Nu am mai visat de mult pe aici. Am răcit, sunt somnoroasă, ascult niște jazz și stau în fotoliul meu, ca de obicei, îmbrăcată în flaneaua mea cea roz și pufoasă.
Mi-e dor să visez, să visez dormind și să visez cu ochii deschiși mai ales, să călătoresc departe, să fiu în pielea altor oameni, oameni ce sunt o parte sau părți din mine. Poate am nevoie doar de niște odihnă, poate mă odihnesc în timpul zilei în ultima vreme și visez doar nopțile, vise semnificative uneori, din când în când.
Mi-ar plăcea să locuiesc într-o casă cu o grădină, să umblu din când în când sau adesea desculță pe pământ, prin iarbă, prin grădină, să mă ocup de toate plantele mele cu drag și cu liniște, să am grijă de ele. Picioarele goale pe pâmânt, nu știu de ce dar asociez imaginea asta vieții așezate, pline, vitalității pure și simple, liniștii, stabilității. Din motive obscure mie acum, în imaginația mea, în ipostaza de femeie insărcinată îmi apar de cele mai multe ori doar așa - mă văd cu picioarele goale pe pământ, de parcă aș avea nevoie și eu și ființa nouă din mine de conexiunea cu pământul și cu vitalitatea plantelor și-a întregii naturi ca să putem fi și deveni împreună.
Nu știu ce vreau să spun, nu știu exact unde vreau să ajung, dar o să mă lămuresc.
Visez să am o grădină, un pământ al meu, să pot umbla cu picioarele goale pe pământ.
Mi-e dor să visez, să visez dormind și să visez cu ochii deschiși mai ales, să călătoresc departe, să fiu în pielea altor oameni, oameni ce sunt o parte sau părți din mine. Poate am nevoie doar de niște odihnă, poate mă odihnesc în timpul zilei în ultima vreme și visez doar nopțile, vise semnificative uneori, din când în când.
Mi-ar plăcea să locuiesc într-o casă cu o grădină, să umblu din când în când sau adesea desculță pe pământ, prin iarbă, prin grădină, să mă ocup de toate plantele mele cu drag și cu liniște, să am grijă de ele. Picioarele goale pe pâmânt, nu știu de ce dar asociez imaginea asta vieții așezate, pline, vitalității pure și simple, liniștii, stabilității. Din motive obscure mie acum, în imaginația mea, în ipostaza de femeie insărcinată îmi apar de cele mai multe ori doar așa - mă văd cu picioarele goale pe pământ, de parcă aș avea nevoie și eu și ființa nouă din mine de conexiunea cu pământul și cu vitalitatea plantelor și-a întregii naturi ca să putem fi și deveni împreună.
Nu știu ce vreau să spun, nu știu exact unde vreau să ajung, dar o să mă lămuresc.
Visez să am o grădină, un pământ al meu, să pot umbla cu picioarele goale pe pământ.
De fiecare dată când citesc ce mai povestești aici, îmi amintesc de pădurea de acasă și de aventurile de acolo. Era mult mai palpitant să umbli pe maul răului să găsești lut din care să faci mici statui sau să revizitezi copacii din zona preferată, să observi ce s-a mai schimbat.
RăspundețiȘtergereVremea timpului etern :) ... Va vei din nou o dată cu unul mic din câte am înțeles
Nu știu pe la ce ora ai citit postarea asta dar inițial era vorba în ea și despre escapadele noastre în pădure de când eram mici și despre mama mea și visele mele...Am simțit nevoia să șterg partea respectivă mai apoi, din oarece motive.
ȘtergereDe când mă știu văd cumva o conexiune între adâncurile mele și lumea exterioară, într-un fel lumea din jur e inundată de lumea mea interioară și o parte din mine folosește suprapunerea asta ca să construiască un limbaj plin de metafore, simboluri. Lumea viselor cu limbajul ei specific, mi-e destul de accesibilă și mă fascinează dintotdeauna. Uneori sunt foarte conectată cu ea, alteori nu... Nu știu cum să îți explic ce am vrut să spun aici. E vorba despre feminitate și vitalitate, despre mama-arhetipală și despre inconștient...Există o legătură între feminitate-maternitate-natură-vitalitate-corp-inconștient, nu știu cum să mă exprim mai bine. Nu mi-a plăcut niciodată că sunt femeie, nu m-am simțit mai niciodată de când mă știu impăcată cu corpul meu în toată feminitatea lui. Mi se pare o povară și mi se pare mult mai greu, mai solicitant din varii puncte de vedere, să fii femeie decât bărbat - și mai totdeauna am avut diverse dificultăți în a fi precum femeile din jurul meu în anumite privinte, destul de multe. Ții minte cred că eram un mare băiețoi în copilărie, acum sunt un băiețoi în curs de feminizare, în curs de acceptare a propriei naturi feminine. Cam despre asta ar fi vorba de fapt...
Vremurile jocurilor noastre le-aș putea numi și "timpul viselor" - sau timpul etern sau timpul miturilor - pentru că trăiam atât de intens, mai ales cu tine, lucruri ce-aparțineau de imaginația noastră și de niște adâncuri mai mari ale umanității. Cumva, accesarea timpului ăstuia ține de conexiunea cu o natură-mumă dar...Nu am idee insă dacă o mamă sau o femeie însărcinată, mai ales cea din urmă, nevoită să se lase în voia corpului propriu, a naturii, să accepte fructul pe care corpul ei, fără contribuția ei conștientă sau controlul ei, îl făurește...nu știu dacă o femeie însărcinată, conectată cu pământul și lăsându-se în voia lui, are acces mai ușor la lumea respectivă, nu știu acum. Sper ca are sens cumva pentru tine ceea ce spun...