Când o să fiu eu mare o să scriu un roman siropos, unul lung și siropos, cinci sute de pagini de sirop, o să fiu un epigon fericit al rușilor, japonezilor, chinezilor și altor orientali, al realismului magic și prozei fantastice, suprarealismului si dadaismul, o să scriu ceva banal, murdar, sentimental și ieftin și, totodată, tragic, o să savurez însă fiecare clipă, scriindu-l, degetele mele mișcându-se, literele, cuvintele, imaginile, o lume întreagă în mine, povești siropoase ieftine, telenovele spontane, pentru sufletul meu sentimental și murdar, o lume imaginară în care să dispar periodic.
Am reușit să termin, în sfârșit, dialogul celor doi despre Varvara Petrovna.
Afară era un ger cumplit și mi-am zis "Până aici ți-a fost, până aici ți-a fost. Curând o să mori, nu există niciun dubiu, e clar." Am ajuns la ușa localului încercând să îmi țin echilibrul și să nu cad pe gheața groasă, acoperind trotuarul, pavajul, strada întreagă. M-am oprit câteva momente în fața ușii, am privit prin ochiurile pe jumătate acoperite cu gheață ale geamului, înăuntru lumina era galbenă și slabă și se zăreau câteva siluete de oameni, întunecate, aplecate asupa meselor, asupra barului, încremenite parcă. Am deschiș ușa, era o liniște ciudată, încăperea mică era plină de fum și atmosfera era apăsătoare, tulbure. Oameni izolați, pierduți, m-am gândit. M-am așezat pe un scaun înalt, la bar. Câtă vreme îmi căutam banii prin buzunare a apărut și barmanul, un tip înalt și chel, masiv, cu ochi negri și-o privire goală. Abia am reușit să îmi adun puterile ca să rostesc ceva, simțeam că mi se schimonosește întreagă față în efortul de a mă abține, de a mă opri din plâns, m-am rugat de lacrimile mele să mai aștepte, să mai aștepte, un moment de singurătate - atât.
- Aș vrea și eu ceva de băut, niște tărie, am reușit să spun cu glasul puțin sugrumat, curmând liniștea ciudată a încăperii.
Barmanul, tăcut, mi-a turnat un lichid oarecare într-un pahar, parfumat și tare, am sorbit rapid, l-am simțit arzându-mi stomacul și mațele, am mai cerut apoi, am tot cerut, bând așa, în neștire, scufundându-mă în mine, o vreme, nu mai știu cât. Simțeam cum pier gândurile mele, încet, încet, nu știu unde. La un moment dat îmi sprijineam capul tot mai greu în mâini, priveam lemnul lăcuit al barului cu ochii abia deschiși, am simțit atunci că cineva mă bate pe umăr. Era un individ cunoscut, Mihai Ioanid, coleg vechi și amic din orașul meu de origine, un oraș mic de câmpie, cu case mici și vechi, cu igrasie, cu femei bătrâne cu sacoșe, trenuri trecând de trei ori pe zi, la ore fixe, gara mică și autobuze vechi, huruind pe străzi, aproape goale. Străzi mici, înguste, prăvălii evreiești.
- Sărmanul de tine, am zis, trebuie să fii înghețat. Ai venit cu trenul până aici, nu-i așa, cu trenul de 12?
- Credeam că nu o să mă recunoști, zise el uimit. Sigur, cu trenul de 12 am venit, ultimul de azi, era cât pe ce să îl pierd și am fugit și abia de am urcat în el că a și plecat, șuierând. M-am oprit aici ca să mă încălzesc puțin, plec mai departe, știi, nu am prea mult timp de zăbovit, meseria mi-o cere...Dar spune-mi, cum de te găsesc aici?
- Sunt un om trist, bătrânul meu prieten, asta e tot, de asta sunt aici. Am o logodnică, să știi, dar nu pot să îți spun numele ei, nu pot. Să-i spunem însă, căci i se potrivește așa de bine, Varvara Nicolaevna....sau, nu, nu, Varvara Petrovna, Petrovna mai curând. Logodnica mea, Varvara Petrovna, îmi pare rău că nu pot să ți-o prezint.
- Mă miră, prietene, căci te știam lup solitar, e curios, foarte curios.
- M-am mirat și eu, de fapt încă nu mi-e clar cum s-a întâmplat, într-o zi m-am trezit însă și...așa, pur și simplu, avusesem un presentiment și apoi....și apoi asta a fost, nu mai contează acum. Astea sunt doar detalii, nu are rost să ți le înșir acum. E o femeie greu de descris, Varvara Petrovna, îți spun! Eu sunt un netrebnic și un neisprăvit, amice Ioanid, și Varvara Petrovna a răsărit de nu știu unde, cu rochiile ei lungi, foșnind cu un zgomot venind din alte timpuri, în încăperile ei boierești, goale, cu pereți înalți - și eu nici nu mai știu cum am ajuns acolo, într-o zi...Nu mai știu. Nu ai mai văzut așa ceva, îți spun. Și are o fire, ce fire! Oricum, insistă mereu să merg în vizită la ea de mai multe ori pe săptămână. Mă supun, de cele mai multe ori, nu pot să rezist, mă primește în odaia cea mare, cu samovar, îmi servește ceaiul, ține să îi povestesc tot ce am mai făcut, mă privește arzător, intens, tot timpul cât îi povestesc, în timp ce soarbe încet din ceașca ei ceaiul negru, rusesc. Zâmbește din când în când, nu spune mai nimic. După o vreme nu mai rezist, trebuie să mă ridic și să plec. Nu știu cum să îți explic, Ioanide, simt că răsar în mine lucruri pe care nu le pot controla nicidecum, puternice, ciudate. Trebuie să plec, pur și simplu. "La revedere, Anton, pe curând, sper..." - așa îmi spune mereu.
- Nu pare atât de rău, zise Ioanid încetișor.
- Nu e, nu e, dar nu e doar atât. Să vezi. Îmi face declarații, vorbește rapid și totuși încet, aproape șoptit, mă privește cu ochii mari și pupilele dilatate, privesc fascinat în adâncul lor negru până simt că mă pierd, ea întinde mâna spre mine și vrea să mă atingă - atunci uit, uit de ce sunt acolo și cine sunt pentru ea, cine suntem, simt cumva cum totul în mine se dilată. Intru în panică. Îmi simt, înțelegi, capul, trunchiul, dilatându-se în timp ce inspir, se contractă toate apoi, mi se strânge stomacul - totul rapid, tot mai rapid, în vreme ce îmi crește pulsul. Mi-e rău. "Trebuie să plec", apuc să îi spun uneori, în zilele bune. Mă ridic de pe scaunul pe care ședeam cuminte până atunci, mă năpustesc spre ușă și plec. Uneori izbucnesc în râs înainte să ies pe ușă. Nu știu ce face ea în urmă. Uneori o aud cum oftează. Uneori simt că mă privește pe fereastră, mă privește cum plec. Aerul e rarefiat și amețesc inspirându-l, corpul mi se mișcă ciudat. Îmi dau seama că mă comport mizerabil, mizerabil. Mă primește însă, știi, de fiecare dată, înapoi. Mă cheamă. Ăsta e lucrul cel mai cumplit. Și eu, eu vin până la urmă și ne reluăm rutina, o reluăm ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Știu că suferă, o văd în ochii ei uneori, totuși îmi vine să zâmbesc, îmi vine să râd, mă simt stingher, neputincios, de fiecare dată când văd suferința ei. Apoi - și asta e grav, foarte grav - apoi nu fac nimic. Am nevoie să mai beau ceva, nu mai pot vorbi.
- Haide să mai comandăm ceva, zise atunci Mișu Ioanid pe un ton ciudat de vesel. Ce mai poveste spui și tu, ce mai poveste! Eu nu îmi permit asemenea lucruri, slujba nu mi-o permite, vezi tu, sunt un om banal și sunt tot timpul pe drumuri. Un om banal, înțelegi, tot timpul pe drumuri. Și-apoi în orașul nostru mic...în orașul nostru mic nu există Varvare Petrovne.
- Mai bine, Ioanid, mai bine. Mai vrem un rând, i-am spus barmanului, care ne-a servit, bineînțeles, tăcut. Ne-am băut paharele rapid. Ioanide, locul ăsta e ciudat, nu vorbește nimeni afară de noi. Și-afară e un ger! Ceva cumplit, cumplit!
- Așa e, e drept.
- Mă simt amorțit. Dar nu e nimic, nu e nimic, e chiar bine, în sfârșit. Ioanid, Ioanide, să vezi. Mă uit uneori în oglindă, dimineața, când mă trezesc, mă uit cu ochii strânși puțin, vezi că sunt miop - și mă văd altfel, mă văd în sfârșit. Văd, să știi, ceva din figura tatălui meu și din cea a tatălui tatălui meu, toți bărbații aceia, privindu-mă printr-o față umflată, prin cearcăne, riduri, barbă, privirea rece, întunecată. Îi văd, îi văd în mine. Încerc să scap de priveliștea asta, mă spăl, îmi pun ochelarii. E ceva straniu în mine, Ioanid, ceva de care fug și de care mă lovesc totuși, pretutindeni. E în mine un om mărunt, mă simt mărunt și nemernic, îl simt. Și-apoi e Varvara Petrovna. Aș vrea să înțeleagă, știi, dar nu înțelege și-apoi, de fiecare dată când plec, omul ăla se simte mare. Mi-e rău și apoi e omul ăla, mulțumit. Nu mai știu cine sunt, Ioanid. Și fug, fug și asta e tot. Și ea mă tot cheamă. Nu știu să îți explic mai mult, nu mai pot.
- Mă tem ca nu înțeleg, vezi tu, eu sunt un oarecare, dintr-un oraș mic, un oraș foarte mic. Dar vezi tu, eu aș spune totuși că Varvara Petrovna a ta a priceput, a priceput la un moment dat, așa aș crede, ceva îmi spune că așa e.
- Așa crezi? Eu nu mai știu nimic, Ioanid. Ar vrea să fiu, ar vrea să fiu cum ar crede ea că sunt. Dar eu nu sunt, nu sunt - și nici nu vreau să fiu, înțelegi? Totul e o glumă proastă, un lucru de prost gust. Știi ce mi-a zis intr-o zi, de curând? "Într-o zi mi-ar plăcea să luăm trenul de Moscova, e unul ce pleacă la șapte seara, îl luăm într-o zi - și-apoi asta e tot. La Moscova sunt toate neamurile mele, o linie lungă de generali si de prinți, toți atârnați pe pereți, știi, ne așteaptă, mi-e teamă de ei toți - dar ar vrea să te cunoască. Teamă mi-e însă că nu o să mergem într-acolo niciodată." Am văzut-o că e mai tristă și mai posomorâtă ca oricând. Am înțeles atunci și i-am refuzat invitația următoare, nu am mai venit. Nu îmi mai beau ceaiul cu Varvara Petrovna, Ioanid. Sună atât de ridicol. Nu are rost. Oricum o să plec - și oricum o să mă tot cheme, la nesfârșit. Știi ce i-am zis în ultima zi, înainte să plec, înainte să izbucnesc iar in râs? Ești amuzantă, Varvara Petrovna, ești amuzantă. Nu mă mai întorc, Ioanide, nu mă mai întorc, pentru nimic în lume.
- Nu știu dacă faci bine, mi-a zis. A lăsat capul în piept apoi, închizând ochii, tulburat și amorțit de paharele băute până atunci. Trebuie să plec, a adăugat, am un tren la 3 și 5 minute, merg departe, nici nu știu când o să mă întorc. Antoane, Toni, nume amuzant, te rog să mă ierți, nu știu ce mi-a venit...mi-a părut bine să te reîntâlnesc, chiar mi-a părut bine. Eu aș spune ca ești un om norocos, fericit, nu îți dai seama însă, nici nu știi, nici nu știi. Trenurile, noaptea, sunt de multe ori foarte goale, merg pe câmpii, goale și reci și întunecate, ducând niciunde. Și eu în ele, pe drumuri, privind prin geamuri, întuneric si compartimente mizere și slab luminate ce se întrepătrund în ferestre cu întunericul, cu noaptea, fugind, rapid, nepăsătoare. Pe tine te așteaptă cineva, vezi bine, așa cum zici, te aștepta, cel puțin. Amice, aș zice, ești un nemernic, așa cum spui. În fine, te rog să mă ierți, trebuie să plec, trenul vine în curând, foarte curând. Te las cu bine, Anton, vechi prieten. Dacă treci prin orașul nostru mic, știi că ușa mea e deschisă oricând pentru tine, gazda mea gătește foate bine, prăjiturile ei, știi, sunt memorabile, uiți, uiți de tot...Dar să nu mă abat. O să plec, poftim niște bani, pentru ce am băut, cu bine și te las, să fii înțelept, aș zice, dar nu e musai, o știu prea bine.
- Cu bine, i-am spus, și am tăcut, definitiv, adânc, uitând de mine, un om pe un scaun într-un local oarecare, înconjurat de alții ca el, "un nimic, mi-am spus, totul e un nimic, un fleac, mâine o să o iau de la capăt, zilele lungi, vagi, nesfârșite, nedormite, un nimic, ce mai faci, Anton?, nimic, aș spune, nimic".
Am reușit să termin, în sfârșit, dialogul celor doi despre Varvara Petrovna.
*
Afară era un ger cumplit și mi-am zis "Până aici ți-a fost, până aici ți-a fost. Curând o să mori, nu există niciun dubiu, e clar." Am ajuns la ușa localului încercând să îmi țin echilibrul și să nu cad pe gheața groasă, acoperind trotuarul, pavajul, strada întreagă. M-am oprit câteva momente în fața ușii, am privit prin ochiurile pe jumătate acoperite cu gheață ale geamului, înăuntru lumina era galbenă și slabă și se zăreau câteva siluete de oameni, întunecate, aplecate asupa meselor, asupra barului, încremenite parcă. Am deschiș ușa, era o liniște ciudată, încăperea mică era plină de fum și atmosfera era apăsătoare, tulbure. Oameni izolați, pierduți, m-am gândit. M-am așezat pe un scaun înalt, la bar. Câtă vreme îmi căutam banii prin buzunare a apărut și barmanul, un tip înalt și chel, masiv, cu ochi negri și-o privire goală. Abia am reușit să îmi adun puterile ca să rostesc ceva, simțeam că mi se schimonosește întreagă față în efortul de a mă abține, de a mă opri din plâns, m-am rugat de lacrimile mele să mai aștepte, să mai aștepte, un moment de singurătate - atât.
- Aș vrea și eu ceva de băut, niște tărie, am reușit să spun cu glasul puțin sugrumat, curmând liniștea ciudată a încăperii.
Barmanul, tăcut, mi-a turnat un lichid oarecare într-un pahar, parfumat și tare, am sorbit rapid, l-am simțit arzându-mi stomacul și mațele, am mai cerut apoi, am tot cerut, bând așa, în neștire, scufundându-mă în mine, o vreme, nu mai știu cât. Simțeam cum pier gândurile mele, încet, încet, nu știu unde. La un moment dat îmi sprijineam capul tot mai greu în mâini, priveam lemnul lăcuit al barului cu ochii abia deschiși, am simțit atunci că cineva mă bate pe umăr. Era un individ cunoscut, Mihai Ioanid, coleg vechi și amic din orașul meu de origine, un oraș mic de câmpie, cu case mici și vechi, cu igrasie, cu femei bătrâne cu sacoșe, trenuri trecând de trei ori pe zi, la ore fixe, gara mică și autobuze vechi, huruind pe străzi, aproape goale. Străzi mici, înguste, prăvălii evreiești.
- Sărmanul de tine, am zis, trebuie să fii înghețat. Ai venit cu trenul până aici, nu-i așa, cu trenul de 12?
- Credeam că nu o să mă recunoști, zise el uimit. Sigur, cu trenul de 12 am venit, ultimul de azi, era cât pe ce să îl pierd și am fugit și abia de am urcat în el că a și plecat, șuierând. M-am oprit aici ca să mă încălzesc puțin, plec mai departe, știi, nu am prea mult timp de zăbovit, meseria mi-o cere...Dar spune-mi, cum de te găsesc aici?
- Sunt un om trist, bătrânul meu prieten, asta e tot, de asta sunt aici. Am o logodnică, să știi, dar nu pot să îți spun numele ei, nu pot. Să-i spunem însă, căci i se potrivește așa de bine, Varvara Nicolaevna....sau, nu, nu, Varvara Petrovna, Petrovna mai curând. Logodnica mea, Varvara Petrovna, îmi pare rău că nu pot să ți-o prezint.
- Mă miră, prietene, căci te știam lup solitar, e curios, foarte curios.
- M-am mirat și eu, de fapt încă nu mi-e clar cum s-a întâmplat, într-o zi m-am trezit însă și...așa, pur și simplu, avusesem un presentiment și apoi....și apoi asta a fost, nu mai contează acum. Astea sunt doar detalii, nu are rost să ți le înșir acum. E o femeie greu de descris, Varvara Petrovna, îți spun! Eu sunt un netrebnic și un neisprăvit, amice Ioanid, și Varvara Petrovna a răsărit de nu știu unde, cu rochiile ei lungi, foșnind cu un zgomot venind din alte timpuri, în încăperile ei boierești, goale, cu pereți înalți - și eu nici nu mai știu cum am ajuns acolo, într-o zi...Nu mai știu. Nu ai mai văzut așa ceva, îți spun. Și are o fire, ce fire! Oricum, insistă mereu să merg în vizită la ea de mai multe ori pe săptămână. Mă supun, de cele mai multe ori, nu pot să rezist, mă primește în odaia cea mare, cu samovar, îmi servește ceaiul, ține să îi povestesc tot ce am mai făcut, mă privește arzător, intens, tot timpul cât îi povestesc, în timp ce soarbe încet din ceașca ei ceaiul negru, rusesc. Zâmbește din când în când, nu spune mai nimic. După o vreme nu mai rezist, trebuie să mă ridic și să plec. Nu știu cum să îți explic, Ioanide, simt că răsar în mine lucruri pe care nu le pot controla nicidecum, puternice, ciudate. Trebuie să plec, pur și simplu. "La revedere, Anton, pe curând, sper..." - așa îmi spune mereu.
- Nu pare atât de rău, zise Ioanid încetișor.
- Nu e, nu e, dar nu e doar atât. Să vezi. Îmi face declarații, vorbește rapid și totuși încet, aproape șoptit, mă privește cu ochii mari și pupilele dilatate, privesc fascinat în adâncul lor negru până simt că mă pierd, ea întinde mâna spre mine și vrea să mă atingă - atunci uit, uit de ce sunt acolo și cine sunt pentru ea, cine suntem, simt cumva cum totul în mine se dilată. Intru în panică. Îmi simt, înțelegi, capul, trunchiul, dilatându-se în timp ce inspir, se contractă toate apoi, mi se strânge stomacul - totul rapid, tot mai rapid, în vreme ce îmi crește pulsul. Mi-e rău. "Trebuie să plec", apuc să îi spun uneori, în zilele bune. Mă ridic de pe scaunul pe care ședeam cuminte până atunci, mă năpustesc spre ușă și plec. Uneori izbucnesc în râs înainte să ies pe ușă. Nu știu ce face ea în urmă. Uneori o aud cum oftează. Uneori simt că mă privește pe fereastră, mă privește cum plec. Aerul e rarefiat și amețesc inspirându-l, corpul mi se mișcă ciudat. Îmi dau seama că mă comport mizerabil, mizerabil. Mă primește însă, știi, de fiecare dată, înapoi. Mă cheamă. Ăsta e lucrul cel mai cumplit. Și eu, eu vin până la urmă și ne reluăm rutina, o reluăm ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Știu că suferă, o văd în ochii ei uneori, totuși îmi vine să zâmbesc, îmi vine să râd, mă simt stingher, neputincios, de fiecare dată când văd suferința ei. Apoi - și asta e grav, foarte grav - apoi nu fac nimic. Am nevoie să mai beau ceva, nu mai pot vorbi.
- Haide să mai comandăm ceva, zise atunci Mișu Ioanid pe un ton ciudat de vesel. Ce mai poveste spui și tu, ce mai poveste! Eu nu îmi permit asemenea lucruri, slujba nu mi-o permite, vezi tu, sunt un om banal și sunt tot timpul pe drumuri. Un om banal, înțelegi, tot timpul pe drumuri. Și-apoi în orașul nostru mic...în orașul nostru mic nu există Varvare Petrovne.
- Mai bine, Ioanid, mai bine. Mai vrem un rând, i-am spus barmanului, care ne-a servit, bineînțeles, tăcut. Ne-am băut paharele rapid. Ioanide, locul ăsta e ciudat, nu vorbește nimeni afară de noi. Și-afară e un ger! Ceva cumplit, cumplit!
- Așa e, e drept.
- Mă simt amorțit. Dar nu e nimic, nu e nimic, e chiar bine, în sfârșit. Ioanid, Ioanide, să vezi. Mă uit uneori în oglindă, dimineața, când mă trezesc, mă uit cu ochii strânși puțin, vezi că sunt miop - și mă văd altfel, mă văd în sfârșit. Văd, să știi, ceva din figura tatălui meu și din cea a tatălui tatălui meu, toți bărbații aceia, privindu-mă printr-o față umflată, prin cearcăne, riduri, barbă, privirea rece, întunecată. Îi văd, îi văd în mine. Încerc să scap de priveliștea asta, mă spăl, îmi pun ochelarii. E ceva straniu în mine, Ioanid, ceva de care fug și de care mă lovesc totuși, pretutindeni. E în mine un om mărunt, mă simt mărunt și nemernic, îl simt. Și-apoi e Varvara Petrovna. Aș vrea să înțeleagă, știi, dar nu înțelege și-apoi, de fiecare dată când plec, omul ăla se simte mare. Mi-e rău și apoi e omul ăla, mulțumit. Nu mai știu cine sunt, Ioanid. Și fug, fug și asta e tot. Și ea mă tot cheamă. Nu știu să îți explic mai mult, nu mai pot.
- Mă tem ca nu înțeleg, vezi tu, eu sunt un oarecare, dintr-un oraș mic, un oraș foarte mic. Dar vezi tu, eu aș spune totuși că Varvara Petrovna a ta a priceput, a priceput la un moment dat, așa aș crede, ceva îmi spune că așa e.
- Așa crezi? Eu nu mai știu nimic, Ioanid. Ar vrea să fiu, ar vrea să fiu cum ar crede ea că sunt. Dar eu nu sunt, nu sunt - și nici nu vreau să fiu, înțelegi? Totul e o glumă proastă, un lucru de prost gust. Știi ce mi-a zis intr-o zi, de curând? "Într-o zi mi-ar plăcea să luăm trenul de Moscova, e unul ce pleacă la șapte seara, îl luăm într-o zi - și-apoi asta e tot. La Moscova sunt toate neamurile mele, o linie lungă de generali si de prinți, toți atârnați pe pereți, știi, ne așteaptă, mi-e teamă de ei toți - dar ar vrea să te cunoască. Teamă mi-e însă că nu o să mergem într-acolo niciodată." Am văzut-o că e mai tristă și mai posomorâtă ca oricând. Am înțeles atunci și i-am refuzat invitația următoare, nu am mai venit. Nu îmi mai beau ceaiul cu Varvara Petrovna, Ioanid. Sună atât de ridicol. Nu are rost. Oricum o să plec - și oricum o să mă tot cheme, la nesfârșit. Știi ce i-am zis în ultima zi, înainte să plec, înainte să izbucnesc iar in râs? Ești amuzantă, Varvara Petrovna, ești amuzantă. Nu mă mai întorc, Ioanide, nu mă mai întorc, pentru nimic în lume.
- Nu știu dacă faci bine, mi-a zis. A lăsat capul în piept apoi, închizând ochii, tulburat și amorțit de paharele băute până atunci. Trebuie să plec, a adăugat, am un tren la 3 și 5 minute, merg departe, nici nu știu când o să mă întorc. Antoane, Toni, nume amuzant, te rog să mă ierți, nu știu ce mi-a venit...mi-a părut bine să te reîntâlnesc, chiar mi-a părut bine. Eu aș spune ca ești un om norocos, fericit, nu îți dai seama însă, nici nu știi, nici nu știi. Trenurile, noaptea, sunt de multe ori foarte goale, merg pe câmpii, goale și reci și întunecate, ducând niciunde. Și eu în ele, pe drumuri, privind prin geamuri, întuneric si compartimente mizere și slab luminate ce se întrepătrund în ferestre cu întunericul, cu noaptea, fugind, rapid, nepăsătoare. Pe tine te așteaptă cineva, vezi bine, așa cum zici, te aștepta, cel puțin. Amice, aș zice, ești un nemernic, așa cum spui. În fine, te rog să mă ierți, trebuie să plec, trenul vine în curând, foarte curând. Te las cu bine, Anton, vechi prieten. Dacă treci prin orașul nostru mic, știi că ușa mea e deschisă oricând pentru tine, gazda mea gătește foate bine, prăjiturile ei, știi, sunt memorabile, uiți, uiți de tot...Dar să nu mă abat. O să plec, poftim niște bani, pentru ce am băut, cu bine și te las, să fii înțelept, aș zice, dar nu e musai, o știu prea bine.
- Cu bine, i-am spus, și am tăcut, definitiv, adânc, uitând de mine, un om pe un scaun într-un local oarecare, înconjurat de alții ca el, "un nimic, mi-am spus, totul e un nimic, un fleac, mâine o să o iau de la capăt, zilele lungi, vagi, nesfârșite, nedormite, un nimic, ce mai faci, Anton?, nimic, aș spune, nimic".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu