La mine în fotoliu

La mine în fotoliu e petrecere cu lăutari, le bag dolari în buzunare, curge șampania, în măsele face poc caviarul, dau semnificativ din mâini.
Îmi vine să râd.
Să râd.
Ha.
La mine în fotoliu e ring de dans, doamnele se învârt pe tocuri ținute de mâini de domni transpirați, mirosind a loțiune de ras ieftină, cu cămașă și cravată și proaspăt rași.
Avem și lumini de discotecă, colorează oamenii frumos în ringul de dans.

La mine în fotoliu domnișoarele așteaptă să le poftească domnișorii la dans. Domnișori cu voci în schimbare, obraji presărați cu acnee și ochi galeși. Domnișori fini și sensibili, domnișori galanți, domnișori în blugi și cu șepci stupide.

La mine în fotoliu e petrecere și voiam să spun asta lumii.
Justin Timberlake.
Ha. 

Poezii

Nu am fost niciodată vreun mare cititor de poezii, sunt foarte necunoscătoare, sunt incultă și nu am niciun cult pentru poezie, nu am fost niciodată vreun poet deși, din mania scrisului, am scris și așa ceva, niște porcării, e încă un mod în care am căutat să mă exprim. Nu mi-a plăcut niciodată-niciodată să învăț poezii. Mi-au plăcut mult doar unele, puține. Am căutat poezii, le-am citit, le-am apreciat, le-am savurat numai în anumite momente, momente în care le-am putut simți, adânci, înțelege, cuprinde frumusețea.
Mi se întâmplă însă să îmi pară plin de poezie un loc, un moment, plină de poezie întâlnirea cu un om sau cu niște oameni, plină de poezie o imagine, pline de poezie sunete, pline de poezie strada, autobuzul, aleea, pavajul sau asfaltul, lumina prin fereastră, o ceașcă pe pervaz, ploile torențiale, piața agroalimentară, trenul, munții, pădurile, frunzele și crengile în lumina vreunui anotimp, ceața, oamenii, maxi-taxiul, sacoșele, mâinile, călatorii, pietonii, străzile și mașinile. Văd atunci ceva din atmosferă, ceva indescriptibil, abia inteligibil, frumos copleșitor, greu de numit, cerând cuvinte puternice, capabile să surprindă armonia, emoțiile, atmosfera, ritmul, simbolurile, sensurile, adâncimile și înălțimile, intensitățile, particularitățile, unicitatea, asemănările.
Altădată poezia lumii mă cuprindea și surprindea rar, în ultima vreme simt că lumea e plină de poezie și mi-e tot mai foame de poezie, nu din cea a scriitorilor musai, poezie din cea a lucurilor de zi cu zi, a clipelor, realității.
De-altfel mai toate poeziile ce-mi plac mult au o anumită concretețe și simplitate și sunt mai ales despre poezia momentelor, despre frumusețea nemaipomenită, mișcătoare, cutremurătoare aflată în pântecele realității.
M-aș face zilele astea și poet, poet nepriceput și leneș și sortit, bineînțeles, ratării, pipăind încântat pântecele burduhănos al realității, ascultându-i, spintecându-i, sondându-i mațele.

Mi l-a recomandat Eliza pe Matei Vișniec de curând. Îl proclam oficial, în această perioadă ciudată a vieții mele, poetul meu preferat.
Pun aici și două poezii peste care am dat rasfoindu-i o carte - mi-au plăcut mult, le pun aici după criterii obscure, poate semnificative sau poate nu.


A fost găsit un mort

În lanul de grâu a fost găsit un mort
un mort înalt cu mâinile subțiri
din buzunarul său au căzut de altfel
și câteva țigări umezite

cei doi tractoriști s-au așezat obosiți
lângă trupul viguos al mortului
o vreme l-au privit în tăcere strivind
boabe de grâu între măsele

mai apoi s-au întins cu fața în sus
au privit cerul mai atenți ca oricând
la urma urmei spuse unul dintre ei
ce-am realizat noi în viață?

O iluminare

Pe șoseaua plină de noroi
autobuzul nostru s-a izbit aseară
de un animal ciudat, un animal
spun specialiștii
cum de mult nu mai trăiește pe planeta noastră

noi, cei o sută de călatori
am coborât iluminați
și-am stat de veghe lângă trupul ud al animalului
până când acesta mirat și obosit de singurătate
și-a dat duhul cu un zvâcnet ușor

atunci am văzut cu toții
că duhul animalului semăna perfect
cu animalul, cu ploaia și cu noroiul
semăna foarte bine cu întinderea câmpului
și mai semăna de-a dreptul izbitor
cu șoferul autobuzului
și cu fiecare dintre noi

Haiduc

Azi vreau să fiu haiduc, să fur din frumusețea universului, să fur fire din fibrele ce îi fixează regulile și rosturile, să împletesc cu ele bucle în timp și insule în spațiu, să șed în ele legănându-mă, bucurându-mă nebunește de pradă.
Aș avea un ochi verde și unul albastru, o mustață stufoasă. Mi-aș purta cușma, o cămașă veche și roasă, cojocul, chimirul, ițarii, cioarecii din lână aspră. În picioare aș avea cizme cu pinteni, ar zornăi când aș fugi de potere printre planete, asteroizi și cozi de comete. Murgul meu ar galopa nebunește, am intra în codru, ne-ar atinge și zgâria crengile, am strivi iarba și-am sorbi doar ploile. Am fugi peste 500 de leghe. Sfârșiți de melancolie ne-am opri, am aștepta cuminți să ne-ajungă poterele. Am scoate atunci pistoalele, am scoate pumnalele, ne-am sfâșia cărnurile, am sângera privind cerul, ne-am da duhul frumos, aș păstra în chimir buclele, insulele.

Planuri pentru carieră

Azi m-aș face scriitor ratat, am convenit și cu Radu, aș putea să îmi descarc nervii scriind zilnic tot ce mai tună prin mine, bun, rău, de prost gust, cui îi pasă, aș fi fericită măcar atunci, scriind, aș putea trăi 100 de vieți în 33 de epoci istorice, 2 fire epice majore cu 67 de variațiuni pe temă. Aș mâzgâli caiete peste caiete, șervețele uscate și umede, bucăți de hârtie igienică, fețe de masă, coperte și pagini de cărți, documente electronice, navete spațiale. 

M-aș face scriitor, aș scrie nesfârșit, nu mai contează de ce, pentru ce, pentru cine.

Tot azi, pornind de la un caval, cavalul meu în care-am suflat cu patimă dar liniștit, egal și cu putere pentru prima dată după niște ani cred, mi-am amintit cum mi-ar plăcea să fiu cioban, să șed pe munte în haine murdare, cu șubă și pulovăr de lână, ciubote de cauciuc, pantaloni groși cu petice în genunchi si pe fund, căciulă pe-o ureche. Să urmăresc oile toata ziua, pe dealuri, pe stânci, printre brazi, pe poteci și spre izvoare, să respir aer tare și curat, aromat cu cimbrișor și nu numai, să-mi duc nestingherit singurătățile și melancolia, gândurile nesfârșite, nebunia, bucuria, tăcerea. 

Aș avea și-o bâtă. Sigur că aș avea măcar un câine, unul lățos. 

Aș avea pielea arsă de soare, crăpată de vânt. Aș avea mâinile mari, late, zdravene, butucănoase, unghiile murdare cu cenușă și pământ. Aș avea o traistă, în ea câte ceva de-ale gurii. 

Ce-aș putea fi eu mai bine afară de-un cioban melancolic și contemplativ, să trebuiască doar să mân și să adun și să mulg oile, să pot să șed si să mă uit în zare în vreme ce-s pierdut în mine, să deschid ochii spre lume și oi din când în când, să admir norii, munții, bolovanii, stâncile, apele, buruienile și noroiul și ploile, câinii și oamenii puțini și rari și sălbăticiunile, așa, din când în când. Să miros florile, oile, balega, noroiul, brazii, pinii și molizii, stâncile umede, lâna, fumul, brânza, bârnele stânii. 

Aș fi sterpar și-aș dormi doar sus pe sub stânci, zgribulit pe sub șubă, pulovăr și bluză și maieu și piele, pantaloni cu petice, izmene și șosete de lână, ciubote, căciulă, mi-aș face și-un foc, aș asculta vântul și copacii și frunzele și păsările, aș avea un caval dosit pe undeva, în fiecare seară mi-aș cânta de dor, de jele, de toate cele. M-aș bucura uneori că nu mă aude și nu mă știe nimeni, că sunt eu cu mine și-atât. 

Aseară o stradă

Aseara o stradă plină de oameni, valuri-valuri și curenți, bancuri de pești, păstrăvi înotând împotriva curentului, alge, vâltori, mormoloci și oameni atingându-se de mine, sunt copleșită și nu am de cine mă ține.
În marea de oameni nu pot sta decât cu nervii amorțiți, muzica trece prin mine, e bine, oameni se mișcă, o mare cu unde și valuri, încep să mă simt bine.
Mă doare spatele, sunt bucuroasă dar nu e nimeni cu mine ca să știe, mă uit la niște oameni dansând cu flăcări, le lipsește muzica, ritmul pulsându-le în vene, e frumos dar nu-i destul de bine.

Noaptea orașul e plin de oameni vii și atât de tineri, o viață necunoscută aproape mie, mi-am dus durerea de spate acasă.

Călătoare

Nu știu de unde să încep, nu știu încotro să o apuc, ascult riders on the storm la nesfârșit.

Vreau să visez, să umblu fără minte prin noapte.

Aș vrea să zac pe bancheta unei mașini gonind fără oprire, mi-aș pune ochelarii de soare, din când în când m-aș uita la mine în oglinda retrovizoare, ar fugi pe lângă mine câmpurile, rapița, păpușoiul, satele, soarele, din când în când am intra în ceață, în ploaie, în lapoviță și ninsoare.
Aș coborî într-un oraș oarecare, acolo aș pleca într-o nesfârșită plimbare, aș căuta centrul, străzile ar fi un labirint, aș urmări umbrele, pisicile, cotloanele, curțile interioare.
M-aș opri pe o terasă, aș comanda o băutură răcoritoare, m-aș îmbăta îngrozitor, m-aș duce de-a dura la vale.
Aș ajunge în câmp. Acolo aș umbla cu țeasta descoperită sub soare, pielea mi s-ar înroși foarte tare, aș transpira și când aș ajunge, într-un târziu, în câmpul de grâu copt aș desena spirale.
Mi-ar fi cald, nespus de cald, aș întrezări fete morgane, mi-ar șiroi sudoarea pe frunte, pe spinare, pe șale, m-aș bronza în conturul maieului alb, pe obraji și pe degetele de la picioare.
La apus soarele ar fi uriaș și roșu, ar adia brusc un vânt plin de răcoare, copacii s-ar balansa fericiți și frunzele ar intona imnul înainte de culcare.
În amurg aș intra în codrul cel mare, de prin tufișuri m-ar pândi creaturi cu priviri strălucitoare, frunze mi-ar foșni putrede pe sub picioare, m-aș înțepa în spini, aș sorbi cu buzele însângerate și crăpate din ascunse izvoare.
Aș vâna căprioare.
Aș înjgheba un foc și-aș frige câteva ciuperci și aș jupui sălbatice căprioare, le-aș descărna și dezosa și ciopârți nemilos cu mațele strigând de nerăbdare.
Cu burta plină m-aș întinde sub cer, m-aș scărpina și-aș căsca până la epuizare, licuricii ar roi undeva departe, aș folosi piei de căprioare drept învelitoare.
Pământul ar mirosi a sânge și-a cruzime față de animale.
Dimineața m-aș trezi cu cearcăne și cu o mare mirare, căci voi fi visat un cerb cuprins de disperare.
Aș porni la drum cuprinsă de blazare, picioarele mi-ar fi foarte murdare, hainele împuțite și traista plină de carne.
În primul sat m-aș angaja văcar, aș pleca în zori și m-aș întoarce pe înserate, aș mânca mămăligă cu lapte, brânză, urdă, ceapă, de sărbători sarmale. Aș dormi în pod prin fân și-aș asculta noaptea, iubindu-se, nenumărate rozătoare.
Într-o zi aș pleca departe, aș uita de tot, de toate.
Aș naviga nesfârșit și liber, fără minte și fără simțire, printre ochi și priviri, mâini și burți și picioare, blocuri, trăsuri și camioane, autostrăzi, himere, concasoare. 

Nimic și nimeni

Azi nu prea am cuvinte, nu am nici inspirație.

Azi, am decis, nimeni nu știe ce e în nimeni.

O călătorie scurtă cu autobuzul, autobuzul 312, l-am așteptat puțin în stație ascultând muzică, tot drumul până acolo l-am petrecut în muzică și dialoguri interioare. Nimic anormal, totul atât de banal, e atât de personal zice melodia, scriu despre mine mult, probabil egotism, nimic de povestit. O domnișoară cu părul negru prins în coc stă pe un scaun în față și vorbește la telefon, vreo doi oameni în spate și eu aș vrea să scriu scrisori, poezii, romane, nuvele, nu aud pe nimic și pe nimeni, în mine se aude doar muzica, trec pe lângă semafoare, cercul roșu și deasupra lui luna, frunzele, mașinile aliniate, blocurile, ferestrele. Într-o intersecție trei omuleți roșii-roșii. Miros de frunze pe strada mea, invadând prin ferestre autobuzul 312. Poate într-o zi o să schimbăm traseul, o să fugim afară din București, acolo o să oprim în câmp și-o să frigem un miel în proțap, oamenii vor fi mulți și roșii în jurul flăcărilor, alteori negri, vor șușoti despre vecinii lor de la bloc și despre administratori, despre Piața Sudului, nemurire și roșii.


Mai devreme, cu bicicleta la vale, mirosuri, mirosuri, teiul, îmi place sa pedalez repede și-apoi să mă ridic în picioare în timp ce bicicleta gonește, îmi place aerul prin care vâjâi atunci, vâj, vâj, vâj, aerul pe piele.

Codrule cu frunză multă, păsările-n tine cântă. 

Nu mai am nimic de spus, nimic de comunicat, nu mai scriu pentru nimeni, nu azi, aștept ziua de mâine.

Umblet

Cred că nu am citit niciodată dar am impresia că am citit o carte numită "Mecanica inimii".

Mi-o și imaginez, are bujii, pompe, ardere internă, combustie spontană, explozie internă, eșapament.

Lângă ea stă un om într-o salopetă gri unsă cu vaselină neagră, în mână ține o cheie franceză. 

Se uită adânc înăuntru.

Cerul e noros, presiunea atmosferică e scăzută, pășesc pe dalele de piatră, clădirile sunt vechi, au ferestre mari, lumina becurilor e caldă, e racoare și mă învelesc mai bine cu flaneaua din lână 30%. O să găsesc un bar cu pian, pe pianistul de-acolo îl dor sfâșietor degetele. 

În cot mi-ar plăcea să am un petec, m-aș sprijini pe el în timp ce sorb tacticos din paharu-mi, m-ar impresiona aștrii, aș închide ochii contemplând spațiul cosmic. 

La finele nopții aș pleca printre tei, aș avea atunci în buzunar o ceșcuță, special pentru momentul în care o să înceapă să plouă, o ceșcuță de porțelan fin cu flori mici albastre. Ceșcuța aș intinde-o atunci pe sub tei, aș sorbi apoi zgomotos din ea, după ce mi-aș scoate solemn pălăria și-aș sprijini-o pe piept cu mâna stângă. 

M-aș întoarce în orașul tulbure, m-ar opri din când în când trecătorii să le spun unde e centrul. 

Traversând m-ar claxona taxiurile galbene, ar străluci roșu și galben și alb și lung farurile, prin discoteci domnișoarele și-ar mișca energic și duios șoldurile, poeții ar scrie pe șervețele umede la terase, uși vechi și putrede ar scârțâi în clădirile părăsite pline de hârtie igienică și plapumi. La un colț de stradă toți vânzătorii și-ar număra banii, domnii ar fuma la terase, femeile ar cotrobăi prin coșurile cu haine la solduri. 

Prin bălți ar străluci curcubeic benzina, m-aș descălța și mi-aș ține într-o mână șosetele albe și în alta pantofii, aș călca bezmetic prin ele.

Reclamele ar străluci târziu în noapte, cățărate sus pe blocuri. Dintr-un subsol ar răsuna un contrabas, un pian și poate un bucium. Gunoaiele s-ar aduna pe lângă bordurile înalte, apa ar șiroi spre gurile de canale și vagabonzii ar urina fericiți în colțuri.  

Brutarii ar frământa febril către zori pâinea, camionagiii și-ar bea cafeaua caldă în popasuri, melancolicii ar privi galeș luna. 

Pe nesfârșitele caldarâmuri mi-aș îndesa mai bine pe cap căciula, ca să-mi acopere bine urechile, aș aștepta cuminte autobuzul, m-aș cufunda într-un scaun din plastic și-aș număra pe geam picăturile.

Pierdută

Am găsit locul ăsta azi, o curte a unei clădiri vechi, era acolo și un coafor, scări ce duceau la etaj, multe ferestre și multe uși și o balustradă și poate chiriași, un perete din lemn cu ferestre, dărăpănat, pe lângă scări, cutii poștale în șir indian, câteva rufe puse la uscat în mijlocul curții, vegetație.
Lumină bătând printr-o fereastră.
Din când în când oameni urcând și coborând pe scări, umbrele lor fugind pe perete.

Aș fi putut să mă așez aici, să aștept să aflu, aș fi putut împietri aici, începând cu piciorul drept sau piciorul stâng, continuând cu plămânul stâng, degetele mari, umărul drept, inima.
Aș plasa o scenă aici, un dialog sau, mai curând, un solilocviu.
"Casa era pustie, chiriașii ieșiseră cu toții, afară era soare, pe drum treceau vidanjorii.
- Ce cauți aici? întrebă atunci.
- Nu mai știu, are de-a face cu tine.
- Cum a fost drumul până aici?
- Sunt pierdută. Ai auzit ce ți-am zis?
Atunci începu să plouă, ploua pe rufe în curte, ploua pe chiriașii pierduți prin lume. Se-auziră umbrele deschizându-se, clac și clic, se-auziră tunete, șiroaie de ploaie curgând pe frunțile câinilor." 

Zori

Am vrut să stau trează până în zori.
Am stat noaptea ce-a trecut de veghe somnului Mirunei, omuleț minunat, mic și blond și pufos ce se trezește speriat și confuz din când în când și plânge.
Intre timp i-am tot scris Elizei, am vorbit cu ea până la 3 și jumătate.
M-am gândit as'noapte la unul din puținele avantaje ale felului meu de-a fi - dacă simt cam ce simte omul de lângă mine mă pot adapta și pot să încerc să îi comunic, să îi transmit lucrurile de care are nevoie, emoția sau cuvintele de care are nevoie ca să se simtă mai bine. E ceva foarte simplu, un lucru pe care cei mai mulți dintre noi îl facem din când în când, mai ales dacă ne pasă de omul cu care interacționăm. Eu cumva simt nevoia să fac asta destul de des, dacă îmi pasă de omul de lângă mine cu atât mai mult, nu știu ce să fac ca să se simtă mai bine și să mă simt și eu mai bine în consecință. Cu un bebeluș cred că trebuie pur și simplu să emani lucrurile de care are el nevoie, dincolo de cuvinte. Asta încerc să fac cu Miruna cel puțin, mai mult sau mai putin conștient - când e neliniștită, ceva îmi spune că e cazul să eman liniște, calm, siguranță, afecțiune - în fel și chip, în cuvinte, dincolo de cuvinte, în sunetul lor. Și Miruna cred eu că simte ce simt și se liniștește...Mă ajută mult probabil și faptul că atunci când o țin în brațe îi simt toată simplitatea și sensibilitatea, toată frumusețea nemaipomenită a vieții ei fragede și simple, nu mai pot de încântare și mă liniștesc eu însămi înainte de toate, doar simțind cum e ea. Îmi plac mult de tot bebelușii, nu copiii de toate vârstele, îmi plac bebelușii necuvântători în mod special, cu mirările lor, cu dorința lor de a explora simplu și bucuros lumea, cu bucuriile lor atât de mari și de simple, cu suferințele lor mari și simple, cu nevoia lor de a comunica altfel...nu-mi mai găsesc cuvintele, ideile.
Nu despre asta voiam să scriu, dar încoace mi-au fost purtate gândurile.

Am vrut să stau trează până în zori, am vrut să aud păsările. M-am săturat să dorm cuminte și bătrânește toate nopțile, nu am trăit destule nopți albe la viața mea, au fost atât de puține, nopți albe și libere, nopți cu vorbă, excese, poezie, oameni, aer rece. Nu am prins prea des zorile după o noapte nedormită, nici vorbă, nici vorbă.
Pe la 4, după ce-am stat cu Miruna, m-am dus la casă, în odaia mea de la etaj, să aștept zorile.
Casa părea pustie, era întunecată toată, liniștită. Mi-ar fi plăcut să întâlnesc pe cineva, să stăm de vorbă până-n zori - dar nu am întâlnit pe nimeni.
Am stat singură și liniștită și-a fost tare bine. La ora 5 au început să cânte păsările. Încă ploua mărunțel și se-auzeau așa frumos și stropii de apă, picăturile de apă atingând frunzele viței de vie de sub fereastra odăii mele.
S-a luminat de zi.
Pe la șase am plecat spre Piața Unirii, era răcoare și m-am îmbrăcat mai gros, nu mai vedeam bine de somn și uscăciune prin lentile. Lumea era proaspătă, oameni prin stație, petrecăreți în fața șaormeriei, păsări cântând încă, la Unirii un chioșc RATB deschis non-stop.
L-am luat pe 312 spre casă. Aș fi hoinărit în continuare totuși, mă simt hoinar în ultima vreme, nu-mi găsesc locul și odihna. In autobuz câțiva oameni, două femei, două țigănci din care una în haine de măturător, salutându-se cald, frumos, pe una parcă o chema Florica. Încă vreo doi alți oameni despre care nu îmi amintesc nimic. Am vârât nasul în telefon, mi-am pus și niște muzică, mi-era așa de somn, m-am uitat pe fereastră puțin, am picat pe gânduri. Dacă aveam abonament m-aș fi plimbat înca niște ore prin tot orașul cu autobuze, trolee, tramvaie, încolo și încoace, fără țintă. Aș fi dormit poate prin ele.
Am coborât totuși din 312 în stația de peste drum de bloc, mă aștepta dormind Radu. Dar am mai tras puțin de timp, de zori. Am plecat să mă plimb pe alei. Am găsit aproape de tot un parc mic, un loc ascuns între câteva blocuri de zece etaje, bănci sub trunchiuri de copaci ce-ajung pâna la etajul nouă, nemaipomenit de mult verde, o grădină cu trandafiri. Păsări cântând, atât de multe păsări, vrăbiuțe și un guguștiuc și un cuc poate și un cocoș cântând undeva în depărtare. M-am bucurat de toate cele din jur, am stat pe gânduri.
Am plecat într-un târziu al zorilor acasă.

Din odaie, la 5:

Hoinar, în parc, la 7: