de atât - nu îmi place fața mea, cu ochelari sau fără, nu mă mai apuc să explic de ce, nu îmi plac mai multe părți din corpul meu, le găsesc urâte, nu îmi place pielea mea, niciodată nu mi-a plăcut. Am un conflict vechi și adânc cu propriul corp, uneori pălește, alteori e așa de intens, mult prea intens. Câți bărbați sau câți dintre cei ale căror judecăți de valoare mi-au format cumva imaginea despre mine au fost acolo cu mine să mă vadă plângând uneori cu disperare, cum făceam pe vremuri, pentru că mă simt urâtă, diformă, înacceptabilă? Câți au măcar cea mai vagă idee cum e să te simți așa?
Îmi dau seama că felul în care mă raportez eu la mine depinde de mine într-o măsură destul de mare. Ce mă înfurie însă e că percepția mea despre mine, despre corpul meu și nu numai, depinde îngrozitor de mult de felul în care mă percep sau m-ar putea percepe alții, de niște standarde pe care le-am interiorizat și-n funcție de care ma evaluez mereu. Vreau să fiu plăcută, apreciată, am nevoie de validare din exterior, nu chiar din partea oricui, ce e drept, ca să mă simt cât de cât ok și cred că pentru asta trebuie să corespund unor standarde. În lipsa validării sau atunci când am parte de ceva contrar mă clatin, mă prăbușesc și sufăr. Când îmi pasă prea mult de părerea cuiva despre mine mă rușinez de nu știu unde să mă mai ascund și cum. Și altele, și altele.
Nu-s nicidecum singura ce e așa, vasta majoritate a femeilor e așa, pentru că trăim într-o lume în care suntem bombardate cu așteptări și pretenții și judecăți de valoare și modele de frumusețe. Le luăm supuse și le ținem în noi ca pe nu știu ce comoară prețioasă când ele nu sunt de fapt decât rodul fanteziilor bărbaților ce încă ne domină lumea (și nu depășesc niciodată stadiul fantasmelor cu zeițe ale frumuseții, oricum ar varia definiția frumuseții de-a lungul secolelor) - dar și-al femeilor ce visează să își farmece și domine astfel bărbații. Un joc al voinței de putere, farmecelor și fantasmelor, urât, nesănătos, trist.

Oglinda în care mă privesc și mă văd deformată are în ea toate lucrurile pe care le-am interiorizat cu supușenie și cu atâta suferință de-atâția ani de zile.  Și nu știu dacă o să fiu vreodată în stare să nu mă mai uit în ea, sau s-o sparg, s-o fac țăndări, praf și pulbere.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu