joi, 31 decembrie 2015

Mâine anul

Cum se face oare că simt azi mai mult ca-n alte zile că de mâine chiar se înnoieşte timpul?
O nouă zi, un nou an.
Chiar o fi nou fiecare an?
De ce nu oi fi simțit şi ieri sau alaltăieri că de azi ceva se înnoieşte, o ia de la capăt cu forțe proaspete, posibilități şi oportunități proaspete?
Încă puțină iarnă, apoi o nouă primăvară, o nouă vară, o nouă toamnă, o nouă iarnă.
Toate trec, unice. Toate trec şi se repetă, cu un suflu nou, misterios încă.
Ca-n fiecare an, ceva arhaic se trezeşte în mine. Aştept cu emoție un timp înnoit. Nu-mi plac schimbările mie - pe asta o aştept cu speranțe, însă, şi cu nişte energie, adunată firmitură cu firmitură.

Aş vrea să-mi treacă timpul mai încet şi să fie mai plin.

Celor ce citiți, de mai citiți - să vă fie anul nou şi mai bun.

miercuri, 30 decembrie 2015

Înainte de culcare

Aştept să se mai răcească un ceai de cimbrişor cu propolis.
Îl beau încet acum. E încă fierbinte.
Toata lumea s-a culcat şi mă uit la bradul mare şi foarte colorat, cu beculețele lui pâlpâind. Fac asta din copilărie, în fiecare an, în nopțile de sfârşit de decembrie. Stau şi mă uit la brad.
De nişte ani mi-am dat seama că bradul de acasă, cu mulțimea lui de globuri şi de beculețe şi de tot soiul de alte decorațiuni e un univers plin de frumusețe, de culoare, luminos, strălucitor, prietenos şi cald. Oricum ar fi zilele astea, momentele petrecute noaptea cu bradul îmi fac lumea mult mai bună şi dragă - măcar cât stau şi îl privesc. 

Aproape am terminat de băut din cana cea mare de ceai. 
E aproape rece ceaiul acum.
Cimbrişorul mamei, cumpărat de la o femeie din piață, dă cu totul alt gust ceaiului - e aşa de diferit față de cel cules de mine de pe munte, de la Lucina. Sper să îmi fie de ajutor totuşi.

Pâlpâie becurile din instalații. Trebuie să le sting îndată. 
Aş vrea să stau mai mult prin casă zilele astea. 
Mi-aş dori însă şi o plimbare prin ger. Să simt aerul înghețat în nări şi pe obraji.
Poate zăpadă scârțâind în timp ce păşesc - doar sunetul ăsta, dincolo linişte. 

Am oprit instalația. Mă duc să mă culc. Noapte bună.

marți, 15 decembrie 2015

Pârlit

nepăsare și o iarnă ca o toamnă nesfârșită
tovarășe, însă, tovarășe, de ce te agiți atât?
proptește-ți bocancul în zid, unghiile în carne.

luni, 14 decembrie 2015

Cu de toate

Mi-am pus căștile și-am dat drumul la muzică,

you're lost little girl, 

you're lost little girl,

cântecul ăsta îmi amintește de o după-amiază târzie în care așteptam autobuzul în centru privind oamenii, ascultându-l iarăși și iarăși, îmi amintesc mai bine doar un bărbat în vârstă cu un bagaj mare, puțin agitat în așteptarea autobuzului, privind în zare, poate nici nu e o amintire de atunci, un bărbat cu o expresie blândă, plăcută, o căciulă de astrahan și nu mai știu
nu mai știu
niște femei la o oarece distanță de mine, iată oameni și oameni, aparte, departe, iată aerul dintre noi și necunoscutul si mașinile aglomerate, multe, multe, și farurile, nimic ieșit din comun, mi s-a descărcat și închis telefonul până la urmă.
Am gătit pui cu de toate, de toate, îți spun, mi-am scos aproape toate condimentele din sertar, pungi multe, le-am sortat și le-am grupat cu ceva iritare, mi le risipise cineva înainte. Voiam să gătesc o rețetă indiană din cărțile mele și nimic nu mă mulțumea pe deplin. N-aveam ceapă galbenă, aveam ceapă roșie, n-aveam lapte de cocos, n-aveam nu mai știu ce sau nu îmi plăceau condimentele, aș fi vrut mai multe, aș fi vrut altele, nu, ăsta e prea sec și ăsta e nu știu cum, dar, uite, o să pun ce am, tot ce știu eu și tot ce vreau, am poftă de experimente, doar le-am mai combinat de atâtea ori, așa că am pus de toate:
ceapă roșie tocată
semințe de muștar negru, schinduf, turmeric, frunze de curry, fulgi de chili, puțin chimion, puțin fenicul, scorțișoară, anason, nucșoară, ceva mai mult ghimbir și puțin cardamon și usturoi și le-am perpelit oleacă împreună cum știu că se face și am pus și  puiul
tăiat cuburi
și apoi două cutii de roșii pasate și puțin zahăr pentru că erau foarte acide-acre roșiile și am pus capacul și le-am lăsat să fiarbă împreună
și-am fiert și orez și s-a prins de fundul oalei - nu mă pricep să fierb orez.
Și eram îndoită, nu știam cum o să iasă, am stat și-am băut sirop de muguri de brad cu lămâie și apă rece și-am spart semințe și-am citit din următoarea carte și m-am împotmolit în fraze scrise într-un stil ce-mi părea așa greoi și-am spart și-am spart semințe și-am băut din cană
am tot gustat puiul cu de toate, a ieșit chiar bun, măi să fie, aș tot gusta din el, o să mă duc la bucătărie să mai gust și să-mi torn niște lapte într-o ceașcă iarăși.
Mi-am amintit de Paris, un oraș ce nu-mi place pentru francezii simandicoși, îmi place mai puțin pentru clădirile mărețe și mai mult pentru imigranții lui și cartierele sărace, pentru sărăcie, pentru indieni, chinezi, japonezi și magrebieni de tot soiul și cine mai știe, români și țigani și toate națiile, dramul de neliniște cu care umbli în jurul gării și pentru mizerie și turiști și toți cei ce stau în nopțile de vară pe malul Senei și mănâncă și beau vin și se uită la vapoare, magazinele cu mirodenii și fructe și legume exotice și restaurantele imigranților și coafoarele și magazinele cu săpunuri și librăriile islamice, clădirile cu odăi minuscule, invariabil, toți cei ce cântă, dansează, fac baloane, dansează cu flăcările, sunt acrobați pe role pentru un public, străzile mici noaptea și ferestrele luminate,  

barul cu pian


și nu mai știu acum.

Să trăiești precum cel ce scrie, în Paris, să ai acolo prieteni, cunoștințe, întâmplări
zile în diferite anotimpuri
nopți pe străzi și în camere și în baruri și pantofi și țigări și picioare de dame continuate cu trupuri, sudori și râsete și o față buhăită și cearcăne și mațe goale și umflate, o cameră minusculă cu o fereastră mare, poate cu vedere spre o curte interioară - sau poate spre bulevard. Foame, patimi. Să cumperi pâine acolo și noaptea să iei metroul sau un taxi. Sau nu, să mergi pe jos și să-ți fie frig. O cucoană să fie roșcată și cu buze rujate, foarte roșii. Nimic mai mult aici.
Să stai si să scrii despre toate, copaci, nori, oameni, străzi și cugetări minore și majore, lumea decadent-plină de poezie, pofte, fapte, fapte, imagini, un amalgam flamboaiant-fantastic, greoi.
Aici însă, neputință. Slabă imaginație.
S-a oprit muzica și nu i-am mai dat drumul, Mă duc să mai gust din mâncare, să-mi torn niște lapte într-o ceașcă.
Am început să aud iarăși ceasul. 

duminică, 13 decembrie 2015

Târziu

Am terminat de citit un roman şi beau o ceaşcă de lapte sperând să mi se facă somn.
Despre ce să scriu?
Aud ceasul bătând, îmi aminteşte de bucătăria-dormitor a bunicilor, de bucătăria părinților în care e un ceas ticăitor acum, de ceasul galben rusesc pe care-l țineau pe vremuri în dormitor. Îmi miros mâinile a cremă cu pelin şi gândesc tot felul de gânduri.
Se-aude apa în calorifer. Se-aude ceasul.
Trei fix.
Mă doare un picior. Mă doare spatele.
Se aud maşini. O răsuflare, din când în când.
Nu vreau să scriu despre nimic semnificativ. Interesant. Nimic.
Nişte cuvinte slabe, goale, atât.
În baie sunt rufe ude, atârnate pe calorifer. O bluză vişinie, un halat galben.
Mi-am luat 6 romane de la bibliotecă şi mai am de citit 4. M-am uitat la ele cu desfătare, mi le-am reamintit, le-am aşezat pe masă.
Se-aud ceasul, caloriferul, răsuflarea. Nimic. Mă dor umerii, spatele, stau rău. O să îmi scot lentilele, o să mă lungesc şi adorm. 

vineri, 11 decembrie 2015

Sunt aici

Nişte prosoape colorate în baie, înainte să îmi scot lentilele de contact. Sunt aici. Mă enervează propria piele şi mă întreb cum e aerul şi cum e cerul afară. Aş mai fi zăbovit. E aproape 3 fix. 

Un exces

Un exces.
Timp gol, trecând pe nesimțite.
Oamenii, zice, muncesc pentru pâini şi nume, nopți, zile, bucătării şi excursii la mare şi toate acele, toate."
Mă scufund în ficțiune.

luni, 7 decembrie 2015

Puțin

Am tăiat două felii groase de pâine cu cuțitul cel mare, am umplut tocătorul de firmituri. Mi-am turnat niște lapte în ceașca mea roșie. M-am așezat pe scaun. Am mușcat dintr-o felie, am băut puțin lapte. Stătea în fața mea, cu privirea ațintită în farurie, fixată asupra unei felii de pâine cu unt. I-am privit pleoapele, liniile nasului, firele mustății, buzele. Roșul lor, pielea aspră ici-colo, uscată.
Mi-am amintit pantofii mei în timp ce pășeam pe caldarâm, griul, zgomotul lor. Cheile căutate în geantă, găsite, reci, într-un cotlon. Câteva frunze pe jos și-o sirenă în depărtare.
Lumina chioară aprinsă în hol, cuierul cu oglindă, șubred. Linoleumul albăstrui.
Mi-am amintit linia spatelui lui, curbată deasupra mesei, liniile urechilor, ochii aplecați asupra foii, obrajii și colțul gurii, stiloul, degetele lui lungi și totuși pline - și tușul albastru uscându-se pe hârtie.
Încetineala mișcărilor lui, textura puloverului negru, mirosul îmbibat în fibrele lui, parfumul și căldura degetelor lui.
A ridicat privirea.
- Vrei niște unt?
- Puțin.

vineri, 4 decembrie 2015

Mă opresc

Aș scrie.
Cuvintele mi se opresc în pleoape, pleoapele închise, se topesc în întuneric, lovite de bariere, se întorc frânte din drum, pe o cărare pietruită.

luni, 30 noiembrie 2015

Chuck P.

Câtă sevă, vigoare, forță brută, energie într-o scriitură
nişte cuvinte
Nu pot să dorm, e iarnă şi zorile sunt încă departe.
Aud ceasul şi mă uit la veioză.

Alo

E cineva acolo?
Nu e nimeni, nu e nimic, nu e nimic, hai, întărește-te, amice, solidifică-te, viața e plictis, întotdeauna trece anotimpul, se repetă totul, nimic de discutat, singurătate, stai și tu liniștit, lumini albastre și roșii, cearcăne și câte un abis, o mare de carne, păr și sudoare, hai, fugi, lasă-mă în pace, zilele sunt așa, toate, tragi gluga pe cap și mergi mai departe, azi prin peisajul pustiit, frunze putrezite și pahare de hârtie strivite, curge tăria în vene și te piși. Un pat pe care cazi, un vis, e cineva acolo? nu mai e nimeni, nu mai e nimeni, scutură-te, scufundă-te, ascunde-te, taci. Aburul, îl expiri, pășești grăbit, mergi mai departe, îți transpiră picioarele în bocanci, nu vreau să fiu nimic, strivesc șervețele în buzunar și mă doare umărul, aspir mucii și respir și asta e tot, aici, mai trece câte unul, râul abia dacă mai curge în stânga, mă arde stomacul, asta e, îți explic, e mai bine să îi dai drumul, să o tai, să te cari, să te împrăștii, să zaci jumulit pe un cearșaf împuțit, să te doară tot corpul, să închizi ochii și să înghiți, întărește-te, amice, solidifică-te, trec autobuzele cu numere roșii-portocalii, ceasul e și cincizeșinouă, nu mai e fix, e și unu, nu e nimic, tragi picioarele după tine și te cari, nu vă supărați, am închis, nu mai e nimeni aici, vă rog să renunțați, vă rog să nu mai reveniți, a înghețat aerul și străzile îs goale, e cineva aici?, nu e nimeni, vorbești singur, boule, nu mai e nimeni pe-aici, taci.

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Haos

Am ieșit din casă, bătea vântul și ploua și mi-era frig mi-era frig frig frig până în măduva oaselor înnegrite frig înfigându-se în mine mi-am strâns haina și am pășit clătinându-mă
privindu-mă, strivind, mașini blocuri și lumini și oameni trecând pe lângă mine
viteza variind zgâriindu-mă
amintește-ți, în oglindă,
s-au înnodat ațele toate și uite, îmi ies negre din cap, liniile ochilor s-au încâlcit, s-au încleștat fălcile într-o gaură neagră
s-au înnămolit
îmi pompează inima cuvinte și curg nesfârșit tâgâdâm tâgâdâm roțile pe șine, curbe scârțâind, călătorii movile movile
vă rog să îmi aduceți o pătură, un întuneric,
vă rog să umblați în cutie
vă rog să pășiți mai departe numărați picăturile și mi-e stomacul plin și vomit vomit vomit
toate cuvintele erau aruncate acolo, claie peste grămadă, vărsate, trecătorii cu bocanci și claxoane claxoane șoferi furioși lovind volanul cu podul palmelor scuturându-și capetele
curgeau ațele și mi-am prins degetele în ele și s-au înroșit, vaste, încremenite, pe pereți literele mari, uriașe
atunci a pocnit, asurzitor, cumplit
ce e aici, ce curge?
ațe încâlcite, cuvinte, liniile
se scurge pavajul pe sub pantofii lăcuiți
ridic piciorul îl așez pe o bordură o piatră
iată!
sunt regele haos
aduceți-mi o coroană.


Aş vrea

Aş vrea:
echilibru
Calm
Echilibru
Calm
PACE

Să fiu acolo unde mi-e locul
Să nu vreau să fiu nicăieri altundeva
Să ştiu unde mi-e locul

Să îmi ştiu rostul
Locul

Să rezist
Să nu mă pierd
Să-mi ştiu drumul

Să înțeleg să accept să iubesc
Generos
Nesfârşit

Energie

Calm echilibru calm calm
Rezistență
Optimism
Calm şi pace
Mai ales

Unde-i rostul?
Unde mi-e locul?
Umblu şi nu ştiu
Nu ştiu nimic

joi, 26 noiembrie 2015

1:04

Mi-am pus căștile și nu vreau să mai aud nimic altceva afară de muzică, pic de somn și ce-mi mai rămâne afară de somn, afară de vise, ce-mi mai rămâne de făcut?
Ce-mi mai rămâne?

Mă simt tot mai obosită și nu reușesc să recuperez o noapte de nesomn, am timp să dorm dar nu reușesc să pic și să dorm oricând, să dorm zdravăn și-n timpul zilei, să dorm în plus nopțile, nu dorm nici noaptea destul, ar trebui să dorm ore și ore în șir, cum aș avea poate nevoie, înfășurată în pătură, în întuneric, până nu mai mișcă nimic în mine, până e întunericul deplin, până mă trezesc și plec, plec în vise, departe.
 
Nu pot să scriu nimic frumos și nimic foarte elaborat.




Am început atunci să mă zbat, cu gaura aia oribilă deschisă, lipită de pământ, curgând.

marți, 24 noiembrie 2015

Borș

Bă, știi cântecul ăsta, îmi aduce aminte de primăvară, de zilele alea calde și de lumină, și știi ce am făcut?, când a căzut la pământ mi s-a umflat ceva în vene, i-am ars un bocanc în burtă și altul în obraz și, bă,
mi-a plăcut -
i-a dat borșu' pe nas și mă privea fix cu ochii mari și roșii.
Bă, universul e plin de poezie, bat inimile roșii în coșărci pline de funingine și totul e cu măsură, calculat, cade frunza țintit și melcii traversează liniștit, pătlăgelele se coc pe fereastră și sacoșele pline de pământ sunt scuturate de gospodine în veceuri proaspăt spălate și, bă, miroase parfumat.
Bă, și dup-aia știi ce a făcut?
S-a întors cu burta-n sus și se uita la stele.



luni, 23 noiembrie 2015

Taci

Mă duceam azi la târgul de carte, mergeam, așa, încolo, încoace, ascultam muzică tare în căști, am început să mă simt altcineva, un tip, un bărbat, intens, altul, altcineva, nu eu - atât de bine. Nu știu dacă pot să îl descriu, dacă pot să îi dau viață în niște cuvinte neputincioase, dar umblam, așa, cu altcineva în piept, o altă inimă, o altă viață în mine, o altă poveste, o eliberare, o aventură, am trăit bucățele din drum în pielea lui, am văzut, am gândit și nimic, nimic nu-i mai, nu știu cum, mai intens, cine naiba suntem cu toții?

Nu știu dacă scriu despre el, despre acel altcineva - nu cred, nu. Nu știu. Țes și eu ceva, că mi-e poftă. Am fost altcineva, puțin azi, un pic, pur și simplu, o bătaie de inimă nouă în cușca asta a mea, pe sub piele. O cușcă. Hai, respiră, pășește, cască ochii, belește-i.
Acum nu sunt nimeni.

Toate personajele mele, telenovele.

*

Salut, sunt Ștefan, da bă, așa a fost, mă duceam nici nu mai știu unde, am dat mâna, m-am prezentat, Ștefan, când eram mai tânăr eram un slăbănog, dar tu nu o să știi, nu prea curând, ai mâna mică și moale, hai, să-mi bag, ne vedem vineri, mă trezesc de dimineață și îmi trosnesc oasele și întind toate cele, cât sunt încă în pat, îmi simt mușchii și burta, frate, iarăși, mă duc, mă duc, de dimineață până seara, asta-i, uită-te și la ăsta cum merge, bă, uită-te și la ăsta, uită-te la aia, mamă, auzi, vii diseară?, hai că te sun iarăși, o să îmi iau cafea și chipsuri, avea o geacă roșie, cum n-am mai văzut, și blugii negri strâmți și niște pulpe mici și subțiri și adidași, și-apoi, peste niște luni, auzi, n-ai văzut mă?, zici că ești idiot, încetează, încetează
bă boule, ești un idiot,
trec printre liniile de tramvai și mă tem că vine unul peste mine, iaca, e așa aproape
vâj, 
ăia stau și așteaptă în stație
diseară, nu mai pot
băi, să-mi bag, sunt pe picioarelele mele și mă port așa, nu știu cum, pășesc pe aici, e denivelat,
auzi, hai cu mine, vino încoace, vino încoace, 
îmi infig degetele, dinții
ăsta are o mașină frumoasă, da, băi, și se duce la nevastă acasă, mi-e, să zic, silă-n 
hai cu cenzura
am blugii largi și spălăciți și țigările în buzunar și un muc aprins în mână, uite încă unul pe jos, cu ruj bă, uite-o cum soarbe, sorbim amândoi, avea ochii desenați cu tuș, așa e
așa e, și avea o carte, îl arunc
haide, Ștefan, strânge-ți boarfele, adună-ți toate cele de pe podele, adună-ți catrafusele și cară-te, dar vreau să, vreau să, să-mi bag, da mă, chiar așa, dar mi-aș adânci degetele în burta ta și umerii tăi și dinții în, gura ta și eu, uite, 
hai cu cenzura
frate
înjur și uită-te la mine, la bărbia mea lată, îmi plimb degetele pe față și e aspră, îmi cresc firele din barbă
totu' bine, bă
da
de ce mă sună și ăsta?
n-am chef
n-am chef, 'te-n să te duci, taci, taci în 
taci
interfonul 3C, zgomotul ăla infernal, înăuntru cald, da bă, telecomanda pe noptieră și mirosul de pastă de dinți în baie, asta-i tot, bă, taci, taci în

taci

mi-a trântit una, așa, eu m-am cărat, da' nu mai fluiera, dobitocule, nu mai suport și tot ce vreau e să ajung și să beau ceva și, ia uite, plouă, da, mă, eu sunt Ștefan și zâmbesc, mă port de colo-colo, ce vrei de la mine?
lasă-mă în pace în 
în
da bă, rutina, să-mi bag, și sâmbăta și duminica se trezea lângă mine, moale și caldă, nu știu ce mă-ta, pe asta o spui, nu tu cenzură, și era cuminte și mă aștepta acolo, bă, nu ești în toate mințile, ești bucăți, hai, hai, mai schimbă placa, omule, mai las-o dracului,
mă plimb
uite-l și pe ăla și-mi sună muzica în căști, faină, e roșu și aștept și plouă, picăturile, îmi place cum miroase, bă, trec ăștia cu o viteză, sunt eu și e restul lumii, sunt ăștia toți, da bă, m-am cărat și nu sunt treaz, m-am tirat, picioarele la spate, toate prăbușite
da' nu e așa grav, o simt în pieptul ăsta, în mine, 'te-n, n-o să mă.
Luni mă duc iarăși, dis de dimineață, cu metroul, ăștia îs mai mult negri în țoalele lor și-n toate și visează, bă, nu mai văd nimic, să mor io, tu ești cu căștile în urechi, fii atent, bă, cum treci, și erau toți acolo, dar eu am obosit și nu mai pot, vorbeau toți, toate căcaturile, am obosit, frate, mi-e sete, am băut destul de multe. Au rămas niște frunze prin copaci, unle galbene, cum stau ele acolo, mai am de făcut așa de multe, și uite, am văzut încă un episod aseară, bun, da' nu pricep, 
ce făcea ăla
cum arăta
ăla cu prietenul lui
da' să-mi bag, previzibili
și totuși
Nu mai mânca, băi, căcat, bă, da' proastă-i 
- și eu și mai și, hă,
hotărăște-te, calmează-te, hai, în
îmi bag
asta e și ăsta sunt, n-am ce să mai spun
taci, taci în,
taci 
nu-i așa frig afară și geaca asta e bună, 
moale
moale. 
Și plouă și-mi place aerul. Mai am un pic și mâine mă trezesc iarăși.
Adună-te, bă, 
alo?
hai, 'te-n și să-mi bag
taci.

duminică, 22 noiembrie 2015

Evadări

Sunt foarte obosită.
Despre ce să scriu?
Caut să mă relaxez, să mă liniștesc, acum înainte de somn. Am perioade și perioade - uneori e mai ușor, alteori mi-e aproape imposibil. Uneori e mai rău, alteori mai bine.
Un lucru care mă mai ajută e privitul sau ascultatul de documentare, interviuri, conferințe sau prelegeri scurte. Alte lucruri apoi - îmi place mult emisiunea lui John Oliver, Last Week Tonight, o urmăresc de la o vreme, mă uit la înregistrări mai vechi și la toate emisiunile noi; azi am descoperit un "stand-up comedian" pe nume Gabriel Iglesias, mai toată ziua m-am uitat la spectacolele lui de ici și colo.
Nu mă uit însă la seriale, desene animate, filme - fac asta foarte rar. Nu pentru că aș fi vreo mare intelectuală și asemenea chestii sunt prea nu-știu-cum pentru mine - așa, pur și simplu, nu-mi stă în obicei, nu m-a captivat niciunul, nu-mi vine să caut sau să urmez recomandări. O să reîncep, la un moment dat, să mă uit și la așa ceva.

Știu așa de mulți oameni care-și petrec mai tot timpul liber scufundați în ceva - un dispozitiv sau altul pe care rulează ceva, vasta comoară a internetului, a televiziunii,  a mediilor diverse, clipuri, imagini de tot felul, articole de tot soiul, de oriunde, muzică, filme, seriale, desene animate, documentare, înregistrări de tot soiul, nu mai știu ce. Și eu printre ei, cu ale mele, poate nu așa mult sau nu chiar în același fel ca alți oameni. În felul meu. Oameni ce primesc, primesc, scufundați, uitând de altele, alții, povești, imagini, informație, se scufundă în ele. De unde și de ce evadăm, încotro ne ducem? Fiecare cu sine, fiecare atașat unui dispozitiv.
Din categoria documentare, am descoperit zilele astea unele tare frumoase și interesante, o să le pun aici, poate o să se bucure și alții de ele - dacă or mai intra pe aici oameni.



Și un playlist (pe care nu l-am parcurs în întregime, o să-l urmăresc mai departe, în pat, imediat, înainte să adorm):

joi, 19 noiembrie 2015

Grea

Nu-l puteam ridica de pe masă, pur și simplu, zăcea acolo, nu pot să plec fără tine, deși aș vrea, vai de mine, ai o tonă, o tonă și ceva, aș vrea să te fac bucățele, mici, așa, o să te leg cu o sfoară și-o scândură de spate și piept și umeri și-o să te port de colo-colo, imbecilule. 
Am tras de el, inutil, de lațele lui, ești un jeg, zaci în niște muci, imbecilule, cu gura căscată, după ce o să te leg o să privești drept în față, o să-ți compun un rânjet și-o să-ți casc ochii larg, și-o să te port, fudul și imbecil, prin lume, stătea acolo în muci și în bale, atârnat.
L-am împins spre marginea mesei, imaginându-mi că o să cadă, poate o să te faci bucăți, bine ți-ar șade, nu l-am putut mișca însă, mi-am dat seama că avea ochii deschiși, privea mușamaua, nu ești bun de nimic, o povară inutilă, un dobitoc, clipești, imbecilule.
Și-a scos limba enormă, a lipit-o de mușama, ești un porc, un animal imbecil de o tonă și jumătate, neputincios, nu pot să te ridic de aici, l-am lovit cu pumnul în ureche de două ori, i-a curs o lacrimă, a rămas pe loc.

O burtă

Viața e o burtă.

miercuri, 18 noiembrie 2015

Oase

Să-mi adun oasele și să merg, mi-am zis, așa, într-o bocceluță, cale de trei ceasuri, să le rod capetele și să le îngrop, colo, în cel câmp. O să răsară acolo o plantă firavă.
Le-am scos și m-am scurs, în fiecare mână aveam găuri, în fiecare palmă, în brațe, în umeri. Apoi cea mai mare era acolo unde e sternul. M-am privit în oglindă. Picioarele le-am lăsat, totuși, până la destinație.
Sunt ușoare, oasele, fine și albe, fragile. Și oamenii nu mă privesc ciudat pe stradă - nu mă văd. Încă.
Odată am întâlnit un țigan, locuia într-o colibă, făurar de obiecte din argint. S-a oferit să mă ajute. Uite aici, a spus, pot să le leg între ele cu câte-un șurub.
Nu, lasă, i-am zis, o să plec mai departe. 
Peste tot oamenii lucrau pentru o pâine, dusă acasă seara, într-o sacoșă neagră de pânză.

Am mers mai departe.
M-am așezat noaptea pe marginea drumului, mi-am pipăit pulpele cu mâinile moi. Mi-am apăsat ușurel pielea de găină.
Cotcodac!
Am râs.
Habar nu ai de niciunele. 
Am obosit, cu bocceluța legată de umerii moi, o să mă întind aici, în țara nimănui, cu pământ pe buzele pline și-n nările largi. Cu un ochi ațintit, nu știu unde.
Nu dormi, Imanoile, scoală-te și umblă.
M-au trezit zorile, picăturile de apă și un ciob de oală.
Nu te teme, Imanoile, scoală-te și umblă.
Bătea vântul rece și-mi atârnau, bălăngănindu-se, mâinile. Îmi priveam pieptul cum vibrează. 
Iată, acolo, o poieniță.

duminică, 15 noiembrie 2015

Atât

Vreau să scriu, să scriu ceva mai mult, mai lung. Și fictiv - dar nu prea pot. Îmi lipsește ceva - nici nu știu ce mai precis.
Inspirația, energia, fermentul, creativitatea, imaginile.
Sau altceva.
Pierd timp mult pe Pinterest în ultima vreme. Caut lucruri interesante pentru mine - artă în varii forme, obiecte artizanale.

Am o imagine în minte totuși. O fată mușcând dintr-un măr. Îi simt și îi simte gustul, textura. Un măr parte roșu, parte verde, puțin gălbui, aromat și acrișor, parfumat. Poartă un palton și ciorapi lungi, dresuri, cum li se mai zice pe aici, și ghete. Maro, mult maro, puțin cărămiziu. Mărul îi amintește de cineva. Îl mușcă, îi simte gustul, textura, îl mestecă, îl înghite. Merge pe stradă, afară e rece și aerul tare. Merge și merge si e întuneric.

Atât știu acum, adorm. 

miercuri, 11 noiembrie 2015

Robinetul

Robinetul, cineva să strângă robinetul.

Căutarea

S-a declanşat căutarea, prin lanurile de grâu şi mai ales prin marea adâncă de o şchioapă, cu apele foarte limpezi, retrăgându-se, totul e o iluzie, un paravan, o scoarță de copac, prietene, nu trebuie să ai încredere, uită-te bine, cu picioarele goale, în apă e o piatră, în ea un copac, un fruct pe o ramură, un sărut. 

joi, 5 noiembrie 2015

Calabalâc

Dus în spinare
Zmee de hârtie, o înregistrare.
Îmi place albumul ăsta, nu îl știam, nu aveam habar, e despre oameni mergând pe biciclete pe cărări de pădure pe când strălucește soarele puternic prin frunze, soiul ăla de zile
Soiul ăla, precis
Uite, știm cu toții că nu poți mai mult, că nu scrii tu așa cum trebuie, că nu, noi nu te mai finanțăm, poți să continui însă -
poți să adormi
am părul spălat cu săpun făcut cu mâinile mele și totul nu e, e aproape
și e scurt și ondulat
viața nu e despre nimic
despre tot
păsare, nepăsare, pasăre, mingi rostogolite la vale, biciclete, băieți cu tatuaje și căciuli
în dungi
în parcuri beton
Vino la mine, întinde-te cu nepăsare, cu somn, imaginează-ți, totul e un vis din ultimele nopți în care impiegații schimbă liniile și băile din tren au hârtie igienică roz
roz
și roțile lor tâgâdâm,
tâgâdâm
printre brazi
uite ce, oamenii sunt mii și mii și bicicletele lor nu mai merg prin păduri
nu le mai fâlfâie pletele în vânt
s-au dus
o cădere, sprijin, durere
un os
o cămașă cu pătrățele și niște ochi
o adolescentă într-un parc, niște ploi
o casetă, o înregistrare
apleacă-te
sub apăsare
ochi și tăcere
Aici, pe jos, pe podeaua imaginară, întinde-te și închide ochii, imaginează-ți, amintește-ți, totul e un vis.

miercuri, 4 noiembrie 2015

3:09

N-am somn, am tot felul de neliniști în schimb. Griji, spaime. Și unele speranțe.
Am făcut niște fotografii azi - ieri, mai precis. Iarăși după nu știu câtă vreme.
Abia le-am scos din aparat, nu le-am văzut pe toate, doar pe câteva, foarte puține, unele thumbnail-uri mi s-au părut mai interesante, le-am deschis în Gimp să văd ce aș putea să le fac, le-am făcut alb-negru, le-am decupat un pic.
Aș putea să fac asta, să stau să editez fotografii, m-ar prinde, captiva. De aici niște sau unele speranțe.
Ar fi prea multe de spus. Casc.
M-am lovit de un stalp de beton, m-am împiedicat în timp ce stăteam cu nasul în telefon și-i scriam mamei ca s-o liniștesc - sunt la protest dar e pașnic, n-o să pățească nimeni nimic, ne plimbăm pe Victoriei. Mi s-a umflat osul și mă doare. Asta simțeam când am început să scriu paragraful - durerea din os.
Oase, oameni.
Și-n lume se întâmplă lucuri.
Și afară e tot mai frig noaptea, e noiembrie și nu-mi vine să cred.
Și încă nu m-am apucat de căciulă. Și de multe altele.

Sunt o placă stricată și-aș vrea să fiu o șopârlă.





marți, 3 noiembrie 2015

Un parc

Mi-e greu să scriu. Deşi aş vrea. Sunt nesigură.
E un soi de pustiu în mine, un parc prin care umblu singură într-o noapte de toamnă.
Nu ştiu nimic, trec zilele.

Mi-ar plăcea să îmi împletesc o căciulă.

duminică, 25 octombrie 2015

Safari în doi

Așă că, îți spun, am căștile pe urechi - ascult the doors, știi tu, cum mai fac eu, nopțile - mi-am apropiat ceașca de buze, încă o dată, lut rece și smalț, am sorbit din ea,
iar
apă vie
eram în pat și citeam basme în copilărie
nu-mi mai amintesc,
străzile, trecătorii,
totul e mai mult șters, eram într-un bar
eu nu prea umblu pe acolo, nu
eu nu
într-un bar
pastile
stăteam în cadă azi, în apa caldă și murdară, cu săpun cu lut, argilă roșie praf, și murdărie și piele
atunci le-am văzut, luminile roșii și vâjâitul și caii putere vibrând în automobile, panourile strălucitoare, femeile cu decoltee pe ele, sticle de bere, litere mari, roșii, doi bărbați aveau hanorace negre și blugi și unul din ei era, așa, era
mi-am trosnit degetele
m-am trezit și eram într-o intersecție, am auzit atunci, blocurile aveau ferestre negre și ferestre portocalii și perdele și femei ascunse după ele privindu-ne cu ochi galeși, calzi
și noi eram bărbați
mari și calzi cu pântecele pline și umerii lipiți, îmbrățișați
bărbați cu adidași
și iubesc spațiile tale, jegul podelelor,
ceștile
bătea vântul puțin și noi eram liberi și luminile orbitoare, gura de metrou peste drum, un parc poate și tomberoanele pline, capacele rupte
am traversat
mă uit la ele, am zis, și văd moliciune, rotundă, elastică, vie, am traversat și eram bărbați și poetul recita cu o voce mare, adâncă, cutremurătoare
ei bine, noi pe aici trăim într-o ficțiune,
și suntem tineri, mari, în vene avem priviri galeșe, gene lungi, ondulate, unele false
și te-ai uitat la ea, i-ai pipăit asimetriile, toate sunt la locul lor,
o femeie stă pe trepte de ruine, cu un maieu mov și sânii lunguieți adunați între genuchi și pântece și umeri, părul negru prins într-o coadă simplă și breton lung după o ureche și brațele uscățive, stafidite, pielea tuciurie, ochi mari și cearcăne vinete, o gură încremenită într-o expresie de vagă amărăciune, dezamăgire
am avut și eu vreo doi bărbați.
noi eram într-o intersecție și eram înalți și eram puternici, ochii văzând și șiroind cuvintele înăuntru în
tine
totul accelera și se încâlcea și femeile clătinau din cap după perdele
am respirat adânc și semafoarele s-au făcut roșii pe când vântul era încă rece
au trecut două mașini rapid, nepăsătoare,
aveam palmele asudate și umerii lipiți și am zis: haide să încercăm astăzi
Pastilele galbene,
pentru uitare.
Eram doi bărbați, cu maieu și chiloți și niște bani în buzunare.

sâmbătă, 24 octombrie 2015

Târziu

Am nevoie de-o cafea și am poftă să scriu, nu știu ce - și n-am cuvinte.
Sau nu.
Altfel.
Mi se năruie cuvintele. Se dezintegrează și se scurg, ca nisipul, ca timpul ce trece tot mai repede.
Sursa

miercuri, 21 octombrie 2015

Niște cetățeni intr-o gară

Un om se lovește de un zid, se lovește de o mașină, se lovește de o rotiță, se lovește și
se lovește și
se rotește și
Sângerează, sângerează.
Durere
Prin pantalonii verzi, prin mânecile suflecate de la camașă, prin maieu și prin chiloți. Gulere scrobite, călcate în zilele libere cu dăruire, femei, conserve, câte o privire, o emisiune, borcane.
Spune-mi, ce oră arată ceasornicele? Nu văd de aici, nu văd nimic, sunt oarbă. Sunt o oarbă, Augustine.
Mai toarnă-mi o ceașcă. O iarnă, scârțâiau zăpezile, înalte, plecasem.
Am ajuns într-o sală, într-o gară, într-o cameră de așeptare, oameni purtători de geacă, pufoasă, roșie, faianță cu modele pseudo-florale, fumează câte o țigară la diferite intervale, o copilă doarme, cu cozile blonde, picioarele moi, atârnânde.
Uite, uite, colea, stau de vorbă. Așa e.
- Șinele sunt paralele.
- Știu, amice, știu, de-asta le păzesc, de asta le privesc din cabină, să nu se atingă vreodată. Să nu se întâlnească. Gonesc trenurile și-asta-i, eu îmi mai privesc ceasornicele. Și timpul trece.
La ora 14 servim o cafea caldă, la ora 19 un covrig cald cu mac.
- Florentine, am visat o prăpastie, eu mă tem de semne, să știi, fie ele obișnuite sau luminoase, treze sau adormite, Florentine, tu să nu uiți de mine.
- Nu uit, Augustine,
și
Evdochio, oarbă
Sângerează.
Mai departe, compartimente, perdele, călători în șube, întrezărindu-se, în țipătul, goana, bubuiala întâlnirii. Apoi mănâncă icre.
Muncitorii din ziua de astăzi se duc la casele lor, în paturile lor, arcurile scârțâie, respirația se aburește,
fiecare visează,
femeile privesc în depărtare
sumbru melancolice
anacronice
sinucigașe.  


marți, 20 octombrie 2015

Scriu

Se întunecă și-i pustiu. Aș dormi, aș scrie. Aș citi ceva poate. Nu știu. N-aș face nimic. M-aș înfășura cu o pătură și aș zace privind în gol, călător năuc prin mine.
Scriu.
Pustiu și urât, așa de urât și pustiu. 


miercuri, 14 octombrie 2015

marți, 13 octombrie 2015

Ochi

Ochi roşii
Să creştem

Apocalipsul

Nu pot să dorm şi mi-e frig şi aş scrie
Aş scrie
Aş scrie
Şi apoi iar şi iar
Şi sfârşitul lumii
Marginea
Apocalipsul, lighioanele şi hăul stând să ne mănânce
Apocalipsul, de mult aşteptat, aşteptându-ne - închide ochii
Rod dinții, rod ghearele
Întunericul şi lacrimile şi râul de foc
Nu pot sa dorm şi am picioarele reci şi cearcăne şi prea multe zile
Şi nopțile aş scrie şi scrie şi scrie până-n sfârşitul lumii. 

luni, 12 octombrie 2015

Sinectomie

În camera de așteptare era a naibii de frig. Tapițeria scaunelor din metal, o mușama albastră, era ruptă pe ici și colo. Un copil cu un palton albastru și o căciulă groasă cu dungi roșii și canaf, împletită de vreo bunică, rupea mici bucățele de burete din scaunul de-alături de el. Faianță albă pe pereți și, ici-colo, câte-un afiș, reclame la medicamente pentru diaree și pentru memorie. Ginko, argilă, capsule în două culori, o jumătate albă, una roșie. Un bătrân cu o căciulă neagră, de-astrahan, și-un cojoc, privea în jos - și atât. Îmi înghețaseră mâinile. Le-am întins ușor în față, mi-am privit degetele groase, vineții - abia mai puteam să le mișc. Pe la trei m-au chemat înăuntru. Pe peretele cabinetului, lucru ciudat, o hartă a lumii. Doctorul, un tip la vreo 50 de ani, cu chelie, câteva șuvițe de păr și niște buze foarte groase, mă privea curios, în tăcere.
- Domnule doctor, i-am spus, vă rog eu frumos, extirpați tot. 

Nimicuri

M-am uitat la un film în noaptea asta - un eveniment pe care țin nu știu de ce să-l menționez, să-l fac public. M-am uitat și eu la un film, în sfârșit, după niște luni de zile. M-am uitat la un film și mi-au dat lacrimile în diferite momente. N-a fost chiar grozav, cam tras de păr. M-a emoționat tare oricum. Așa-s eu.
Mă gândesc de multe ori că sunt probabil așa de plictisitoare printre oamenii interesanți și cinefili - sau ceva pe acolo. Despre ce-aș putea vorbi cu ei? Nu mai văd filme. Nu mai urmăresc seriale.
Nu știu lucrurile interesante de pe net - mai niciunele. 
Nu mai merg la teatru, nu am mai fost de ani de zile. Nu merg la expoziții.
Citesc de prin cărți, nu mai am cine știe ce spor la niciunele. Mai citesc uneori romane.
Am citit jumătate de roman japonez totuși astăzi. 
Ce nu mai fac? Nu ies în oraș în mod obișnuit, într-un local sau altul.
Nu mă uit la știri.
Ce om.
Mă întreb cum de nu mă plictisesc totuși mai nicicând.

Despre mine, despre cum sunt plictisitoare. Nimic.
Uite, te rog să vorbești și tu, te ascult.

Astăzi am fost într-o vizită, diferită de vizitele obișnuite de weekend, deși tot o persoană din familie a fost - o alta doar. Era frig afară și lumina așa slabă, la întoarcere poate că era aproape întuneric, bătea un vânt rece, pe când treceam drumul aproape în fugă veneau mașini cu farurile aprinse, aveam pe mine doar o bluză nu prea groasă și geaca mea din pânză stacojie, mă înțepa frigul și câțiva erau înainte și eu și ea rămăseserăm în urmă, nu mai știu nimic, am în minte câteva imagini, oameni trecând drumul în grabă, mașini, copaci, parcul, blocurile lungi și înalte, înalte, o baie plină de cosmetice, tensiuni, două căni de ceai verde și un melc din foietaj, tot felul de gânduri pe care nu-mi vine să le împărtășesc. Multe erau despre cum mă pricep atât de puțin să vorbesc - și nu numai. 
M-am întors acasă în sfârșit, am mai citit, mi s-a părut apăsător și romanul, nu aveam chef în continuare de nimic științific, am hotărât să mă uit la un film.

Îmi vine să mă ascund. 

Și-acum îmi amintesc felul în care aprind focul aici în mod obișnuit, cu aprinzătorul bic și gazul, flacăra, oalele, apa fierbând și capacul, pastele și sosul semipreparat, rămășițele vinului de ieri, patul pe care am zăcut apoi, cuprinsă de moleșeală. Propriul corp. Romanul rusesc de ieri și finalul lui amar și inutilitatea și tristețea și goliciunea și singurătățile. Romanul japonez.
Nu-mi găsesc nici cuvintele, nici ideile. Aș vrea să scriu despre ele și nu pot. Frustrare.
Neputința, neputința de a scrie despre ele, aș vrea să mai am 18 ani, în clasa a doișpea, să împlinesc nouășpe, să scriu comentarii cu iz de inteligență. Să merg așa mai departe. Să încerc facultatea de litere de data asta. Să devorez literatură. Atât. Să mor în ficțiune. Să o produc. Și să fiu confuză dar de data asta să aleg diferit și-apoi - apoi nu știu. Nimic.
Au trecut.

Mă uit în oglindă și sunt așa de diferită, lată, căzută, îmbătrânită. Mai niciodată mulțumită de mine
nici nu mai știu de când
aproape dintotdeauna
Mă uit la mine, mă uit în mine, mă uit în jur. Privesc, aș vrea să
nu știu.

Aș vrea să spună cineva ceva, să am un dialog cu cineva aici. Oamenii se prefac că nu scriu, dacă or fi acolo, dacă or fi, oamenii, oamenii pretind că eu nu scriu și ei nu citesc.
Și nu e nimic de spus.
Nu e nimeni acolo. Aici.

Oameni, oameni mulți, toți singuri.

Mai am nu tocmai mult și împlinesc 30 de ani și sunt tot pierdută și tot ce vreau acum e să scriu până la epuizare, să-mi simt mușchii înmuindu-se în sfârșit și respirația și ochii, ochii, capul, bărbia, vreau să beau ceva de nevoie și să cad, în sfârșit, pantalonii gri prea strâmți și frigul și ploaia și lunile ce trec și au trecut, spaimele, spaimele, vreau să mă scufund, triplu tulup cu dublu axel în lumi paralele, departe, să plec de aici din fotoliul nu așa comod, stingeți luminile și
nu mai știu
vreau să scriu până la epuizare și epuizarea pare așa departe și tot ce am sunt propriile emoții și venele și viața în care
plutesc în derivă
sau mă duc la vale
nu mai știu
totul e alegere, sigur
cum să nu
și altele și altele
chiftele marinate în sos, pești, vase de argint și patefoane, pălării cu pene și eșarfe, bărci și femei cu sprâncene desenate, buze roșii și parfum
două căni de ceai verde, un film și o scobitoare, muzică și
afară-i frig și am o flanea roz plină de scame, am cumpărat-o cândva din Paris, ce vremuri
nici urmă de epuizare și am nevoie de o anestezie
ascult muzică și vreau să stau undeva sub o pătură, într-o flanea, în întuneric, la adăpost.

duminică, 11 octombrie 2015

Viitor ipotetic

O să șterg cu buretele bucăți din mine, o să port rochii albastre din mătase și ciorapi fini și negri, o să am părul roșu și breton și o să dansez pe scene în fața sălilor goale, încet, cu mișcări line.

Nesătulă

Am reușit să termin, în sfârșit, romanul rusesc. Urmează unul japonez.
Am mâncat pâine cu ciocolată, am băut lapte, am spart semințe, am mâncat struguri, boabă cu boabă.
Și mai devreme, paste și vin.
Mi-am tot mușcat interiorul buzelor până le-am ferfenițit. Le mușc în continuare. Mușc și dintr-un ciorchine, câte o boabă.
Ce sunt eu?
O burtă, un suflet? O undă electromagnetică?

Îmi vine să mă scufund, plonjon cu triplu tulup într-o mare roșie.





sâmbătă, 10 octombrie 2015

Greață

În oraş fum, prea mult fum, fluide periculoase adolescenți în clasa a noua regine şi, vai,
Păcănel Nicoliță
Înscrie gol România!
Put

marți, 6 octombrie 2015

Miss Plictis

Miss Plictis venea adesea-n vizite, clipea des și vorbea în șoaptă sau cu o voce tremurândă. Spunea întotdeauna aceleași lucruri. 
"Tovarășul Fantasmă este prietenul meu intim, cunoaște mersul trenurilor internaționale și toate barurile obscure. Nu știi niciodată când mai vine."
Miss Plictis ofta adesea, așteptându-l.
Povestea atunci, printre suspine: "Și știi, în zilele când Tovarășul Fantasmă strânge pumnul, plesnesc sticlele pe polițe, fețele de masă roșii se udă și pereții se umplu de igrasie. În zilele lui bune, poartă câte o cămașă scrobită, care i se așează atât de bine pe umeri! În zilele mai proaste, străbate orașul în treningul purtat la Olimpiade."
Miss Plictis obișnuia să plece din odaie împiedicându-se
Miss Plictis, cu degetele străbătute de vinișoare fine și pleoapele umflate.

luni, 5 octombrie 2015

Oameni uzați

Oameni uzați, întinși pe podele, privind prin ochii închiși, fără vreo mișcare. Oameni uzați, umbre și carne, buze nemișcate și degete reci.

Melopee

Sprijinită de zid, o bucată de orice, de orice, genunchiul meu diform și umerii mei lați și cine mai știe ce, obrajii umflați, ochii inegali, sânii asemeni, brațele aspre. 
Am un ochi mai mic și unul sălbatic, părul decolorat și un rezervor plin cu lacrimi, alandala, alandala, m-am așezat pe un scaun și uite, peretele e albastru, muzica e înceată și vine de departe, omul e negru și își cântă, își cântă mai departe,
ascultă, Leonoro, muzica se aude mai departe
bărcile se leagănă
și undeva, la o parte, cineva se scarpină pe picioare.
Pălăriile sunt negre și negri ochelarii, pe aici nu mai trece nimeni, printre zidurile albastre, și muzica e departe.
Uite, ți-am adus un ceainic, a stat pe sobă peste noapte, uite, ți-am adus perdelele, trage-le, trage-le, să nu se vadă nimic, să nu se vadă mirosurile plutind, plutind când deschizi ușile,
când cobori treptele.
Spații, spații puse ici și colo,
Leonoro, de ce sunt vazele sparte?
Spală-te. Du-te în baie și spală-te, viața va fi nouă și mirosul departe, departe, pierdut, pierdut, du-te și spală-te. 
Clementin, băiatul cu cârlionți și o găleată cu apă spală podelele, pe măsuță zace o foaie - și noi ce facem?
Pe stradă zace un om și o femeie are un palton și cizme cu tocuri, spatele strâmb așteaptă o scrisoare ce nu o să mai vină
ca și toate
toate
Mai departe - uite, păcatele, păcatele,
de asta se strică și strâmbă toate, de asta Leonoro auzi un cântec și spatele
pune mâna și vezi.
Curg apele
Pe stiloul ăsta am plătit bani buni, te rog să fii fată bună și Clementin, Clementin, nu lăsa podelele pătate
Pe tarabă merele toate stăteau așa, strâmbe, roșii, dumnealui avea nasul prea mare și eu trebuia să închid ochii și să întind aripile
Uite așa, rotită într-un picior, căzând pe podele,
Leonoro, strânge-mi tu aripile,
Clementin, vezi că pe poliță e niște sare.  
O cucoană mare într-un halat și mai și, cu sânii înțepători, înainte
O plecăciune
În cadă curg apele albe.
Ia te uită aici, se clatină bărcile, am picioarele mari și groase și Leonoro, astăzi, astăzi mă tem,
închide ferestrele, trage perdelele, lasă podelele, lasă aerul, mirosurile, lasă ușile și lasă scările și, Clementin, tu du-te
în grădină și cântă-mi.

duminică, 4 octombrie 2015

Aici

Pe pământ, între sere, buruieni, o pătură albastră şi o carte roşie. Găini. Un om îşi cântă într-o altă grădină, ceva mai departe, o manea. 

sâmbătă, 3 octombrie 2015

Iatagane

Când Ahmed păși sub luna plină iată
iataganele
O, Tarkane, iatagane
Nu ești într-un film turcesc pentru mame
și aceasta nu este nicidecum o poezie
O, ochii mari, mari, căscați umflați, iataganele se rotesc și pântecele rotunjoare și alte organe
mari și roșii
moi și carne
iatagane lame reci
pe sub piele pe sub coaste
O, Tarkane, iatagane
Săbii, spade, lame, lame
Trec prin carne
trec prin carne
O petrecere afară și pe haine șiroind
Aburi, aburi și sudoare
Ahmed cade, buze mari, rotund-umflate, plămâni umezi, ape calde
ard în pântece
alarme
lumile sunt goale
pieile moi și prin organe
trec șiroaie trec șiroaie
iatagane-adânc în cearcăne
ienicerii și spahiii și cadânele și
o, mâinile
cad vibrând prin coaste oameni tot țipând de sfâșiere
de-amețeală și de foame
Scrie-un funcționar agale, trece-n acte, trece-n toate
Sunt un turc și într-o noapte
iatagane, iatagane
mă culcară

bulbucesc șiroaie calde
exoftalmic
stând turcește pe podele.


vineri, 2 octombrie 2015

O gaură

Și o gaură.

Pământ

Totul alunecă și se întunecă în timp ce mă rotesc: unde sunt? Sunt un bulgăre de pământ ducându-se la vale.
Într-o zi mergeam încet, era ora apusului portocaliu roz violet, mi-a ieșit în cale, i-am dat un șut, m-au durut degetele, s-a dus la vale.
O, pământ, am spus, pământ în mișcare.
Bate vântul și plec.

luni, 21 septembrie 2015

Plec

Plec iarăşi departe, zile multe, zece. Notez într-un jurnal. Sau anunț. Nu ştiu exact. Îmi vine să scriu, simt nevoia să scriu despre. Mi se par aşa de multe, mă cam înspăimânt. Departe de toate, de toți. Şi un oarece necunoscut. O să fiu deconectată, de voie şi de nevoie. Îmi spun că vor fi multe bune, mi le imaginez, încerc să mă liniştesc şi entuziasmez oleacă. Oleacă mai mult. Aş vrea iar să pot să fiu prezentă acolo, să mă deconectez într-un mod pozitiv, pe cât pot. Să evadez. Să iau o pauză.
O să scriu la nevoie de mână, pentru mine, cu stiloul pe caiet.
Nu cred că or să-i lipsească scrierile mele cuiva oricum.
Şi-apoi o să mă întorc.

vineri, 18 septembrie 2015

Reconsider

În noaptea asta îmi vine să scriu altceva, mai altfel. Nu mi-am mai dat de mult cu părerea pe aici despre un subiect sau altul.


De ce oare trăim pe-o lume în care un om ce să stea să-și bată realmente capul cu tine e un lucru așa de rar? De ce oare oamenii ăștia sunt în mod obișnuit femei și de ce asemenea femei sunt tot mai rare chiar și printre femei?

Oamenii ăia. Soiul care te primesc, te văd realmente, te ascultă, nu te judecă, stau și se gândesc la problemele tale, le întorc pe toate părțile și caută să le înțeleagă, stau și caută soluții împreună cu tine, se gândesc la ale tale și dup-aia, îți oferă o vorbă sau o sută, oricâte sunt necesare, o îmbrățișare, mâncare, un pahar cu apă și orice ai mai avea nevoie ca să fii bine, mai bine. Oameni odihnă, oameni sprijin.

Reconsider. Poate că asemenea oameni sunt o raritate doar în viața mea. Poate fiecare om are în viața lui doar câteva asemenea persoane. Poate unii au mulți, unii niciunul. Habar nu am. Eu nu prea am mulți asemenea oameni. Mă întreb de ce - ori nu am găsit eu mai mulți, ori n-or fi niciunde, ori nu m-am apropiat eu mai mult de destui. Aș tinde să dau vina pe trăsăturile de personalitate ale celor implicați - ale mele inclusiv, desigur. Pe lipsurile lor diverse. Le-aș găsi scuze, răni, dificultăți pe care nu au știut să le depășească singuri. Oamenii, îmi spun, nu sunt învățați să fie astfel. Cresc și trăiesc suflați de viscole în toate părțile, purtați, loviți, inconștienți, lipsit de control. Oamenii nu au modele. Nu știu, nu știu cum, îmi spun. Lumea, în mic și în mare, nu-i făcută ca să nască asemenea oameni. Îmi amintesc însă că oamenii sunt și leneși - nici nu vor să învețe. Aș tinde apoi să îmi explic lipsa lor din viața mea printr-o lipsă de sentimente mai mari și mai adânci, prin superficialitatea și precaritatea relațiilor mele diverse.

Reconsider. De fapt, aș spune acum, nici măcar nu există asemenea oameni, oameni definiți oricând de asemenea calități, comportamente, nu-i unul ce să fie așa din creștet până în picioare, din hăuri până la piele, zi sau noapte. Nu. Există interacțiuni și relații între oameni, spații în care apar și dispar lumini, artificii în zile de sărbătoare, dramuri de bunătate și de căldură într-o mare de nepăsare, în întuneric.

Dacă Dumnezeul-iubire al creștinilor și al altor credinciși nu există, aș spune că l-au născocit cel mai probabil niște oameni sătuli de atâta întuneric., înfometați năucitor de iubire.

marți, 15 septembrie 2015

Caii

Ascultă, Evgheni Ulianâci, biciușca asta e moștenită de la tata mare, un om de-o statură foarte mare, roșu în obraji, fumător de mahorcă și cu vocea adâncă, bas, când ridica dânsul pumnul mare și-l trântea de masa de lemn bunicii îi plesneau baierele, dulapurile se clătinau, și el, Porfirie, râdea cu spasme 
mujicii prin holde, hohotind, și caii, caii duși de căpestre spre grajdurile populare, lăcrimau muierile în praguri, și-ți spun, tata mare într-o zi
pe când zburau pe cer cocorii și înmugureau cartofii în pivnițe, ei, pe atunci tata mare s-a dus în fundul grădinii și acolo a văzut o femeie și asta a fost tot.
Apoi au căzut merele din pom și și-au lepădat mujicii hainele, cânepiștile au pierit și femei cu prunci în spate au traversat râpe în picioarele goale și-au furat fuioare, grâul a plecat cu carele și Vasili, caii,
broboadele roșii și cămeșile cusute de fecioare iernile
toate s-au destrămat.
Au trecut vesele tancurile prin lanuri, soldații și-au purtat chipiile pe-o ureche și au pășit printre mesteceni, printre izbe și coapse și șale, broboade trase pe ochi în dimineți geroase când în curte au înghețat bălțile și aburii respirației abia de au mai încălzit puțin palmele roșii și aspre abia scoase de sub plapumi, lăzile cu cartofi în cămară și buzunare cu tutun ticsind căptușelile -
paserile călătoare sus tot zboară mai departe, ochi mijiți de tata mare, bate soarele,
tufele de coacăze,
au murit caii și oamenii sunt singuri pe tarlale, fâșâie secerele mecanice și comandații mână brigăzile spre eliberare.
Pășeau atunci mujicii pe-nserate pe cărăre,
Caterino, vino-ncoace, pe genunchii mei, mi-e foame.
Caii s-au descompus încet și le-au rămas doar oasele.

luni, 14 septembrie 2015

Fractură

Limbariță a degetelor, măserlariță, cucută într-o grădină botanică, o tulpină răsucită, un lujer verde strivit, o substanță albă, lăptoasă, adunată într-o ceașcă de lut, o carte de cinci sute de pagini, un final abrupt
o piatră
lovită de un deget dintr-un pantof
apleacă-te durerea e abruptă într-o bucată de carne vânătă roșie, o mână o sămânță mestecată în foc și un om dregând, dregând, un manual, o carte, un final abrupt
un pod rupt
o așezăm aici în bibliotecă și spunem: culcă-te, culcă-te, nu mai suport, acesta este un poem în proză despre un început
plante, moriști, elice, insule, roți
muzică
casetofoane cu o bandă derulată, derulată nesfârșit, înapoi, înapoi, finalul rupt, rupt
o sticlă
și un sfârșit
În acea dimineață Cuzco se ridică din pat buimăcit, lumina cădea cu nonșalanță pe pat, pantofii maro încă îl strângeau în timp ce se îndrepta, o oră mai târziu, spre piața nou deschisă în centrul orașului, aerul era prea cald și umed și admira frunzele unui copac, Cuzco, și-a zis, zilele tale de glorie s-au terminat, cuvintele te-au părăsit și gulerul cămășii e scrobit de propria mamă, logodnica ta lungă, mlădioasă, locuiește în orașul învecinat, are 13 ani și trebuie să mai crească, logodnica ta e plină de nuri și de muguri, Cuzco, ți-ai zis, ai dinții strepeziți și buzele amărâte, as'noapte nici nu mai știi când ai adormit, cu capul pe o pernă albastră, o cană de lut și un mit
alabastru
Cuzco
un fecior cu pantofi și pantaloni croiți pe măsură de-o bătrână văduvă
ochi de culoarea chihlimbarului și buzele roșii și pline
plimbă-ți mâna prin părul umed și uită-ți necazul.
Abrupt
O durere înțepătoare

duminică, 13 septembrie 2015

O încercare

Nu am mai scris aici de multă vreme vreo poveste mai lungă de câteva rânduri sau mai uşor inteligibilă. Am încercat, într-un sfârșit, acum, pornind de la o idee mică-mică, năzărită într-o zi pe stradă, să scriu ceva. Nu am prea avut mult timp la dizpoziție ca să lucrez la ea și nici energie, nu mai pot de somn acum. Nu pot să o duc mai departe și să o termin. Nu că aș fi mulțumită de ce-am scris, dar îmi vine sa public totuși bucata scrisă până acum, poate și un rest mai apoi, în viitor - sau vreo altă formulă.
Poate.
Aş vrea să petrec lungi ore scriind.

*
Domnul Ota nu e un individ foarte original. Cândva, în tinerețe, lucrul acesta i se părea dureros. Petrecea zile lungi, ploioase, cu nasul lipit de ferestre, în timp ce picăturile cădeau zgomotos pe pervazurile lor de tablă și se prelingeau încet, șiruri-șiruri, pe sticla lor rece. În timp ce ochii îi priveau în stradă, reflectând în griul lor spălăcit pete mișcătoare, culorile trecătorilor și ale străzii, ale clădirilor de peste drum și ale mașinilor, domnul Ota gândea gânduri răsucite, încâlcite, întunecate, încercând astfel să își depășească în vreun fel condiția. Epocile lui ploioase au fost lungi, prelungite peste măsură de particularitățile climei temperat oceanice în care se născuse. În timp, însă, le-a uitat. Ele au rămas doar în umerii lui plecați în față, spre caldarâm, nasul coroiat și cumva turtit de la mijloc în jos, în ochii lui umbriți mai ales atunci când privește în gol, în vreo stație, așteptând un autobuz.
Domnul Ota s-a transformat apoi într-un individ de vârstă mijlocie prelung, îngroșat curios la mijloc, un fel de fus. Cravatele lui în dungi și pantalonii în carouri sunt deplin banale. Uneori, în zile reci de toamnă, poartă bretele, pe care obișnuiește să le plesnească peste burtă, plescăind sincron din buze, într-o manieră ce nu mai surprinde pe nimeni. Pantofii lui maro urmează întotdeauna liniile ultimei mode, spre propria-i liniște. Domnul Ota a dezvoltat de timpuriu o chelie și niște urechi clăpăuge și o unică particularitate, niște palme mari, terminate cu niște degete neobișnuit de lungi. Degetele i-au pecetluit, de altfel, soarta.

sâmbătă, 12 septembrie 2015

Limite

Cuvinte săpând, spargând, dizolvând, foraje de mare adâncime, reunind mările, spintecându-le, mai rămâne apoi doar să dispari, într-un gol, tăcere, ar fi bine, cuvinte înfipte în carne, capilare strivite, pensete, ochi înroşiți, marmură, roci magmatice, griuri solide, pietre, copite, torace, corzile subțirele, rupte, buze cusute, înăuntru, departe, uimire.

vineri, 11 septembrie 2015

Degeaba

Pleoape grele, un covrig și o cochilie de melc, o față de plapumă, un pat.
Mi-e așa de somn și mă gândesc la cearșaful rece, noaptea rece de-afară, mașini trecând în grabă, un claxon bizar, aspersoare, curge apa și mie mi-e sete, mi-e sete tare.
Aș vrea să mai scriu și nu mai pot, stau aici și încerc și aștept în zadar potopită de oboseală, de somn, o să plec să beau o ceașcă mare de lut plină cu apă, o să mai citesc două rânduri în pat, în locul meu rece, poate o poezie a lui Gellu Naum, deși deocamdata nu mă încântă niciuna din poeziile lui, mai încercăm, altă carte, poate, altă - sau poate nu mai apuc.
Miraj cu apă și un cearșaf rece.

Am o vânătaie pe picior, cearşaful e aşa şi aşa.

duminică, 6 septembrie 2015

După petrecere

Aştept somnul pe un pat tare, un frigider bâzâie şi-mi vine să-mi zgârii şi rup asprimile pielii.

sâmbătă, 5 septembrie 2015

Pantelei! strigă Egoruşka

- Ivan Dmitrici Cerveanov,
Nafanail
Serghei Kuzmici Kuriatin
Efim Miheici.
Mitri Mitrici
şi mai ales
Contraamiralul în retragere Revunov-Karaulov, un bătrânel mărunțel şi smochinit, se întorcea într-o zi de la piață, ținând de urechi o ştiucă vie.



Abia mai țin ochii deschişi, o moldovă.

marți, 1 septembrie 2015

Varvară

E una din serile în care tot ce-mi doresc e să dorm, să se stingă lumina mea rapid, eficient. Mâine să mă trezesc devreme, mi-aș dori, să am mintea liberă, limpede, apă rece cu gheață.
Nu mi-e somn însă, încă. Am nevoie să scriu, îmi pare rău pentru orice o să iasă.


Nu sunt făcută pentru
nu sunt făcută
nu sunt
nu
.
Și de la capăt.
Nu sunt făcută pentru
nu sunt făcută pentru
nu sunt făcută pentru

nici pentru
zilele prea calde
străzi prea pline
și gheare în centru

poezii
poezii nicidecum

degetele mele lungi și grăsune
de varvară petrovnă
spărgând pahare, spărgând veselă
zâmbesc cu toți dinții trosnind iată degete sângerânde de varvară petrovnă
supte în gură cu poftă nu sunt făcută pentru
nimeni
nimic
domnișoara suferă de o criză de isterie
pe sub jupon și corsetul ce o sufocă
balenele înfipte
recomandăm odihnă.

În gubernia X generalisimul juisează.





luni, 31 august 2015

Haimanalâc

Atunci m-am așezat pe scaun, întrebându-mă, am scormonit prin măruntaie și mi-am zis "mai caută, mai sapă".
Un măr stricat, descompus, cafeaua de dimineață, când m-am trezit.
"Tu ce cauți aici? mi-am zis
"Am venit să stăm de vorbă."
Așa că am stat, până târziu, cu ochii deschiși.
Mi s-au adâncit cearcănele.
Dar nimeni nu a mai zis nimic până când, până când, 
"Nu te supăra", mi-a zis, "dar tu ce cauți aici?"
"Puțină hrană."
Am închis ochii atunci, răpusă de oboseală.

duminică, 30 august 2015

Puțină poezie

Apoi sunt zilele în care mă trezesc și mi-e foame de ceva, să merg la piață, să zic, să văd legumele pe tarabe și troleele în stație, bucurii burduhănoase adâncite în piepți, straturi multiple, curbura ochilor și mâini mușcate cu poftă, ca în copilărie.

Puțin Vișniec.

Întâmplări în stația de taxi

De obicei sângele tău se scurge lent
Pe marginea trotuarului o femeie înaltă
își duce mâna la frunte îți spune vai
domnule Socrate aici nu e o arenă aici nu
e locul cel mai potrivit pentru călătoriile
dumneavoastră tu o ajuți cu grijă să-și 
scoată gleznele din sângele tău înfiorat
să intre într-un taxi vai domnule exclamă
atunci taximetristul mașina mea s-a 
împotmolit în sângele dumneavoastră cum
se face că sângele dumneavoastră este
atât de greu și alunecos nu știu prietene
răspunzi tu enervat ceva nu e în regulă 
văd și eu asta



Poate că într-o zi tata, la biroul lui în slujba lui, în mare secret, visa la amicul foarte vechi vișniec, stând în apartamente pariziene la parter, cu ferestre înalte, pe stradă trecând lungi gambe de femei în botine, vișniec ștergându-și ochelarii cu batiste, ascuțindu-și creioanele, atunci m-am născut eu probabil, poftind asemenea lucruri năstrușnice.

Meditație

Ce sunt trupurile, la ce-s bune?

vineri, 28 august 2015

Orele

O, nu înțeleg, ora unu, ora fictivă, fixă, iarăși, nu și cinzecișinouă, cum pare, ora unu, un minut, pierdut, pierdut, sfârșitul universului în care burțile sunt puse la cale, în vene circulă alcoolul, lumina se reflectă în gene și muzica duduie în cască, unu și unu, afară nu plouă, păcat, frunzele pe trotuare într-o zi de toamnă, bicicletele și soneriile, îmi amintesc, pedalele, nimic nu valorează nimic și se pierde în zare, roșu și mare, un balon, umflat și mare, roșu și mare, ca un refren, nu știu de ce, plutind către soare, desumflându-se încet, poc!, ora tulbure, unu și paișpe, amintiri vechi, degete pe taste, am plecat, să știi, și nu știu dacă mă mai întorc, nu mai sunt eu, aici, acolo, în somn și în zori, într-o zi oarecare.
Nimic.
Unu cincizecișinouă.
Două și un minut.
Două și două.

marți, 25 august 2015

Nimic de vorbit

Îmi cad mereu ochii pe ceas la ore fixe, nimic de vorbit, nimic de discutat, tăceri și deconectare, depărtare, degetele pe taste, unghiile roase, universul în declin, muzică melancolică zguduind emoții și nimic, nimic de discutat, nimic de citit, rânduri goale, șterse cu o radieră, firmiturile măturate, suflate, ceva mai departe, uite, eu în adâncul meu sunt o fumătoare, una înrăită, am o voce joasă, tunătoare, și când vreau eu strivesc oameni, oameni ce tac, tac și nu mai spun nimic, cuprinși de stupoare, de teroare, risipiți pe podele, numărând crăpăturile din tavanul proaspăt vopsit.

luni, 24 august 2015

Fugare

Gânduri ușoare.

Pe vremuri, în zilele mele tinere, nu locuia în mine nicio femeie frumoasă, acum o văd uneori, mai ales în ochii și în zâmbetele altora, fugitiv, deși văd în oglindă o femeie mai mare, mai lată, mai urâtă și semnele, liniile, pe piele, pe față, liniile adâncite, căzând, poveri atârnând.

Oare semințele de floarea soarelui au alt gust în funcție de sezon? 

Și oare, oare vreodată o să mă satur de The Doors și Jim Morrison?

Muncă

Nopți lungi, cuvinte multe.

duminică, 23 august 2015

Duioasă

O, Catiușo, vremuri grele, degetele tale albe. Un soldat pe o colină, zboară păsările negre.

sâmbătă, 22 august 2015

O țigară imaginară

Piele sfâșiată, sânge și cerneală, curgând în apă. Firicele roșii pe cornee în oglinda ștearsă cu mâna după o baie fierbinte, lungă, uite, aici, aici intră acul, ajunge adânc, ajunge departe, până în întuneric, și îl face să țâșnească, lasă-l să curgă, pune-ți un plasture. Uite, baia asta cu faianță albă, stau ghemuit într-un colț și de acum mi-e frig, îndoi un bețișor cu vată în capete, mă prefac că sorb dintr-o țigară, adânc în plămâni, las capul pe spate, mi-e poftă, îmi strâng pulpele goale și ude cu mâinile, picură stropi de apă, liniile de tren și firele de iarbă, le văd strălucind și spre orizont deformate de arșiță, aerul dilatat și ierburile înalte uscate, mergem să culegem melci de pe urzici ca în copilărie și să strângem sigilii pierdute de marfare cărămizii, într-o zi, îți spun, o să plecăm de aici poate, nu mai știu unde.

Într-o baie cu faianță albă, rece, într-o zi de vară, fumez o țigară imaginară, amorțesc și o arunc într-un colț, într-o baltă.

vineri, 21 august 2015

O carte

Un miros vechi, vechi, adiind dintr-o carte cumpărată dintr-un anticariat, un miros de casă de om bătrân, din alte vremuri, similar celui din casa bunicilor mei, un miros pierdut de vreo 15 ani. Am vrut să caut ceva, altceva, l-am aflat, neașteptat, intens. Am cartea de vreun an și-am purtat-o de colo-colo, am citit-o în parte și-am abandonat-o de o vreme într-un colt, așteptând zile mai bune, zile când o să reușesc să o citesc până la capăt . Și e prima dată când îl simt. E tare ciudat.

Ce-aveau însă în comun bunicii mei, oameni simpli dintr-un sat îndepărtat, cu fosta proprietară a cărții? Cu o Veneră Cojocaru căreia Harry Brauner îi scrie:

"Venerei Cojocaru,
Prietenei dragi și tovarășei - întotdeauna gata să întindă o mână tovărășească la necaz și un sfat bun la nevoie - celei pe care o simt alături de mine în această zi de prea întârziată fericire și bucurie.
Harry Brauner
Buc. 2 octombrie 1979"

Cum o fi fost ziua lor? 

E așa de târziu și trebuia de mult să dorm. O să mă culc, pe cearșaful rece, învelită cu ceva ușor, în sfârșit pe răcoare. Îmi vine să îmi iau cartea și să dorm cu ea în brațe, să-i sorb iar și iar mirosul, să-mi imaginez mâinile lui Harry Brauner scriind dedicația, stiloul, cerneala uscându-se, apartamentul mic din București al Venerei Cojocaru, biblioteca ei și încăperile toate, diferite obiecte și cotloane și detaliile mai mult sau mai puțin semnificative ale vieții ei neștiute și poate și a unui soț, doi bătrâni într-un apartament ce-s sigură, fără motive raționale, că nu era mare. Să-mi amintesc odăile bunicilor mei, obiectele, texturile, luminile și mirosurile, să mă pierd în legăturile ciudate dintre noi toți, fibrele unor povești adunate ciudat, împletite de un miros, mirosul unor vieți, păstrat între paginile cărții.



joi, 20 august 2015

Clondire

Trei clondire cu otravă, picurând încet-încet în gâtlejuri stafidite, arse, roșii și povara nesfârșitei amorțeli, apăsând umerii vara, pământii și coșcoviți, prăbușiți alene seara, pe podele aspre, reci,
capetele spintecate de năluci și de piroane, lungi șiroaie de cuvinte curgând calde mai la vale,
făcând bălți,
lipicios-ntunecate,
mațe goale, vinuri seci, pălării monumentale, pene mari, gâdilătoare, litere plăcut egale, nesfârșite linii care, frânte, negre și amare, dau născare, cu regret, creaturilor bizare, pofticioase, tâmpe, carne, nesfârșita așteptare, fără sens, fără mișcare, picăturile amare curg la vale, curg la vale, spre o mare violet, în gâtlejuri stafidite, arse, mute, cu regret.

O întâlnire

Azi dimineață un vis.
Nu-mi amintesc prea bine dar stăteam pe țărm, pe malul mării, privind un vultur în timp ce zbura sus, în cercuri, în ceruri, deasupra apei. Vulturul a început să coboare - s-a transformat într-o femeie. Închid ochii - o văd pășind peste ape, peste valuri, venind spre țărm. O femeie brunetă poate, cu părul nu prea lung și ochii, ochii luminoși, strălucitori, un fel de căprui deschis poate, strălucitori cumva îi văd, mi-i amintesc. O privire intensă, o prezență puternică, o ființă puternică și bună totuși, am simțit. O călătoare, umblând liberă prin lume, oprindu-se pe ici și colo. Am plecat nu mai știu pe unde, m-am întors, atrasă de ea, dornică să o întâlnesc iarăși. Am găsit-o, într-o cameră luminoasă de hotel - și am plecat împreună spre plajă, spre mare. Atât îmi mai amintesc, deși visul a fost lung, lung înainte de întâlnire și poate și după - nu mai știu nimic.
M-a fascinat și entuziasmat atât de mult, trezindu-mă, mai apoi, femeia mea vultur.


În ultimele luni, ultimul an poate, mi-am dat seama cât de puțin întregi sunt oamenii - câte fragmente poartă în sine, unele scufundate în întuneric, altele în lumină, plutind, trecând prin lumină, întorcându-se în beznă, întâlnindu-se uneori, uneori stând de vorbă. Mai toți trăim cu impresia că suntem întregi, singuri, un unic eu solitar închis într-un corp -  nu suntem însă, nu suntem deloc.

Te cunosc după sandale

Un bărbat gras cu cămașă cu pătrățele, cu pantoloni negri și cu chelie, dansând cu foc, cu mâinile în aer, întinse, ridicate, cu ochii închiși, buzele și sprâncenele strânse ușor, e noaptea târziu și răcoare pe terasa pe care fumează câțiva oameni și aerul e tare, mirele și mireasa dansează transpirați într-un colț, perdelele sunt dantelate și pe mese sarmalele sunt pe jumătate mâncate, pantofi albi cu toc și leucoplast lipit pe picioare subțiri în ciorapi de nailon străluncitor, rochii roșii strâmte cu câteva volane și un coc, cercei mari și rotunzi și piruete rare, prăjituri cu cremă roz, moale, boxe înalte, muzică asurzitoare, obraji pupați cu răsuflări grele, alcool, talii cuprinse și lipite de burți pline, legănate șoldurile după pași de pantofi negri și uneori maro, mâini strânse și întinse balansându-se, o fată lungă și blondă sprijinită de un perete, cu părul prins într-o coadă și o rochie din satin verde, bătând dintr-un picior, fața ovală prelungă și buzele întredeschise, imaginându-și cum ar fi să danseze, câteva pahare ciocnite, ochii închiși și amețelile dulci, rotunde, eliberatoare.

marți, 18 august 2015

Despre pornografie

Nu e un lucru știut despre mine în genere - nu e ca și cum discuțiile despre așa ceva ar fi ceva obișnuit între rude, prieteni, cunoscuți și necunoscuți - dar am o mare și veche scărbă și o revoltă față de pornografie. Ca mai toată lumea, probabil, m-am întâlnit cu pornografia cândva prin adolescență - și după o scurtă perioada de atracție mi-a zgândărit și rănit așa de tare sensibilitățile (și conștiința și inhibițiile și altele, dar sensibilitățile mai ales) încât m-am săturat și lecuit de tot de așa ceva.
Mereu am intuit-gândit-considerat că pornografia transformă cumva oamenii, imaginea lor despre ei înșiși și despre ceilalți - și relațiile dintre ei. Mi se pare dezumanizantă și degradantă pornografia, periculoasă, în ciuda oricăror aparențe. Nu am o problemă cu sexul - doar cu felul în care e degradat de pornografie și halul în care pot fi degradați și dezumanizați și deformați și răniți, mai ales răniți (psihic, cultural, social și chiar fizic) oamenii ce o produc și cei ce o consumă.

Umblam de colo-colo pe youtube puțin mai devreme și am dat peste un clip, primul de mai jos. M-a impresionat așa de tare ce spune vorbitoarea încât mi se pare un lucru benefic și responsabil să-l pun și la dispoziția altora. Altă dată am dat peste al doilea - mi s-a părut grozav.
Pentru că nu mă interesează așa ceva, nu știu cu ce e plin internetul în materie de pornografie și trebuie să îi cred pe cuvânt pe cei ce vorbesc despre asta. Mie una mi se par foarte bune prezentările, mai ales că sunt în consonanță cu ce simt și gândesc eu despre pornografie (reprezintă un anumit punct de vedere). E clar că aș vrea să propovăduiesc punctul ăsta de vedere sau o oarece conșientizare. Poate că cineva, oricine o fi, dacă o fi, după ce o să ajungă pe blogul ăsta amărât si o să se uite la cele două clipuri o să se uite dată viitoare la ce s-o uita încolo și încoace puțin mai conștient(ă) de ceea ce se întâmplă acolo, de felul și măsura în care e afectat(ă) de ce vede și de felul și măsura în care e afectată lumea în care trăim de ceva aparent nesemnificativ și inofensiv, o plăcere alinătoare de singurătăți, amaruri, dureri, plictiseală, frustrări, dorințe, pofte, altele, cine mai știe.
Sau nu știu - luați-o doar ca pe o invitație la o înțelegere mai adâncă a lumii în care trăim și a manierei în care practici din cele mai intime se agregă și se leagă în mod sălbatic, necontrolat, transformându-ne lumea.


sâmbătă, 15 august 2015

O răpire

Câmpuri peste care zbor, flori roșii și sânge, ochi larg deschiși și pupilele fluturi, deschise, strânse.
Ce e viața?, o scurgere, stropi de sudoare în zile încinse, sare pe buze, clocot în vase prelungi, deschise, fire de nisip risipindu-se, căzând printre degete, o ploaie căzând neașteptat din ceruri senine, ochi privind în sus printre frunzele viei, stropi de ploaie pe piele, șuvoaie ducându-se, puternice, pe străzi luminate de faruri, mașini la semafoare, luminile roșii, ochii injectați și bătăile inimii puternice, miros de odorizante ieftine și materiale sintetice negre, piciorul apăsat pe accelerație. Stropi ropotind pe tabla acoperișului. Șiroaie de ploaie în vene albastre.
Un bărbat colorând curcubeul.

Furiș

Suflă vântul prin pustie, arşița întârzie.
Călătorul argintiu pășește prin pădure.
Un fir de iarbă.

Trec luminile printre frunze, orbitoare.

marți, 11 august 2015

Fantasmagoric

Ah, corolele funeste dănțuind fantasmagoric peste pălării de fetru sub marfare pline, roşii, sigilate cu sigilii şi gonind peste câmpie, în siberii simple, negre, deținuți păşind mecanic spre bătrâne cariere, pâine neagră, pulpe goale, ierni fioroase, căprioare, pături groase şi prin noapte murumurând o foame veche, răsucită peste piele, sub izmene nepereche, călători prin valea veche, bocceluțe prinse-n bețe, ochi închişi, cazuri concrete.

sâmbătă, 8 august 2015

Rămăşițe

Ar trebui să mă culc, să dorm, să mă odihnesc. Am însă chef să scriu - să scriu aici ceva măcar, am zis.
Orice, oarece.
Despre rămăşițele zilei poate - un cântăreț de stațiune, cu voce gravă, la restaurantul cu supă de peşte, cu haine negre şi grizonat, de vârsta a doua, acompaniindu-se cu o orgă electronică, o chelneriță făcându-şi vânt, prăbuşită pe un scaun, cu un carton imprimat, culoarea mării la apus, pietrele, algele, apa fără de fund, spaima, fotoliile goale din piatră, aşteptând, persistând, picioarele goale pe dalele de piatră în grădina reginei, scufundate din când în când în ape reci, ape curgând, bazinul cu apă puțin adâncă, oglindind cerul, un țambalist şi un curcubeu fără ploaie, trandafirii, durerea de cap şi valurile izbindu-mă, spuma, căderea, spaima, bucuria, oameni jucându-se pe plajă cu focul, o bere, oameni de toate soiurile priviți, observați, imaginați. Atât - şi mai mult. 

joi, 6 august 2015

Iarăşi marea

Urmează să stau câteva zile la mare, iar.
Să ascult valurile, să mă las lovită şi purtată de ele, să plutesc şi să mă scufund, să spintec şi mângâi apa în timp ce înot. Să mă bucur de nisipul şi algele lipite pe pielea mea, încinsă tare de soare din când în când, şi de sarea din părul devenit sârmos, uscat, puțin decolorat. Să fac lungi plimbări pe plajă. Să privesc oamenii. Noaptea, sper, să dansez. Să citesc şi poate să scriu.

Nervii mei fragili, încâlciți, suciți, obosiți, întinşi şi rupți au nevoie din când în când sau adesea de natură, de o evadare în realitate, în simplitatea ei brută, în viața pură şi simplă. De un loc în care să pot să fiu prezentă cu toate simțurile, în propriul corp. Un refugiu în afara eului obişnuit şi vieții obişnuite, un sine mai mare cuprinzând lumea din jur, echilibrându-mă puțin - o vizită la sanatoriu.

Mai jos marea, văzută pe ici şi colo, acum nişte săptămâni.







Doi oameni

Ieri, pe când plecam de la Lucina, pe drumul pietruit ce duce spre Moldova Sulița, am ajuns  din urmă, la un moment dat, o căruță. Drumul era îngust şi cei din căruță au oprit undeva mai la o parte, ca să ne lase să trecem, să-i depăşim cu maşina. Mergeam încet cu geamul deschis - le-am dat bună ziua, le-am mulțumit. S-au întors spre noi doi tineri, un cuplu, ea cu un batic, el cu o şapcă. Nu am reținut prea multe detalii ale felului în care arătau. Ceva din expresia lor - un fel de uimire sfioasă, ochi larg deschişi, apoi pomeți destul de proeminenți, obraji supți, piele foarte bronzată, pământie. Atât - nimic mai mult. M-au mişcat însă, m-au impresionat mult - mi-am imaginat, fără să ştiu mai nimic despre ei, nişte oameni simpli, aşa de simpli în gânduri, în ceea ce simt încât rămân ai naturii, cu ritmul şi susurul ei în sânge, o forță tăcută față de care nu se opun şi care le poartă viețile. Mi i-am imaginat mai apoi, mai la vale, în sat, într-o casă mică de lemn - o viață oarecare, cu un televizor, o față de masă de sărbătoare cu dantelă ieftină, un dulap cu ceşcuțe cu o dungă fină albastră, pahare de lichior şi pahare de țuică, o sobă, un pat cu perne de zestre şi o plapumă. Mirosul puțin stătut, de lemn, de textile, sudoare şi fum. Nopți în care adorm rupți de oboseală, plăcerea apropierii trupurilor, griji şi poate rugăciuni, conştiințele ce se sting, se scufundă în întuneric, respirația lor, zgomotoasă, având ceva din suflul vântului prin ierburi, prin frunzele pomilor şi vârfurile brazilor. 

duminică, 2 august 2015

Un loc bun

Pe câmp, la înălțime - mă dor ochii de la soare, se aud cosaşi, albine, vântul şi paie foşnind.
Miroase a ierburi, pădure, umezeală şi muşchi şi pământ.
Sunt într-un loc ce nu mai e aşa de rupt de lume şi totuşi rămâne curat, liniştit, aproape pustiu.
Am poftă să scriu iar - şi pe când zăceam în iarbă mi s-a năzărit o soluție de organizare pentru o scriere de multă vreme visată, niciodată începută - poate cândva, totuşi. Din când în când mai capătă contur în mine.
O să mă întind la loc, cred, pentru o vreme. Apoi o să umblu şi umblu, până se întunecă. O să caut caii.
Şi poate o să mai scriu de aici.

vineri, 31 iulie 2015

Departe

- Du-mă departe.
- Unde?
- Nu știu. Poate la mare. Visez. Am pierdut un tren, să știi, trebuia să plec în Istanbul și trenul pleca din altă gară, una de negăsit, temporară.


miercuri, 29 iulie 2015

Alina

Am ieșit săptămâna trecută în toiul amiezii la o plimbare de vreo oră cu Alina, prietenă ce mi-a fost altă dată colegă de muncă, în vremurile imemoriale în care am fost Akaki Akakievici la minister. Nu m-am mai ocupat serios de fotografii de nu știu când. Am uitat multe - și mai multe nu le-am mai învățat. Aș vrea însă să mă ocup mai serios...serios, de fapt, de asta, în sfârșit, cât mai curând. Nu am avut cum să mă ocup prea mult și prea bine de procesarea imaginilor - din lipsă de photoshop, din lipsă de cunoștințe în materie, apoi (mai ales, mai curând). Sunt lucruri ce mă nemulțumesc tare la ele, nu le mai enumăr. Mi se par însă relativ decente unele caracteristici ale unor imagini - și pentru că nu am mai postat fotografii pe aici de circa un secol o să pun câteva azi, ca să fie - sau nu știu de ce, mai precis.






O femeie

Stau în bucătărie pe întuneric, la răcoare, caut să mă liniștesc.

Scriu, șterg, scriu iarăși.
Am regăsit imaginea de mai jos, m-am uitat la ea o vreme.

O femeie ce pleacă - pleacă undeva într-un loc alb, gol, necunoscut, nescris, poate dispare. Dispare începând cu picioarele - poate-i o amintire doar de-acum. Și firele - liniile. Poate e ființa ei, destrămându-se într-o amintire. Poate sunt fire, legături, suspendate, rupte. Poate e o atmosfera - emoții, firicele de cerneală întinse de mâna celui ce-o privește cum pleacă, umede încă, absorbite de hârtie, uscându-se, tremurate, curbe, încâlcite; poate sunt ale ei emoțiile. Poate că închide ochii în timp ce pășește și simte cum firicele subțiri și transparente din ființa ei se risipesc în juru-i, tremură în aer, plutesc, încercând, simțind ce e în jur. Poate se înfioară toată pielea ei atunci. Și corpul ei e într-un echilibru fragil în vreme ce pășește mai departe. Poate e o zi de iarnă și pleacă purtând un palton lung, maro, din lână, mănușile și cizmele îi sunt negre, părul negru și el - și e zăpadă și aerul proaspăt, înghețat, lumina orbitoare.

http://www.kittysabatier.com/index.php

luni, 27 iulie 2015

Undeva

Mi s-a năzărit în sfârșit ceva, ceva ce se cere scris, descris. Mi-era dor să fac asta.



Nopțile mi le petrec în odaia cea mare, stând turcește pe covor lângă o măsuță joasă de lemn. Lucrez. Am o lampă mică, cu abajur de sticlă portocalie, luminând ceva mai departe, într-un colț. Stau cu fereastra deschisă, ascult greierii, mașinile trecând din când în când, oamenii fericiți și nefericiți făcând gălăgie la ore târzii, intrând în scările lor de bloc. De multe ori mă prind zorile întins pe podea, privind tavanul, fumând, ascultând păsările cântând. Zeci de păsări, aproape de mine, cântând în zori. Mi-e greu să mă ridic, să mă târăsc până în pat, să adorm năpădit de sudoare pe cearșafuri albe, lipite de mine, unul așternut pe salteaua ce scârțâie, altul de învelit în zilele mai răcoroase. Mă întorc pe podea, mă ghemuiesc. Stau așa o vreme. Mă răsucesc, ajung cu pântecele pe parchet. Am obrazul și nasul lipite de lemn și buzele întredeschise, respir, cu un ochi închis, cu unul privesc spre un șifonier vechi. Îmi mușc buzele. Un val de căldură.
Închid ochii. Trupul mi-e greu, apăsător. 
Mă trezesc spre prânz.
Mă ridic cu greu, mă dor oasele. Îmi încalț papucii de casă și merg fără vlagă spre bucătărie. Holul casei e întunecat, privesc pereții ce par maronii, ușile închise, o oglindă. Deschid ușa bucătăriei și mă opresc în pragul ei. Lumina e aproape orbitoare, vine prin fereastra deschisă, din față. În stânga, pe langă peretele acoperit cu faianță albă, e întâi un frigider, apoi e o masă nu prea mare, acoperită cu o mușama decolorată, cu flori. Mă așteaptă pe ea o cană galbenă, având în ea un rest de cafea de ieri. Aprind aragazul. Masa, faianța albă, lumina orbitoare și pata galbenă de culoare - închid ochii și le revăd. Sunt aici, îmi amintesc. Sunt aici, îmi trec mâinile peste față, le apăs pe piele, buricele degetelor îmi apasă ochii. Văd lumini. Sunt tot obosit. Pun apă în ibric, o pun să fiarbă. Aștept. Iau cana galbenă și mă îndrept cu ea spre fereastră - privesc. Copacii, frunzișul lor des, o stradă, alte blocuri. O femeie șatenă într-o rochie cu dungi, fără mâneci și până la genunchi, pășește grăbită și, pentru o clipă, nu știu de ce, privește în sus. 

duminică, 26 iulie 2015

Pământ

Întinsă pe pământ - un cer negru, fară stele, praf pe pleoape, pe buze şi palme în timp ce mă rotesc, mă ghemuiesc, mă întind. Miroase a fân încins şi sunt lac de sudoare sub pânza înfăşurată strâns.