Luna

Am desenat ceva azi (pe 1 ianuarie, acum e deja 2 ianuarie, de fapt), ceva mai serios, mai elaborat, mai putin mâzgâlit în grabă, pentru prima oară după mai mult de zece ani.

Știu că nu-i nicio realizare artistică desenul meu, că nu am cine știe ce aptitudini, că e stângaci, făcut fără cine știe ce pricepere, nefinisat...și altele. Ar trebui să mă rușinez de el și să nu-l arăt lumii dar sincer nu prea-mi pasă de cât de reușit sau nereușit e de fapt sau cum o să pară altora. 

E făcut cu mâini de 28 de ani, ce n-au mai făcut așa ceva de pe la 16-18 ani - și totuși și-au amintit câte ceva, s-au regăsit după atâția ani în linii, forme, tehnici, stângăcii, lipsuri. M-am regăsit. E ceva ciudat și miraculos în continuitatea asta. Reînnod zilele astea câteva legături cu mine însămi, cu părți din mine - e ciudată experiența și totuși îmi pare cumva bună și, poate, necesară. 

Imaginea femeii cu o singură aripă mi s-a năzărit și m-a fascinat în ultimele zile și am tot simțit nevoia să o desenez. După ce am început în sfârșit lucrul la desen, mi-am dat seama că, așa cum o văd, stând cu spatele la mine, cu o aripă ținând loc mâinii stângi, privește spre o lună uriășă, plină. Poate că e Luna ea însăși, poate că ăsta e și numele ei. De mai multe luni, Luna mi se tot arată, o tot întâlnesc prin mine. În jur e întuneric, beznă. Luna e luminoasă însă, argintie. Undeva, abia întrezărită, fără să cuprindă femeia, e o mare, marea. 

M-a fascinat, entuziasmat si captivat munca la desenul meu și sper să mai desenez și de-acum înainte. Și, pentru că desenul meu are un sens pentru mine și lumea mea interioară, chiar dacă e doar o foarte imperfectă reprezentare a imaginii pe care am aflat-o în mine, îl pun aici.