Un trotuar plouat și un platan uriaș și bătrân, oameni dizolvați, oameni fără limite, oameni atingându-se fără să știe, oameni ce au nevoie să se înfășoare în flanele vechi, dungate, pierduți într-un mediu străin, un mediu plin, plin, plin de conținuturi de oameni, gânduri și sentimente și mâncare și intestine, răni deschise și răni supurânde, miezuri înstelate, zburători și înotători împreună, arbori și comete rostogolindu-se, ochi plini și ochi goi, deschizându-se, clipind, lumina zilei și luminătorii nopții, ochii deschiși, afară și înăuntru, lasă-te pe spate, dă-ți drumul, apoi pășește pe strada plină de băltoace, după ploaie, e întuneric și oamenii nu au limite, fâșii sfâșiate de gânduri, fragmente dure de emoții atingându-se, involuntar, rotindu-se în spațiul cosmic, câțiva oameni înfășurați în pături mergând buimaci, ferindu-se, oameni descărnați, oameni rostind febril descântece, apă neîncepută, lut ud între degete, mânjindu-ți obrajii în fața oglinzii, oglinda veche, zgâriată și prăfuită, într-un colț al casei întunecate, ieși afară și oamenii nu au limite, înăuntru nici atât, haos și confuzie, haos și confuzie în așteptarea aurorei boreale, luminile nordice și luminile sudice si câmpul elctromagnetic prin care plutesc suflete pierdute, albe și negre şi roșii, vulpile și urșii, iepurii, o scără înaltă până la lună, pe ea urcă doi oameni ținându-se de mână, țesuturi rupte pe sub piele, atingându-se, amestecându-se, confuzie, confuzie, oglinda spartă în camera întunecată, ochiul închis și ochiul deschis, haide să mergem prin lumea ciudată, o plasă ciudată unindu-ne, platanul uriaș, bătrân, în centrul orașului vechi, un loc liniștit, haidem să visăm, să visăm, adâncuri, adâncul de jos și cel de sus, reunite de-o scară argintie și doi oameni, două umbre, urcând scara ciudat, împreună, peste cer și peste stele, către lună, finalul limitelor, dizolvă și coagulează, cândva, apoi, apoi spațiul, spațiul cel ciudat în care oamenii sunt urâți sau frumoși precum propriile gânduri, înalți și burtoși, mici și josnici, falnici, calzi, întunecați și luminoși, amestecându-se, amestecându-se, oameni peste oameni, grămezi de cadavre, trupuri dizolvate în spațiul curios, piele și simțăminte, mușchi impregnați cu gânduri și ochi deschizându-se și închizându-se, încet, încet, cu răbdare, călătorim prin spațiul ciudat în care, știm prea bine, nu mai deții controlul, pentru că ești dizolvat și ești, asa cum am crede, la fel de rispit precum propriile gânduri, scrii cu ochii închiși, orizontul, orizontul, scrii tot ce îți trece prin minte, fragmente de asteroizi și nori pufoși și, printre toate acestea, piese de mobilier și bucăți de suflete, oameni în pantofi, goi totuși, deschiși ici-colo, comunicând unii cu alții prin portițe ascunse și oameni descompuși și oameni acoperiți cu pături și flanele şi atât, doar atât, închide ochii și pleacă mai departe, asfaltul e ud și în centrul orașului e un platan, sprijinit de el o scară, hai să plecam de aici, dizolvați, reorganizați, reuniți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu