Nişte gânduri

Nu mă pot concentra nicidecum la ce am de lucru aşa că scriu aici, ca să-mi mai pun ordine în haos, ordine în gânduri.
În ultima vreme mă tot gândesc la propriile eforturi, nu foarte fructuoase adesea, de-a accepta, tolera şi chiar iubi lumea în care trăim şi oamenii din ea.
Eram copil mic încă pe vremea când au început să mă revolte şi să mă doară toate cruzimile şi nedreptăţile lumii. Aş fi vrut să fiu un copil şi un om simplu şi credincios dar de când mă ştiu, cel puţin periodic, în mine se dau lupte straşnice si nu reuşesc să văd unde şi cum are loc un Dumnezeu - şi de ce soi o fi dacă o fi - într-o lume a haosului, durerii, cruzmii, răutăţii, mizeriei, diversităţii înnebunitoare, complexităţii enorme, separării, orbirii, morţii. Aşa mi se pare lumea din când în când. Teologii spun - există diavol, diavoli de fapt, şi liber arbitru şi oamenii sunt liberi şi responsabili, nu-i Ăl de Sus vinovat, ei sunt. Eu spun, în bătăliile mele - şi-atunci pentru ce ne aşează fiinţa divină ce e iubire şi milă într-un soi de mic iad pământesc, teritoriu al separării, apăsării, dezorientării, urâtului, păcatului, tristeţii, lucrărilor diavoleşti să zicem, puşi la încercare în fel şi chip, cu voia aceleiaşi fiinţe pare-se? Pentru ce? Îmi displace atât de mult ideea unei lumi în care toată existenţa îţi este un test, ca şi cum ai fi pus aici ca să dovedeşti nu ştiu ce, că eşti vrednic de ceva, că nu meriţi iadul cel mare după iadul cel mic în care trăieşti. Mă revoltă atât de tare. Printre multe alte probleme cu care mă lupt din când în când în mine e asta - pentru ce să aduci pe lume tot mai mulţi oameni, tot mai mulţi copii supuşi aceloraşi încercări, aceloraşi probleme, mizerii, aceloraşi cruzimi, dureri, tristeţi, deformări ale fiinţelor lor precum noi toţi? Pentru ce să aduci pe lume tot mai mulţi potenţiali clienţi ai rupturii, desfigurării, rănilor, suferinţei, morţii, iadului? Şi-apoi eşti liber să fii cum vrei, dar aparent doar o cale foarte îngustă, un fir de aţă plin de renunţări, încercări, reguli stricte urmate cu, nu-i aşa, sfinţenie, e cea potrivită pentru a afla puţină bucurie reală, puţină odihnă, visata mântuire. Câţi dintre noi toţi, din cei de pe lume, vor şi pot să se ţină de o asemenea cale şi de ce, în mod atât de nedrept, e atât de îngustă? Pentru ce să umpli mereu lumea de fiinţe aşa de uşor de pierdut, puse la încercare? De ce ne mai naştem cu toţii şi de ce să fim îndemnaţi să aducem noi şi noi oameni, nenumăraţi, pe lume?
De fiecare dată când mă confrunt cu problemele diverse, mici sau mari, cu pierderile din viaţa mea, cu nedreptăţile şi urâciunile cunoscute şi întâlnite la tot pasul, pun din nou sub semnul întrebării omenirea şi dumnezeirea. Mi-am consumat luni şi ani în care m-au măcinat şi doborât diverse probleme încercând să găsesc rostul meu şi-al oamenilor pe lume, punând asta şi în raport cu căutările mele religioase, spirituale.
Am făcut de-a lungul timpului multe şi mari eforturi ca să găsesc şi regăsesc în mine înţelegere şi acceptare pentru oameni. De când mă ştiu fac asta. Mă fascinează oamenii şi, în acelaşi timp, trebuie să fac eforturi constant ca să îi înţeleg, accept, ca să pot trăi în pace şi în bună înţelegere cu ei în mine şi în lume, aşa cum simt nevoia să o fac.
M-am tot întrebat multe...Mai ales însă m-am întrebat de ce îşi fac atât de mult rău unul altuia şi lumii în care trăiesc, de ce-şi fac atât de mult rău singuri? De ce sunt aşa de nu-ştiu-cum dar prost făcuţi, incapabili să facă lucrurile bune şi bine, pentru ei, pentru alţii, pentru lumea întreagă şi toate fiinţele şi lucrurile din ea? De ce sunt complicaţi, suciţi, creatori şi distrugători de vieţi, culturi, societăţi, mai bune sau mai proaste? Nu ştiu precis...Îmi pierd şirul ideilor. Mai ales mi-au pus mari-mari probleme de-a lungul timpului relele făcute de oameni altor oameni şi altor fiinţe vii. Greu, foarte greu de suportat pentru mine.
Cândva, nu mai ţin minte precis când, am văzut un film, era vorba despre procesul intentat naziştilor după război, cel de la Nurnberg. Era în el un personaj, psihiatru sau psiholog parcă, ce zice la un moment dat un lucru ce mi-a rămas întipărit în minte, un lucru extraordinar de înţelept, mi se pare: "evil is a lack of empathy" - răul uman vine dintr-o lipsă de empatie. Nu am mai întâlnit până acum o definiţie sau explicaţie mai bună pentru răul pe care şi-l fac oamenii unii altora şi altor fiinţe. Doar desconsiderând fiinţa cu care interacţionăm, separându-ne de ea, ridicând bariere uriaşe prin care nu mai vedem şi simţim nimic din ea, doar aşa ajungem să fim capabili să o lovim, rănim, mutilăm, îndepărtăm, ucidem chiar. Mă fascinează de atunci, de-acum mulţi ani, subiectul empatiei.
Ne transformăm unii pe ceilalţi constant. Probabil orice fiinţă ce-şi construieşte straturi peste straturi de protecţie prin care nu mai vede şi nu mai simte alţi oameni face asta pentru că a fost rănită la rândul ei. E atât de uşor să ne îndepărtăm unii de alţii, să ne asprim şi să devenim închişi, izolaţi - şi poate chiar brutali. E atât de uşor să desconsider şi să desconsiderăm fiinţele de lângă noi. Şi totuşi lumea are nevoie de altceva, noi toţi avem nevoie de altceva, aşa cred.
Fiecare din noi oglindim într-o măsură sau alta fiinţele de lângă noi. Le oglindim cel mai des deformat sau incomplet şi interacţionăm cu ele ca şi cum ar fi realmente doar imaginea pe care o construim în noi, cea ireală, incompletă, deformată, urâtă poate, adăugită cu bucăţi din noi şi toate ale noastre. Singura super-putere pe care mi-aş dori-o vreodată ar fi asta - să pot să cunosc oamenii în întregime, să-i simt întregi, să pot să le ofer accepare, alinare, îngrijire, să le pot face clară o cale către ei înşişi şi alţii şi un bine mai mare. Aş vrea să întâlnesc undeva oamenii, după pofta inimii, într-un spaţiu al comunicării şi comuniunii. E un lucru atât de mare şi preţios şi bun şi rar să vezi un om cu oarece claritate, să-l simţi şi să poţi să îi răspunzi învăluindu-l nu doar în acceptare ci şi în căldură, afecţiune. Pentru mine asta ar fi definiţia iubirii de fapt. Aş vrea să fiu un om realmente iubitor, pus în slujba altor oameni. În fine.
Nu am super-puterea dorită. Am o oarece sensibilitate pe care n-o folosesc nicidecum în măsura în care ar trebui în relaţia cu ceilalţi. Şi care nu-mi face viaţa mai uşoară, poate pentru că nu ştiu cum s-o ajut să funcţioneze în beneficiul meu. Deocamdată îmi face în principal viaţa nesuferită, instabilă, haotică pe dinăuntru, mă pierd într-o mare de trăiri copleşitoare, ce mă tulbură şi mă doboară adesea. Uneori mă înnebunesc. Am mai scris despre asta, aici şi aici şi aici. Ajung jos, la pământ, de atâtea ori şi aşa de uşor. Fac eforturi ca să mă pun pe picioare şi mi-e aşa de greu sau peste puteri de prea multe ori. E mult mai uşor să fii insensibil sau să te desensibilizezi, să nu mai laşi nimic să te atingă şi să te proclami puternic. Greu să fii altfel şi să te aduni, să te refaci, sa rezişti. E greu să te suporţi astfel şi eşti greu de suportat pentru alţii.
Graţie sau din cauza aceleiaşi sensibilităţi, cred, am o oarece capacitate de a empatiza cu oamenii şi cu animalele. Încerc să nu o pierd, e preţioasă pentru mine, mi se pare că e printre puţinele lucruri care mă pot face realmente un om mai bun. Empatizez mai ales cu cei pe care îi primesc aproape de mine, de miezul meu. Nu ştiu...Prea multe de spus. Aş vrea să învăţ să fiu un om conectat şi un om mai bun şi mai implicat, să pot să mă dedic altora fără ca asta să mă tulbure, să mă golească de energie sau să mă expună furtunilor şi rănilor de tot felul. Aş vrea să fiu mai puţin fragilă, fără să-mi pierd, în acelaşi timp deschiderea, sensibilitatea, claritatea, capacitatea de a oglindi oamenii în mine şi de a empatiza cu ei.
Să-mi reiau şirul gândurilor. Dincolo de gândul că oamenii au nevoie să afle moduri în care să fie conectaţi, au nevoie de empatie, claritate a viziunii, intimitate, acceptare, am aflat gândul că orice om e în felul lui purtător de răni şi cicatrici. Gândul ăsta îl leg de altceva. Probabil cel mai important lucru pe care l-am învăţat în facultate e acela că suntem cu toţii nu doar rodul propriilor alegeri - pentru că suntem, cu siguranţă, şi asta - dar suntem şi rodul interacţiunilor cu alţi oameni şi cu lumea pe care ei au creat-o şi o creează pentru noi. Lucrul ăsta ne oferă o scuză importantă - împlică însă, în acelaşi timp, şi-o responsabilitate uriaşă. Suntem cu toţii responsabili unii pentru ceilalţi.
Încă vreo două gânduri mă mai ajută să accept oamenii şi să-mi regăsesc atitudinea pozitivă, respectuoasă faţă de ei, atunci când o pierd. Primul ar fi acela că, orice ar face, oricât de prost sau de rău ar fi, fiecare om trăieşte şi acţionează cu credinţa că face ceva bun, conform unei definiţii proprii a binelui. Crimele sau răutăţile realmente perverse, comise cu conştiinţa clară şi deplină a unui rău făcut celuilalt şi a manierei în care celălalt trăieşte acel rău sunt atât de rare. Cel mai odios dintre criminali trebuie de obicei să se separe întâi de celălalt, de fiinţa ucisă, să se rupă de ea complet şi să o desconsidere ca să poată să o ucidă. Şi-n sinea lui cel mai probabil simte că, în felul ăsta, comite un act de justiţie sau reparaţie sau altceva şi face şi-şi face, într-un fel propriu, lumea mai bună. E foarte rar ca un om să se bucure de suferinţa altuia simţind-o în acelaşi timp în el însuşi. Şi e foarte rar un act ce să nu-şi afle o justificare pozitivă, fie ea şi aceea a unei simple plăceri proprii. Un bine presupus. Dubios şi greu de înţeles exact de ce dar gândurile astea mă mai liniştesc.
Cealaltă scuză pe care o mai găsesc omenirii e aceea că fiecare din noi simţim într-o măsură sau alta, într-un punct sau altul al vieţii noastre, poate mai ales în perioada în care suntem în plină formare şi vulnerabili, nevoia de afecţiune. Mi-e greu să explic dar şi lucrul ăsta face oamenii, pentru mine, mult mai uşor de înţeles şi acceptat.
Şi totuşi. Mi-e aşa de greu să fiu în lume uneori.
Cu omenirea sunt împacată în genere.
Cu dumnezeirea nu m-am împăcat prea bine niciodată şi nici nu i-am cuprins prea bine vreodată sensurile sau tainele, ca s-o pot accepta. Dumnezeu e un tip dubios şi foarte-foarte greu de înţeles şi acceptat pentru mine, dacă e acolo. Dar am constatat că am nevoie sa cred în ceva - în Dumnezeul ortodocşilor pentru că-mi vine mai firesc şi pentru că găsesc multe lucruri bune în viziunea teologică ortodoxă asupra divinităţii şi oamenilor şi lumii. Simt nevoia să cred în ceva şi cred într-o măsură măcar, după stare şi puteri. Altfel viaţa proprie, lumea, oamenii, mi se par şi mai greu de dus si de suportat. Asta deşi mi-s dragi toate cele enumerate şi găsesc şi bucurie multă în ele. În fine. Am obosit.