Nimic de spus

- Și, spune-mi, e mută? Mă tem că nu am înțeles prea bine.
- Nu e, nu e nicidecum, doar că nu vorbește prea mult, nu cu mine oricum.
- Și ce faceți?
- Nimic, mai nimic, ne petrecem timpul în tăcere. Dimineața trece pe lângă mine în halatul ei de baie, cu ochii încă umflați de somn și stropi de apă pe față, scurgându-i-se din părul ud, cu papucii de casă roz în picioare, se duce în bucătărie, își face o cafea, se așează cu ea lângă fereastră, pe un scaun, același în fiecare zi, stă așa vreo jumătate de oră, privește aparent în gol. Nu ne spunem nimic, uneori nici nu mă privește. Nu am nimic împotrivă.
- Ciudat, amice, ciudat.
- E o prezență bună. Și-apoi ce am avea să ne spunem?
- Ce ați avea să vă spuneți?
- Nu știu nici eu. De obicei mă așez și eu pe un scaun undeva într-un colț opus, stau și o privesc, pic pe gânduri, trece așa destul de mult timp zilnic. Într-o zi am venit acasă, era iarnă și era întuneric, era vreo șase seara, m-am descălțat și mi-am udat șosetele, tot holul era ud, ea nu spală niciodată pe jos, m-am speriat atunci. M-am dus la ușa ei, am bătut, nu a spus nimic, bineînțeles, am intrat deși mi s-a părut cumplit de nepoliticos. Era în camera ei, pierdută în haosul lucrurilor ei, ghemuită într-un colț printre hainele de pe podea, plângea în hohote. Nu am mai întrebat nimic, oricum nu mi-ar fi răspuns. Am stat în picioare și-am privit-o o vreme, apoi m-am lăsat pradă unui impuls, un impuls ciudat, știi, m-am dus la ea, am luat-o în brațe, e mică și slabă și nu a protestat deloc, am luat-o în brațe ca pe un copil mic și-am pus-o în patul ei mult prea mare, am culcat-o în patul ei mult prea mare și s-a ghemuit și a continuat să plângă. Am acoperit-o cu un pled, unul în carouri cărămizii și portocalii, nu că ar conta, m-am așezat pe pat la picioarele ei și am stat și am privit-o cum plânge până s-a mai liniștit, până a adormit. Apoi am stat și-am privit-o dormind.
- Ai stat și-ai privit-o dormind?
- Exact.
- Am citit vreo două romane cu tema asta.
- Știu, știu, și eu.
- Și-apoi?
- Și-apoi nimic, m-am dus și m-am culcat și eu. A doua zi s-a trezit, s-a dus și a făcut baie, a ieșit în halatul ei pufos, nimic neobișnuit. Ba ceva a fost, m-a privit, lung și mut, cumva trist și cumva cu bucurie, înainte să se așeze pe scaunul ei. Nu am înțeles nimic, m-am dus însă în baie și m-am privit în oglindă și m-am întrebat cum m-o fi văzut azi, dacă am fost cumva altul, cumva nou. Apoi m-am îmbrăcat grăbit și am plecat, i-am spus la revedere când am trecut prin fața ușii de la bucătărie, nu a spus nimic, evident.
- Evident.
- Ești un ecou.
- Un ecou.
- Așa-i. Apoi, într-o zi, câteva săptămâni mai târziu, am venit acasă și am găsit-o stând în picioare pe hol, mi-a făcut semn să o urmez, m-am descălțat întâi, mi-am lăsat în cuier hainele de oraș, am urmat-o spre camera ei, m-am oprit în prag. Toată casa era scufundată în întuneric, nu am mai aprins nicio lumină, nu are rost, mi-am zis. Am stat în prag și am privit-o. Era în cămașă ei de noapte cu flori, flori albastre parcă, lungă până la glezne, se clătina aproape mergând și era desculță. Nu s-a mai uitat la mine, și-a dat jos ochelarii, i-a așezat lângă pat, s-a întins apoi în pat, s-a învelit cu o plapumă și s-a culcat. Am rămas o vreme acolo, în picioare, privind-o, mi-am luat apoi ceva de mâncare din bucătărie, m-am întors în cameră și m-am așezat pe podea, nu are niciun scaun în camera ei. M-am așezat pe podea, am mâncat și am privit-o cum adoarme, cum doarme apoi, o vreme. Mi s-a făcut cumplit de somn și m-am întins pe podea, am adormit. Am visat un câmp cu maci, apoi marea, vedeam marea de pe o faleză înaltă. Am coborât, m-am dezbrăcat, am intrat în apă, apa era caldă, m-am lăsat pe spate și am plutit, Sunt un cadavru plin de alge mi-am zis, înecat, m-am speriat și m-am trezit. M-am ridicat, mi-era frig și mă dureau toate oasele, ea dormea în patul ei mult prea mare cu fața în sus, visa, i se zbăteau pleoapele, pe un perete se vedea umbra perdelei, formele complicate din dantelă, proiectate de lumina unei luni pline. Ce frumos, mi-am zis, de-ar fi viața mea întreagă așa nu mi-aș mai dori nimic. Ești ciudat, mi-am zis apoi, și m-am dus să mă culc.
- Și asta e tot?
- Nu, într-o zi am auzit-o vorbind, vorbea la telefon. "Ascultă", a zis, "să nu crezi că sunt absurdă, mai am nevoie pur și simplu de niște timp, nu pot să termin la timp, atât cer, puțin timp." Apoi a urmat o tăcere mai lungă, asculta ce îi spunea cel cu care vorbea, o voce gravă de bărbat, îl asculta stând desculță pe hol într-o zi de duminică. Sâmbetele și duminicile sunt puțin diferite, trebuie să îți spun...dar să revin. A tăcut o vreme, ascultând. A zis apoi "Bine, am înțeles. Mai ții minte locul ăla din spatele blocului în care am copilărit? Era o firidă, despre ea vorbesc, într-o seară unul dintre gemenii de la etajul cinci, nu mai știu care dintre ei, s-a repezit la mine, m-a prins și m-a târăt până în firida aia, m-am zbătut inutil, acolo m-a strâns bine și s-a uitat la mine înspăimântat înainte să se repeadă și să își apese buzele umede de ale mele în timp ce îl priveam imobilă și îngrozită. Apoi mi-a dat drumul și a fugit. M-am întâlnit cu el într-o zi pe aici prin cartier, a îmbătrânit și s-a îngrășat, i-am zâmbit amar amintindu-mi buzele lui prea umede, alunecoase, calde, mâinile lui zdrobind încheieturile mâinilor mele, strânsoarea lor." A făcut apoi o pauză. A mai spus, îmi amintesc precis, e singura dată când am auzit-o vorbind, îți dai seama, "sigur că ai uitat, nici nu mă așteptam să ții minte." Apoi a închis telefonul brusc, trântind ușor receptorul. S-a întors spre mine, m-a văzut privind-o uimit, a zâmbit și nu a spus nimic, a venit la mine și mi-a prins mâna stângă în mâna ei dreaptă preț de o clipă, apoi s-a dus la ea în cameră, a închis ușa zgomotos. Am stat vreo trei ore în bucătărie așteptând-o, a apărut într-un târziu, am făcut o cafea și am băut-o împreună, în tăcere. A apus soarele, s-a lăsat întunericul, am rămas așa, în bucătărie, fără să ne spunem nimic, încă o vreme. Mă mai asculți?
- Sigur, sigur că te ascult. Și?
- Și nimic. Mută nu e, îți spun, doar că nu vorbește cu mine. Locuim împreună, cam atât. Haide să plecăm de aici, am obosit.
- Și are vreun sens toată povestea asta?
- Nu știu.